Vindobona, 17 martie, 180 e.n. Împăratul îi face semn gardianului său să vină și îi șoptește: Du-te la soarele care răsare, căci eu apun deja. Abia mai are putere să pronunțe aceste cuvinte. Marcus vede o licărire de teamă în ochii tânărului ofițer. Gardianul ezită un moment înainte să dea afirmativ din cap și să se întoarcă la postul lui de la intrarea în sediul imperial. Marcus își trage așternutul peste cap și se întoarce cu greu pe altă parte, ca pentru un ultim somn. Simte cum moartea îl cheamă din toate părțile. Cât de ușor ar fi să aluneci în uitare și să fii eliberat de durere și disconfort o dată pentru totdeauna. Ciuma îi măcina trupul slăbit pe dinăuntru. Nu a mâncat de câteva zile și s-a slăbit pentru că a ținut post. Acum, când soarele apune, este liniște peste tot. Pleoapele îi tremură, deși durerea îl ține treaz. Împăratul își pierde și își recapătă cunoștința. Dar nu moare.

Se gândește: „Ochii-mi sunt atât de grei – e timpul să îi las să se închidă”. Senzația dulce că i se dizolvă cunoștința începe să-l cuprindă…

***

Trebuie că am adormit sau mi-am pierdut iar cunoștința. Nu-mi dau seama dacă ochii îmi sunt deschiși sau închiși. E întuneric. În curând va fi zi și păsările își vor cânta cântecul de dimineață. Primăvara a venit și izvoarele s-au dezghețat. Apele lor se varsă în râul care trece învolburat pe lângă tabără.

Soldații își imaginează spiritul Dunării ca un zeu vechi al apelor. Ne oferă tuturor o lecție, dacă ne oprim puțin să-l auzim: toate lucrurile se schimbă și nu peste mult timp vor dispărea. Nu poți intra de două ori în același râu, a spus Heraclit odată, pentru că ape noi vin mereu la vale. natura însăși este un șuvoi grăbit, precum Dunărea, care mătură toate lucrurile în calea lui. Abia ce un lucru începe să existe, marele râu al timpului îl șterge iar, pentru a aduce altceva la vedere. Trecutul demult uitat stă în susul râului, iar în aval așteaptă întunericul fără margini al viitorului, care dispare din vedere.

Nu voi mai avea nevoie de leacuri sau medici. Mă simt ușurat că s-a încheiat agitația. A sosit timpul să las râul să mă ia și pe mine. Schimbarea înseamnă atât viață, cât și moarte. Putem încerca să întârziem inevitabilul, dar nu putem să scăpăm niciodată. E o prostie,

„Cu mâncăruri, băuturi și vrăjitorii
încercând să schimbe cursul vieții încât să scape de moarte.”

Uitându-mă în urmă, îmi pare mai evident ca niciodată că viețile celor mai mulți oameni sunt tragedii pe care și le-au făcut singuri. Oamenii fie se umflă în pene de mândrie, fie sunt chinuiți de suferință. Lucrurile pe care le lasă să-i macine sunt fragile, triviale și trecătoare. Nu avem unde să stăm ferm. Prin șuvoiul de lucruri care trece pe lângă noi, nu e nimic sigur în care să ne investim speranțele.

Poate să-ți frângă inima o vrabie care s-a cuibărit lângă tine pe malul râului – asta obișnuiam să spun. Odată ce te-a impresionat, se va muta și va dispărea din vedere. Odată, mi-am pus nădejdea în propriile mele vrăbioare. Le-am numit puii mei în cuibul lor: treisprezece fete și băieți, pe care mi i-a dăruit Faustina. Acum au mai rămas doar Commodus și patru dintre fete, care-și poartă fețele de înmormântare și plâng pentru mine. Restul au fost luați înainte de vreme. La început am jelit, dar stoicii m-au învățat și cum să-mi iubesc copiii, și cum să îndur când Natura mi-i cere. Când îi jeleam pe băieții mei gemeni, Appolonius m-a consolat cu răbdare și m-a ajutat să-mi recapăt cumpătul încet-încet. E normal să plângi moartea cuiva – chiar și unele animale își plâng moartea puilor. Dar sunt cei care merg dincolo de granițele naturale ale doliului și se lasă furați de melancolie, gânduri și emoții. Înțeleptul își acceptă durerea, o îndură, dar nu îi mai adaugă nimic în plus.

Natura l-a chemat și pe iubitul meu fiu Marcus Annius Verus, nu cu mult înainte ca fratele meu Lucius să moară. I-am dat numele pe care l-am purtat eu însumi când eram copil, care a trecut prin generații în familia mea. Micul meu Marcus a sângerat până când a murit pe masa doctorului, în timp ce îi scoteau o tumoră din spatele urechii. Am putut să țin doliu pentru el doar cinci zile, înainte să plec din Roma spre războiul din Pannonia. Mai târziu, Apollonius cel blând mi-a reamintit o zicală a lui Epictet: „Numai nebunul caută smochine iarna”. Așa este omul care se usucă de dorul copilului, când împrumutul a fost restituit naturii. I-am iubit pe toți, dar am învățat să accept că sunt muritori.

„Frunzele pe care vântul le împrăștie pe pământ…
tot astfel și neamul oamenilor.”

Și ce au fost copiii mei dacă nu frunze în vânt? Au venit odată cu primăvara și au fost doborâți de lovitura iernii; apoi alții au venit să le ia locul. Am vrut să îi păstrez veșnic, deși am știut întotdeauna că sunt muritori. Și totuși, inima care se vaită „O, lasă-mi copiii sănătoși!” e ca un ochi ce vrea să vadă doar priveliști frumoase și refuză să accepte că toate lucrurile se schimbă, fie că ne place sau nu.

Omul înțelept vede viața și moartea ca două fețe ale aceleiași monede. Când Xenofon, unul dintre elevii nobili ai lui Socrate, a primit vestea că fiul său a fost răpus în bătălie, ce a spus? „Știam că fiul meu este muritor.” A înțeles foarte bine învățătura că ceea ce se naște trebuie să și moară. Am primit dovada asta în copilărie, când a murit tata, Annius Verus. Abia dacă l-am cunoscut. Îi știam doar reputația de om bun și umil. Mama, Lucilla, l-a îngropat și, la timpul cuvenit, a fost rândul meu să o îngrop pe ea. Împăratul Antoninus, tatăl meu adoptiv, și-a îngropat împărăteasa, apoi a venit timpul ca Lucius și eu, fiii lui, să îl coborâm în mormânt și să plângem pentru el. Apoi, fratele meu, împăratul Lucius, s-a stins neașteptat și l-am îngropat și pe el. La sfârșit, a trebuit să o așez în mormânt pe iubita mea împărăteasă, Faustina. În curând vom fi reuniți, când Commodus îmi va plasa rămășițele în mausoleul lui Hadrian, pe malul Tibrului. Prietenii mei vor rosti elogii pentru mine în Roma și le vor aminti oamenilor că Marcus Aurelius nu a fost pierdut, ci s-a întors la Natură. Soarele apune în această seară și mă ia și pe mine jos, cu el; mâine se va ridica altcineva să-mi ia locul.

Așadar, acum ești aici Moarte, vechea mea prietenă, căci cu siguranță te pot numi prietenă. Ai fost oaspetele meu de multe ori, până la urmă bine-venită la porțile imaginației mele. De câte ori nu mi-ai fost alături când mi-am imaginat domniile împăraților de demult, în timpul meditațiilor mele? Totul este diferit, dar în fapt, totul este la fel: indivizi oarecare se căsătoresc, cresc copii, se îmbolnăvesc și mor. Unii merg la război, chefuiesc, lucrează pământul și își vând mărfurile. Alții îi lingușesc pe alții sau caută să fie lingușiți, își suspectează prietenii de comploturi împotriva lor sau pun la cale propriile comploturi. Mulți dintre ei se încurcă în intrigi, se roagă pentru moartea altora, se plâng, se îndrăgostesc, strâng averi sau visează la coroane sau funcții înalte. Câți oameni al căror nume nu-l voi ști niciodată și viețile lor stinse, sunt uitați de lume, ca și cum nici nu s-au născut? Dar întoarce-ți privirea spre cei puternici. Care e diferența? Moartea vine și bate la ușa palatului ca la ușa sărmanului. Augustus, părintele imperiului, familia lui, străbunii, preoții, consilierii și toată suita lui – unde sunt ei acum? Nicăieri. Alexandru cel Mare și cel care-i conducea măgarii s-au făcut praf și pulbere amândoi, egali în fața morții.

Și ce s-a ales de marile dinastii, acum dispărute? Gândește-te la eforturile străbunilor lor de a lăsa în urmă un moștenitor, doar pentru a le fi descendența întreruptă abrupt de epitaful „Ultimul din neamul său” gravat pe mormânt. Și câte orașe au dispărut? Popoare întregi șterse din istorie. Întrebat de ce nu se bucură de distrugerea Cartagenei, marele Scipio a plâns și a prezis că, într-o zi, chiar Roma o să cadă. Fiecare eră ne învață aceeași lecție: nimic nu durează pentru totdeauna. De la curtea lui Alexandru, de mult dispărută, până la cele ale lui Hadrian și Antoninus, prin care m-am plimbat și eu odată, cunoscute astăzi doar prin monumente și povești. Chiar numele „Hadrian” și „Antoninus” sună arhaic, precum numele lui Scipio Africanul și Cato din Utica, trecute în cărțile de istorie. Mâine, chiar și numele meu va suna a vechi pentru alții, descriptiv pentru o eră trecută: „domnia lui Marcus Aurelius”.

Mă voi alătura lor: Augustus, Vespasian, Traian și restul. Însă îmi este indiferent dacă sau cum voi fi ținut minte. Câți dintre cei cărora li s-au adus laude nu au fost uitați? Și cei care și-au adus laudele, la fel. E dovadă de vanitate să te îngrijorezi despre cum îți va consemna istoria faptele. Chiar și acum sunt înconjurat de oameni care sunt foarte preocupați despre ce vor crede despre ei generațiile viitoare. Ar putea, la fel de bine, să se lamenteze că, în urmă cu sute de ani, numele lor nu erau cunoscute. Gura omenirii nu-ți poate da nici faima, nici gloria care merită căutate. Ceea ce contează este cum trăiesc acest moment, care în curând va trece, căci pot simți deja cum mi se evaporă sinele și se stinge ca un vis.

Moarte, erai alături de mine când am intrat victorios pe străzile Romei cu Lucius? Sclavii stăteau cu noi în care, ne țineau cununi de aur deasupra capului și ne șopteau la spate: „Nu uita că vei muri”. Chiar și când Lucius și-a plimbat captura de aur și comori și șirurile de parți capturați și încătușați, soldații săi aduceau cu ei din est ceva mai funest: ciuma care i-a urmat în Roma. A durat paisprezece ani, dar boala care a ucis zeci de mii de romani și-a revendicat în sfârșit alt Cezar. Stoicii m-au învățat să privesc moartea în ochi, să-mi spun zi de zi cu o onestitate brutală că „sunt muritor”, în timp ce rămân într-o dispoziție bună. Se spune că atunci când Zenon, fondatorul școlii noastre, era bătrân, s-a împiedicat și a căzut. S-a lipit de pământ și a glumit: „Vin de bunăvoie; de ce mă chemi?”. Acum și eu am îmbătrânit și, deși mă chemi, sunt gata să te întâlnesc, Moarte.

Dar sunt o mulțime de oameni înspăimântați doar să-ți rostească numele. Stoicii m-au învățat că nu există cuvinte de rău augur. Socrate a fost primul care a avut ideea că moartea este o mască groaznică cu care să sperii copiii mici. A spus: „Prieteni, dacă o parte copilăroasă din voi încă se teme de moarte, ar trebui să-i faceți un farmec zi de zi până când trece”. Dacă mă raportez la moarte ca ceea ce este și o analizez rațional, descopăr că nu e nimic decât un proces al Naturii. Uită-te la ce e în spatele măștii, analizează și vei vedea că nu mușcă. Cu toate acestea, această teamă copilărească de moarte e poate cel mai mare blestem din viața noastră. Căci frica de moarte ne face mai rău decât moartea în sine, pentru că ne transformă în lași, în timp ce moartea doar ne înapoiază Naturii. Cel înțelept și cel bun se bucură de viață, fără niciun dubiu, dar nu se tem de moarte. Sigur nu suntem niciodată cu adevărat vii dacă ne temem de final? Într-adevăr, să înveți cum să mori este să uiți ce înseamnă să fii sclav.

Voi muri, dar trebuie să mor văitându-mă? Căci nu moartea ne supără, ci judecata noastră despre ea. Socrate nu s-a temut de frică; a văzut că nu era nici bine, nici rău. În dimineața execuției sale, și-a informat prietenii cu nonșalanță că filosofia este o meditație de-o viață asupra propriei mortalități. Adevărații filosofi, a spus el, se tem cel mai puțin de moarte. Căci cei care iubesc înțelepciunea mai presus de toate se pregătesc în fiecare zi pentru sfârșit. Să practici moartea înseamnă să practici libertatea și să te gândești să renunță la viață cu grație.