cuprins

Toggle

Citesc (și) pentru tine

Când n-ai timp, treci pe recenzumate…

Abonare

Ascultă un episod podcast dedicat ↓

---

---

O scurtă prezentare

Cu totul întâmplător am dat peste această carte. Dar n-am regretat timpul alocat lecturării ei. Mi-a dovedit că o minte deschisă, chiar dacă aparține unui cleric, are capacitatea de a se ridica deasupra doctrinei în care s-a format, reușind să-și păstreze obiectivitatea și să prezinte (uneori cu umor subtil) diversele credințe religioase ce-au dominat mințile oamenilor de mii și mii de ani…

Despre autor

Umberto Eco, maestrul Umberto Eco, a fost un scriitor italian de ficțiune, eseuri, texte academice și cărți pentru copii. Profesor de semiotică la Universitatea din Bologna, a scris o genială ficțiune, recunoscut fiind pentru utilizarea ludică a limbajului și a simbolurilor, pentru uimitoarea gamă de aluzii și referințe și pentru utilizarea inteligentă a puzzle-urilor și a invențiilor narative. Eseurile sale perceptive despre cultura modernă sunt pline de un încântător simț al umorului și ironiei, iar ideile sale despre semiotică, interpretare și estetică i-au stabilit reputația ca unul dintre cei mai importanți gânditori ai mediului academic.

Umberto Eco s-a născut la 5 ianuarie 1932, la Alessandria, în regiunea Piemont din nordul Italiei, numele său de familie fiind (probabil) un acronim pentru „ex caelis oblatus” (în latină, însemnând „un cadou din cer”), ce i-a fost atribuit bunicului său (care a fost orfan). Tatăl său, Giulio, a fost contabil. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, mama sa, Giovanna, împreună cu Umberto, s-a mutat într-un sat mic din zona piemonteză muntoasă.

Umberto a fost educat ca romano-catolic la Societatea St. Francis de Sales, făcând deseori referite în operele sale la acest ordin și la fondatorul său. A studiat filosofia la Universitatea din Torino sub conducerea lui Luigi Pareyson, absolvind în 1954 cu o disertație despre estetica lui Toma de Aquino, publicată în 1956. A continuat cu un doctorat în estetică, obținut în anul 1961.

După ce a introdus, pentru prima dată în Italia, semiotica arhitecturii la Universitatea din Florența, a devenit profesor de semiotică generală, din 1971, la Bologna. A fost, de asemenea, președintele Școlii Superioare de Studii Umaniste, Universitatea din Bologna, și membru onorific al colegiului Kellogg, Universitatea din Oxford. Umberto Eco a lucrat ca redactor cultural pentru RAI (Radiotelevisione Italiana) și a fost lector la Universitatea din Torino (1956-1964).

este cunoscut în special pentru romanul „Numele trandafirului” („Il nome della rosa”, 1980), în care a combinat elemente de semiotică într-un cadru ficțional combinat cu analiză biblică, studii medievale și teorie literară. De atunci a scris mai multe romane, incluzând „Pendulul lui Foucault” și „Insula din ziua de ieri” (1994). Publicat în 2010, romanul discutat aici, „Cimitirul din Praga” a devenit „best-seller”.

Autor de romane, eseuri, tratate academice și cărți pentru copii, Umberto Eco a publicat două importante eseuri, unul intitulat „Problema estetică la Toma D’Aquino” (1956), iar celălalt – „Dezvoltarea esteticii medievale” (1959). În paralel cu viața de scriitor, a luat parte la toate cercetările avangardei italiene grupate în jurul revistei „Il Verri” și în jurul studiourilor experimentale ale Radioteleviziunii italiene.

A predat la cele mai faimoase universități din lume, fiind Doctor Honoris Causa a peste 50 dintre acestea. A condus revista „VS. Quaderni di studi semiotici”. În anii ’60 a fost unul dintre reprezentanții de frunte ai avangardei culturale italiene, numărându-se printre fondatorii revistelor Marcatré și Quindici. Din 1959 a fost consilier editorial al celebrei edituri Bompiani.

A primit nenumărate premii și distincții culturale, inclusiv Legiunea de Onoare (1993). Profesor de semiotică la câteva dintre cele mai celebre universități europene și americane, Umberto Eco a abordat din această perspectivă aspecte cruciale ale culturii zilelor noastre. A condus Școala avansată de Studii Umaniste a Universităţii din Bologna, până la moartea sa. În 2017, școala a fost redenumită în „Centrul Internațional de Studii Umaniste «Umberto Eco»”.

Prin opera sa științifică, Eco este considerat unul dintre cei mai de seamă gânditori ai contemporaneității, iar eseurile sale, scrise cu umor și ironie, sunt adevărate modele ale genului. Prin romanele „Il nome della rosa” (1980) și „Il pendulo di Foucault” (1988), devine cel mai citit și tradus romancier de la sfârșit de mileniu.

Alte romane publicate de scriitor: „Baudolino” (2000), „Misterioasa flacără a reginei Loana” (2004). Pe lângă „Opera deschisă” (1962), reeditată în 1967, a publicat o serie de experiențe ironice cu privire la arta contemporană: „Diario minimo”, o lucrare consacrată culturii de masă; „Appocalittici e integrati” (1964), „La struttura assente” (1968), „Il superuomo di massa” (1976), „Trattato di semiotica generale” (1975), „Lector in fabula” (1979), „I limiti dell’ interpretazione” (1990), „Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione”, 2003.

În topul celor mai mari o sută de intelectuali, realizat de revista „Prospect”, Umberto Eco a ocupat locul al doilea în 2005 și al 14-lea în 2008. În 2015, Eco a provocat o polemică după ce, într-un discurs public, și-a expus teoria despre proliferarea internetului: „Rețelele de socializare au dat posibilitatea disidenților din China sau Turcia să prindă voce, au devenit un spațiu al diversității și al schimbului de opinii. Dar și locul unde legiuni de imbecili au primit dreptul la cuvânt”…

Operele lui Umberto ilustrează conceptul de inter-textualitate, iar scriitorul mărturisea că James Joyce și Jorge Luis Borges au fost autorii contemporani care l-au influențat cel mai mult: „Cărțile întotdeauna vorbesc despre alte cărți și fiecare poveste spune o poveste care deja a mai fost spusă”, spunea Umberto Eco. Nu se definea, însă, ca romancier. „Sunt un filosof, romane scriu numai în weekend”, declara el într-un interviu.

Era un bibliofil și avea 30.000 de titluri în ediții rare, dar nu a fost tipul intelectualului închis în turnul de fildeș. Ca orientare politică, era de stânga și a fost un înverșunat adversar al lui Silvio Berlusconi. A fost căsătorit, din 1962, cu Renate Ramge, profesoară de artă germană, mariaj în urma căruia a rezultat un fiu și o fiică.

Umberto Eco a murit la 19 februarie 2016, la Milano, la vârsta de 84 de ani. Ultima sa carte, intitulată „Pape Satan Aleppe”, a fost lansată în Italia, la câteva zile de la moartea sa, fiind un eseu ce reunește texte publicate din anul 2000 în revista L’Espresso, la care colabora scriitorul. Această carte a fost tradusă și în română, sub titlul „Cronicile unei societăți lichide”.

Traducător

Ștefania Mincu, scriitoare ce publică și sub pseudonimul de poetă Ștefania Plopeanu.

După ce a absolvit școala generală în Plopeni (1951-1958), a continuat studiile la Liceul „Mihai Eminescu”, din orașul Constanța (1958-1962) continuând apoi cu Facultatea de Filologie, la Universitatea din București, secția limba și literatura română (1962-1967).

Și-a luat licența în 1967 cu o lucrare despre filosofie și poezie la Lucian Blaga. A urmat apoi, la studii fără frecvență, Facultatea de limba franceză (1970-1974), fără a o termina printr-o lucrare de licență. A luat doctoratul în Litere la Universitatea din București, cu magna cum laude, în 2001, cu lucrarea Miorița. O hermeneutică ontologică.

Rezumat

Vorbim despre un roman complex care explorează teme precum manipularea informațiilor, conspirațiile și prejudecățile sociale. Primele trei capitole ale romanului ne introduc în lumea tulbure și întunecată a personajului principal, Simone Simonini.

Primul capitol începe cu o scrisoare adresată unui necunoscut, în care protagonistul, Simone Simonini, se prezintă. El afirmă că este un escroc și falsificator de documente și împărtășindu-ne și câteva informații despre originea și educația sa. Simonini este un italian de origine franceză și a fost crescut de bunicul său, care a fost călugăr și pasionat de conspirații. Mai mult, acesta l-a învățat pe Simonini arta falsificării documentelor.

Simonini dezvăluie că a fost implicat în numeroase comploturi și că a avut contact cu personaje influente ale epocii. El împărtășește, de asemenea, că are o obsesie față de conspirațiile antisemite și că crede în existența unei rețele globale evreiești care dorește să controleze lumea.

Urmează povestea unei întâmplare din viața lui Simonini, una care i-a marcat profund perspectiva asupra evreilor. El călătorește cu trenul și, întâmplător, ajunge să stea lângă un evreu. Simonini începe să-l observe cu atenție și dezvoltă o imagine paranoică a acestuia, atribuindu-i caracteristici negative și intenții ascunse. El interpretează fiecare gest sau mișcare a evreului ca fiind o dovadă a conspirației evreiești. Și în vreme ce Simonini se pierde în fanteziile sale, evreul începe să se simtă amenințat și îngrijorat. El îi adresează cuvinte de încurajare protagonistului, dar Simonini nu răspunde în mod adecvat, deoarece el este prea absorbit de propriile sale obsesii și prejudecăți.

O altă întâlnire relevantă este cea dintre acest Simonini și un abate, Dalla Piccola, care e interesat de istoria familiei Simonini și de originile lor venetice. Simonini îi povestește acestuia despre strămoșii săi și despre propriul său interes pentru conspirații. El menționează că a fost implicat în fabricarea unor documente false în trecut.

În timp ce Simonini împărtășește aceste detalii, abatele observă o asemănare izbitoare între portretul unui strămoș al lui Simonini și o imagine pe care o deține în colecția sa. Aceasta îl determină pe Simonini să se întrebe dacă această asemănare indică o conspirație mai profundă și dacă nu cumva, el însuși nu face parte dintr-un complot într-un fel necunoscut.

Aceste prime trei capitole creează o atmosferă întunecată și misterioasă, prezentându-ne obsesiile și prejudecățile lui Simonini, precum și modul în care acestea își pun amprenta asupra perspectivelor și acțiunilor sale. În continuare, romanul explorează aventurile și intrigile în care este implicat Simonini, precum și impactul pe care acestea îl au asupra vieții sale și a celor din jurul său.

Urmează dezvăluirea unei alte laturi a personajului principal, Simone Simonini, cel care ne povestește un vis pe care l-a avut. În acel vis, el se află într-o casă în care este prins într-un joc de înșelătorii și secrete. În această casă, personajul nostru este martorul unei discuții între mai mulți oameni, inclusiv un preot și un polițist. Dar, Simonini se trezește din vis și realizează că acea scenă era cu siguranță inspirată din realitatea sa. El încearcă să-și amintească mai multe detalii și își dă seama că există legături cu un eveniment real, în care a fost implicat. El face referire la un „Proces al secolului”, dar nu oferă detalii concrete în acest stadiu al povestirii.

Simonini continuă să se gândească la acest vis și la posibilele lui semnificații. Observă că personajele din vis sunt, într-un fel, reflectarea propriilor sale preocupări și temeri. Acest vis îl bântuie și îi provoacă o stare de neliniște și confuzie.

Pe măsură ce povestea avansează, aflăm că Simonini e martor la un proces de crimă în care el a fost acuzat de complot și falsificare. Își amintește că a fost prins într-o rețea de înșelătorii și conspirații, iar acțiunile sale ar putea fi legate de acest proces. Începe să se întrebe cine l-a trădat și cine a pus la cale acest complot împotriva sa. Începe să caute indicii și să urmărească piste care i-ar putea dezvălui adevărul. În acest moment, simțim că personajul nostru intră într-o nouă etapă a aventurii sale, determinat să afle adevărul și să-și facă dreptate.

Constatăm că facem parte dintr-o incursiune în lumea tulbure și intrigantă a lui Simonini, care se confruntă cu propriile sale temeri și se luptă să înțeleagă întreaga conspirație în care este implicat. Acest capitol lasă cititorul cu dorința de a afla mai multe detalii și de a descoperi răspunsurile la întrebările ridicate.

Simonini ajunge totuși să se confruntă cu consecințele acțiunilor sale și își reexaminează modul în care falsificările sale au contribuit la alimentarea prejudecăților antisemite și la manipularea informațiilor. El recunoaște că a fost un maestru al înșelăciunii și că a creat documente false pentru a susține diverse comploturi politice și sociale. În plus, realizează că jocul său de manipulare și conspirație a avut un impact negativ asupra vieții și soartei multor oameni nevinovați. El începe să își pună la îndoială propriile acțiuni și motivații, întrebându-se cât de mult a contribuit la perpetuarea unor stereotipuri și prejudecăți.

Pe măsură ce reflectează asupra trecutului său, Simonini începe să simtă o anumită remușcare și regret pentru consecințele acțiunilor sale. El încearcă să-și găsească justificări și să se disculpe pentru ceea ce a făcut, dar își dă seama că a fost un pion într-un joc mai mare și că a fost manipulat la rândul său de către cei mai puternici decât el.

Cartea ne oferă și o perspectivă asupra altor personaje și intrigi. Simonini reflectă asupra întâlnirii sale cu un personaj misterios numit Abatele Dalla Piccola și începe să-și pună întrebări cu privire la identitatea și motivațiile acestuia. Există un sentiment că există mai multe fire narative care se împletesc în jurul lui Simonini și că adevărul va fi dezvăluit treptat în continuarea romanului.

Suntem deci într-o nouă fază a evoluției personajului principal. Simonini este pus față în față cu consecințele acțiunilor sale și începe să se confrunte cu propriile sale greșeli și conflicte interioare. Întrebările cu privire la identitate și adevăr încep să se contureze, creând suspans și dorința de a explora mai departe intrigile captivante ale romanului.

Simonini încearcă să se integreze în înalta societate și să obțină informații valoroase de la cei influenți. El se deghizează în nobil și participă la o petrecere de carnaval în speranța de a afla secrete și conspirații. Se infiltrează printre oamenii puternici și influenți ai vremii și ascultă conversațiile lor în căutarea indiciilor. Se străduiește să descopere detalii despre planurile și conspirațiile politice, iar carnavalul îi oferă un context perfect pentru a se strecura printre măști și deghizări. Pe parcursul petrecerii, Simonini întâlnește o serie de personaje, printre care un diplomat rus, un politician influent și un preot misterios. El profită de aceste întâlniri pentru a colecta informații și a observa din umbră comportamentul și relațiile dintre participanți.

Cu toate acestea, în ciuda abilităților sale de înșelătorie și deghizare, Simonini începe să simtă o oarecare neliniște și paranoia. El devine conștient de faptul că și ceilalți oameni de la petrecere pot avea propriile lor agende ascunse și că este posibil să fie supravegheat sau urmărit. Vedem deci o lume a înșelăciunii și a manipulărilor, în care Simonini își continuă căutarea de informații și se luptă să se mențină în controlul propriilor sale secrete. Petrecerea de carnaval adaugă o notă de mister și tensiune, oferindu-i lui Simonini ocazia de a explora și a se strecura prin lumea puterii și intrigilor. Însă, în același timp, își dă seama că pericolele și amenințările îi pândesc la fiecare colț și că trebuie să fie foarte atent în următoarele sale mișcări.

Romanul continuă cu aducerea în prim-plan a intrigilor și manipulărilor tot mai complexe în care este implicat protagonistul, care continuă să se joace cu puterea informațiilor și cuvintelor, falsificând documente și creând narative false pentru a-și atinge scopurile. El este hotărât să-și promoveze agenda antisemită și să influențeze evenimentele politice din acea perioadă.

Simonini intră în contact cu diverse personaje, inclusiv cu un grup de conspiratori italieni. El începe să colaboreze cu aceștia, oferindu-le documente false și informații compromițătoare pentru a-și consolida propria poziție și pentru a avansa agenda lor politică. În același timp, el își dă seama că și el este manipulat și că există personaje ascunse care trag sforile în spatele cortinei.

Pe măsură ce intrigile se complică, Simonini începe să se simtă amenințat și să fie în alertă constantă. El se întreabă cine este cu adevărat în spatele manipulărilor și care sunt adevăratele motive ale acestora. Totodată, el se confruntă cu conștiința faptului că acțiunile sale au consecințe reale și că viața multor oameni nevinovați poate fi afectată de deciziile lui.

Umberto Eco explorează tema puterii și manipulării, prezentându-ne o imagine a unei lumi în care informațiile și discursul falsificat pot avea consecințe dezastruoase. Simonini este prins într-o rețea de conspirații și se luptă să-și mențină controlul asupra propriei sale povești și să evite să devină o victimă a propriilor sale înșelătorii. Cu fiecare mișcare, Simonini devine tot mai înșelător și tot mai conștient de propriile sale limite și vulnerabilități.

Simonini își continuă acțiunea de promovare a agendei sale antisemite și se implice în evenimentele politice ale vremii. El intră în contact cu un grup de conspiratori italieni, cu care colaborează în mod secret. Împreună, ei își unesc forțele pentru a crea documente și planuri falsificate, în scopul de a manipula opinia publică și a avansa propriile lor interese politice.

În timpul întâlnirilor lor secrete, Simonini și ceilalți conspiratori discută despre diverse planuri, inclusiv despre implicarea în atentate teroriste și asasinarea unor figuri politice importante. Simonini își utilizează cunoștințele și abilitățile sale de falsificare pentru a crea documente care să susțină aceste planuri, iar întreaga conspirație devine tot mai complexă pe măsură ce fiecare membru aduce idei și informații noi.

Dar, personajul nostru începe să se întrebe cine sunt cu adevărat celelalte personaje din spatele conspirației și care sunt adevăratele lor intenții. El observă că nu toți cei implicați în acest grup conspirativ sunt de încredere și că unii dintre ei ar putea să aibă propriile scopuri ascunse. Simonini se confruntă cu dileme morale și cu teama de a fi descoperit și pedepsit pentru acțiunile sale. El se întreabă dacă manipularea și violența sunt justificate în numele unui scop mai înalt sau dacă sunt doar expresia unei perversități malefice. Este cuprins de o senzație de neliniște și incertitudine, conștient de faptul că pericolul îl pândește din toate direcțiile, iar consecințele acțiunilor sale ar putea fi devastatoare.

Simonini află că a fost trădat de unul dintre membrii conspirației și că identitatea lui este pe cale să fie expusă. El realizează că timpul îi este limitat și că trebuie să acționeze rapid pentru a-și salva viața și a-și menține secretele în siguranță. În aceste condiții, își adună curajul și hotărăște să dezvăluie adevărul despre complotul în care a fost implicat. El începe să redacteze un manuscris confesional, în care relatează toate detaliile conspirației și numele celor implicați. Acest manuscris este gândit ca un testament al adevărului, care va supraviețui chiar și după moartea sa.

Pe măsură ce scrie, el se confruntă cu propriile sale convingeri și acțiuni și analizează rolul în perpetuarea conspirațiilor antisemite și recunoaște că a fost un instrument al manipulării și al violenței. Cu toate acestea, el simte și o anumită eliberare în a dezvălui adevărul și în a-și asuma responsabilitatea pentru acțiunile sale. Când termină manuscrisul și îl ascunde într-un loc sigur, realizând că dezvăluirea adevărului poate avea consecințe periculoase și că este nevoie de precauție în a dezvălui informațiile către lumea exterioară.

Practic, aici e explorată tema remușcării, a confesiunii și a căutării adevărului. Simonini se confruntă cu proprii demoni și încearcă să-și răscumpere acțiunile prin dezvăluirea conspirației în care a fost implicat. Acest capitol aduce o nouă perspectivă asupra personajului principal și ne provoacă să ne întrebăm cât de multă putere poate avea dezvăluirea adevărului într-o lume plină de minciuni și manipulare.

Se ajunge la o confruntare decisivă pentru personajul principal, Simone Simonini, care se află în fața persoanelor responsabile de conspirația în care a fost implicat și se confruntă cu trecutul său întunecat. El își dă seama că a fost un pion în mâinile unor forțe puternice, iar acum este momentul să-și asume responsabilitatea pentru acțiunile sale. În confruntarea cu acești oameni, Simonini încearcă să-și apere propria identitate și să-și facă auzită vocea. El dezvăluie adevărul despre complot și încearcă să-i convingă pe cei din jur că este victima manipulării și nu inițiatorul conspirației.

Totuși, Simonini trebuie să se confrunte și cu consecințele acțiunilor sale. Este urmărit de autorități și de alte persoane interesate de dezvăluirea adevărului. Într-un joc periculos de-a șoarecele și pisica, Simonini încearcă să se sustragă de sub ochii lor și să-și protejeze viața. Iar pentru asta, trebuie să renunțe la vechile sale identități și să înceapă o nouă viață. El ia decizia de a-și schimba numele și de a se ascunde într-un loc sigur, departe de trecutul său sinistru.

Simonini își adună toate informațiile și documentele relevante și le organizează într-un mod care să-i permită să se apere și să-și clarifice poziția. El dorește să arate că a fost manipulat și că nu este el însuși vinovatul conspirației. În același timp, descoperă și alte aspecte ale complotului care îi relevă adevăruri șocante. El își dă seama că există multe nivele de manipulare și corupție în spatele evenimentelor istorice majore. Este urmărit de persoane interesate să țină ascunse adevărurile pe care le deține și trebuie să fie precaut în privința fiecărui pas pe care îl face.

„Niciodată nu poți crea un pericol cu o mie de fețe, pericolul trebuie să aibă una singură, altfel lumea nu-i atentă”

„Anumite știri explozive, dacă le dai dintr-o dată, după prima impresie, lumea o să uite totul. E nevoie să le dai cu picătura și orice nouă știre va reaprinde și amintirea celei dinainte.”

Dincolo de subiectul principal, o splendidă lecție despre cum se poate scrie o „teorie a conspirației”, cartea are ca bază de sprijin (și pretext) posibilitatea existenței a două personalități în același corp; și amintiri diferite ale actelor săvârșite de aceste două personalități radical diferite. Este atât cazul „autorilor” unui jurnal (chipurile reprodus de carte), respectiv personajul Simone Simonini și al său alter ego, abatele Dalla Piccola, dar și a Dianei, o femeie bolnavă, cu dublă personalitate, a cărei boală a putut fi exploatată în încrengătura diabolicelor planuri de manipulare a opiniei publice.

Și pentru a pune punctul pe „i”, cartea este o excelentă posibilă explicație a modului în care au fost create acele „Protocoale ale înțeleților Sionului”. Unele pe care, iată, le și inserez aici, pentru a-i scuti pe curioși să le caute:

Învățăminte/Concluzii/Acțiune

Aprecieri personale

Mi-a plăcut abordarea nediscriminatorie a diferitelor religii și credințe practicate de omenire. Mi-a plăcut curajul autorului de a se detașa de religia pe care a servit-o, de a se ridica deasupra și de a înțelege nevoia ancestrală a oamenilor de a crede în ceva mai presus de ei, chiar dacă asta nu le-a fost totdeauna benefic.

Apreciez diferențierea clară făcută în carte între credință, care poate fi practicată în plan personal și structurile organizatorice religioase care-și arogă capacitatea de a se impune ca intermediari între omul simplu și divinitate. Mai simplu spus, înțelegerea faptului că structurile organizatorice religioase sunt formate din niște negustori autoproclamați ai speranței indivizilor într-o „altă lume”, mai bună…

Recenzie

• Despre
• Ultimele Postari

Urmărește-mă

Sandu MIHAI

Cititor pasionat la Deep Design

După decenii de concentrare pe domeniul tehnic, a venit vremea întoarcerii la mai vechea pasiune a lecturii. Calitatea de cititor nu trebuie validată de nici un fel de autoritate! 😉
Deși mai am puțină vreme, am mult timp!

Urmărește-mă

Ultimele postari ale lui Sandu MIHAI (vezi toate)

• Dansând pe stadion - 3 octombrie 2023
• Thales și organizarea mirării: Școala din Milet - 3 octombrie 2023
• Saltzberg vs. Fischer și Fischer vs. Green – 1957 - 2 octombrie 2023