Oamenii nu învață
logos-ul, o valoare transcendentală
Antichitate – Platon:
„Însă cei care vor să discute ca niște prieteni, așa cum facem noi acum, trebuie să răspundă cu mai multă blândețe și într-un fel mai propriu unei discuții. Și cred că este propriu unei discuții nu numai să dai răspunsuri adevărate, ci și să recurgi numai la lucrurile pe care cel întrebat recunoaște că le știe.”
Acum – Anca Constantinescu
„Ciocu’ mic la ei, nu la noi, că acu’ suntem noi la putere!”
E o antiteză suficient de puternică între cele două personaje pomenite mai sus? Sigur, vor exista unii care vor spune că e o comparație forțată. Cum să-l pui pe Platon în balanță un așa-zis politician al României contemporane? E de-a dreptul un sacrilegiu! Știu, așa e! Dar comit cu bună-știință acest sacrilegiu, tocmai pentru a reliefa hăul imens în care s-a prăbușit dialogul (διάλογος – dialogos, conversație), fie el și „politic”, sau cu atât mai mult „politic”, de la înălțimea la care fusese pus în antichitatea greacă.
Haideți să vedem cum se desfășura educația în cadrul academiei platonice, conform celor spuse de Pierre Hadot în „Ce este filosofia antică?”…
Conform „Republicii”, viitorii filosofi nu vor trebui să se exerseze în dialectică decât atunci când vor fi ajuns la o anume maturitate, și o vor face timp de cinci ani, de la treizeci la treizeci și cinci de ani. Nu știm dacă Platon aplica această regulă în școala sa. Dar, în mod necesar, exercițiile dialectice își aveau locul lor în învățământul din Academie. dialectica era, în vremea lui Platon, o tehnică de discuție supusă unor reguli precise. Era pusă o „teză”, adică o propoziție interogativă de tipul: virtutea se poate învăța? Unul dintre cei doi interlocutori atacă teza, celălalt o apăra. Primul o atacă interogând, adică punând apărătorului tezei întrebări alese cu abilitate pentru a-l constrânge la răspunsuri care să-l facă să admită contradictoria tezei pe care voia să o apere. Interogatorul nu avea el însuși o teză. De aceea, Socrate obișnuia să joace rolul interogatorului, cum spunea Aristotel: „Socrate juca întotdeauna rolul celui care întreabă și niciodată pe cel al repondentului, căci recunoștea că nu știe nimic”. Dialectica nu învăța numai cum să ataci, adică să pui întrebări bine chibzuite, ci și să răspunzi, dejucând cursele interogatorului. Discutarea unei teze va fi forma obișnuită de învățare până în secolul I î.Hr.
Se pare că cei educați în Academia lui Platon aveau ca obiectiv final transformarea în personalități marcante ale cetății, așa cum își propun și politicienii contemporani.
Într-o civilizație centrată pe discursul politic, trebuia formată o perfectă stăpânire a vorbirii și a raționării. În viziunea lui Platon, ea era de altfel periculoasă, căci risca să-i facă pe tineri să creadă că se poate ataca sau apăra orice poziție. De aceea, dialectica platoniciană nu este un exercițiu spiritual, necesitând o asceză din partea interlocutorilor, o transformare a lor. Nu este vorba de o luptă între doi indivizi, în care cel mai abil își va impune punctul de vedere, ci de un efort comun al celor doi interlocutori care vor să se pună de acord cu exigențele raționale ale discursului cu sens, ale logos-ului.
Ei bine, uitându-ne la societatea de azi, câți indivizi ar putea ridica pretenții de respectarea a acelui antic spirit al dialogului? Câți dintre noi pot măcar enunța principiile de desfășurare a unui astfel de dialog? Putem vedea zilnic pe ecranele televizoarelor și pe Internet valuri de intoleranță și lipsă crasă de respectare a oricăror minore reguli de discuție. Prea mulți oameni au redus dialogul la monologul de tip „Ciocu’ mic!”, după care trăiesc cu iluzia victoriei. Ne uităm azi la așa-zișii noștri politicieni care nu sunt capabili de un dialog la nivel minimal. Lipsa de respect reciproc este la loc de cinste. Nu poate fi vorba de nici o punte de comunicare în lipsa dialogului. Și, așa cum ne spune Pierre Hadot,
Un dialog veritabil nu e posibil decât dacă vrem cu adevărat să dialogăm. Grație acestui acord între interlocutori, reînnoit în fiecare etapă a discuției, nu se întâmplă ca unul dintre interlocutori să impună propriul său adevăr celuilalt; dimpotrivă, dialogul îi învață să se pună în locul celuilalt, deci să-și depășească propriul lor punct de vedere. Datorită efortului lor sincer, interlocutorii descoperă prin ei înșiși un adevăr independent de ei, în măsura în care se supun unei autorități superioare, logos-ului.
Și aici, ajungem la problema de bază a democrației reprezentative contemporane: niște inși oarecare creează niște conglomerate numite partide; în dorința lor de a crește, nimeni nu se îngrijește, la modul real, de calitatea acestor indivizi; la un moment dat, tractați de un lider puternic sau pe baza unei simple conjuncturi electorale, reprezentanții acestui partid ajung să fie votați, intrând în parlament. Dacă de-a lungul vieții lor nu și-au format o cultură solidă, odată intrați în forurile legislative nu mai au timpul necesar dezvoltării unei culturi a dialogului, ca să nu spunem că nu mai au tipul necesar dezvoltării unei culturi generale.
Mai apoi, formând majorități conjuncturale bazate pe interese (de cele mai multe ori de Natură economică), ajung în guvern. Și se apucă să… guverneze!
Ei bine, ce așteptări poate avea o societate condusă de astfel de oameni?
- Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024