Crucea și Puterea. Creștinii, de la martiri la persecutori
Autor: Giovanni FILORAMO Categorii: Istorie Editor: Humanitas Publicată: 2022 ISBN: 978-973-50-7562-0 Pagini: 488 Limbă: română Dimensiuni: 130 x 200 mm Tags: Lectură | Social-politic |
Introducere
Scrisă de un profesor de istorie a creștinismului la Facultatea de Litere a Universității din Torino, provocatoarea carte de care vorbim nu poate fi bănuită de părtinire. Și, având în vedere impactul creștinismului asupra evoluției societății umane din ultimii două mii de ani, subiectul merită din plin atenția noastră…
Autorul
Giovanni Filoramo e profesor de istoria creștinismului la Facultatea de Litere a Universității din Torino și președintele Centrului pentru Știința Religiilor din cadrul aceleiași universități. Autor al mai multor volume, acestea i-au adus recunoașterea ca mare specialist în istoria religiilor, dar în special a creștinismului. A coordonat lucrarea „Storia delle religioni” (1994–1996); Istoria religiilor, 5 volume, Polirom, 2008) și, împreună cu D. Menozzi, volumele din „Storia del cristianesimo” (1997). La Humanitas a mai publicat, în 2004, „Manual de istorie a religiilor”, împreună cu Marcello Massenzio, Massimi Raveri și Paolo Scarpi.
Traducător
Dionisie Constantin Pîrvuloiu este eseist și traducător român. A absolvit Facultatea de Teologie ortodoxă din Iași (2000). Este doctor în filologie clasică (2008) și profesor universitar la Facultatea de Teologie ortodoxă din Iași. De-asemenea, are calitatea de membru în numeroase asociații profesionale. Colaborează la: Zenit, Acces, Teologos, Orizont, ş.a. Traducător asociat în cadrul Comisiei PSB (Comisia Patristică – Părinți și Scriitori Bisericești). Este și secretar al Comisiei Patristice a BOR.
Despre autor
Giovanni Filoramo (n. 1945) este profesor de istoria creștinismului la Facultatea de Litere a Universității din Torino și președintele Centrului pentru Știința Religiilor din cadrul aceleiași universități. Este autor al mai multor volume, cărțile sale așezându-l în interiorul listei specialiștilor în istoria religiilor și mai ales a creștinismului…
A coordonat lucrarea „Storia delle religioni” (1994–1996); Istoria religiilor, 5 volume, Polirom, 2008) și, împreună cu D. Menozzi, volumele din „Storia del cristianesimo” (1997). La Humanitas a mai publicat, în 2004, „Manual de istorie a religiilor”, împreună cu Marcello Massenzio, Massimi Raveri și Paolo Scarpi.
S-a preocupat cu istoria creștinismului antic, concentrându-și cercetările pe conotațiile apocaliptice ale mișcărilor gnostice și pe formelor carismei profetice. Pe lângă munca sa de cercetare istorico-critică, a însoțit o reflecție articulată asupra istoriei și metodelor istoriei religiilor ca disciplină, promovând și colaborând la numeroase lucrări și dicționare colective. El a examinat, de asemenea, fenomenele religiozității contemporane, îndreptându-se spre relația dintre creștinism și modernitate, dar și pe relația dintre Biserică și politică.
Transcript
Rezumat
Introducere
Încă din primele pagini, cartea își justifică nu doar titlul, dar și existența. Istoria ne-a arăta ce a devenit creștinismul peste veacuri, în condițiile în care a pornit la drum cu un mesaj simplu, acela al vestirii Împărăției cerurilor cea care urmează să vină, dar și cu promisiunea milostivirii dumnezeiești. Îndemnul era unul singur: oamenii de bună-credință trebuiau să-l iubească pe Tatăl Ceresc și să se iubească între ei… Simbolul creștin, crucea, simbolizează diferitele chipuri ale lui Cristos, ghidând viața credinciosului. Și dacă inițial zeul crucificat era foarte uman prin sacrificiul său, ulterior, inclusiv în arta figurativă, Cristos e zugrăvit ca neatins de suferință și moarte. Simbolul crucii pe care împăratul Constantin l-ar fi văzut pe cer înaintea bătăliei de la Pons Milvius a fost, se pare, un pas decisiv în promovarea acestuia, mai ales că un obiect în formă de cruce, labarum, l-a însoțit în toate campaniile sale militare.
Și aici apare deja fireasca întrebare: cum de-a fost posibil ca un simbol al suferinței și martiriului, crucea, să devină deja simbol al puterii? „În ce fel și pentru care motive, acest simbol al unei puteri transcendente, al unei împărății care nu este din lumea aceasta, a sfârșit prin a-și întretăia destinul cu puterile politice, devenind un simbol al cuceririi trupurilor și sufletelor?” Iată așadar întrebarea esențială la care își propune să răspundă prezentul volum care pune lupa pe acel așa-numit „secol scurt”, secolul IV, cel început cu domnia lui Constantin, zis „cel Mare” și încheia cu Teodosie, respectiv între anii 312 (anul convertirii celui dintâi) și 395, anul morții celui de-al doilea… Acest secol a fost „martorul transformării unui grup religios minoritar și persecutat (cel creștin) într-o Biserică de stat. După ce a fost multă vreme persecutată, ea era acum pregătită să-i persecute la rândul ei pe dușmanii din interior (ereticii și disidenții) sau pe cei din exterior (păgâni sau iudei).”
Religia politică a imperiului roman
Roma veacului I era capitala unui vast imperiu, un oraș cu o diversitate de religii care își făceau simțită prezența prin sărbători și ceremonii. Orice colț de stradă făcea vizibilă prezența de altare dedicate unor divinități locale. Religia romană avea la bază mai curând o practică rituală comună și nu credințe comune. Mai mult, religia publică romană nu era în nici un caz o religie de stat, oficială, care să fie impusă tuturor cetățenilor. Lumea romană era caracterizată de o religie publică, autoritatea instituțiilor statului simțindu-se învestită cu responsabilitate în domeniul religios doar cu privire la cultele cetățenilor romani. O astfel de religie nu era impusă nimănui. De fapt, „religia romană se înfățișează ca un influent instrument de legitimare a puterii, de celebrare și manifestare a victoriei, și ca expresie publică a eliberării de frică și doliu, răspândind propagandistic izbânzile și cuceririle Romei”.
Desigur, ca orice putere, și cea romană, fie ea republicană și apoi imperială, a fost mai mereu neîncrezătoare în practicile divinatorii necontrolate de stat, ele putând oricând fi îndreptate împotriva guvernării.
Problema morții era tratată, așa cum arată textele unor autori latini precum Lucretius, Seneca, sau Plinius cel Bătrân, potrivit unei formule clasice: „Romanii trebuiau să învețe să moară în pace și demnitate. Astfel, ei traduceau în termeni filosofici o manieră tradițională a religiei romane de a se raporta la moarte. individul aștepta o lume de dincolo respingătoare, fără nădejdea unei răscumpărări escatologice, care va fi caracteristică religiei creștine. Cea romană, cu alte cuvinte, era o religie tipic mundană: conta ce fel de viață duceai în această viață pământească și, în cazurile cele mai norocoase, memoria acesteia, încredințată cultului și pietății familiei și cetățenilor.”
Cu siguranță, odată ajunși la Roma, Petru și Pavel vor fi fost surprinși de varietatea credințelor religioase de aici. Sistemul politeist roman era unul incluziv, capabil de absorbția multor divinități străine. Dar până la ce punct era capabil acest sistem politico-religios să recunoască forme religioase alternative?
Este vorba de o chestiune fundamentală (…), din moment ce conflictul dintre comunitățile creștine și autoritățile politice romane – care s-a concretizat în așa-zisele persecuții – se întemeia, pe de o parte, pe cadrul juridic specific imperiului, iar pe de alta, (…), pe faptul că răspândirea creștinismului, spre deosebire de cea a altor grupări religioase, a fost repede percepută ca primejdioasă și destabilizatoare pentru ordinea politico-religioasă.
Nu existau nicăieri, în acest mediu, liste cu religii îngăduite ori neîngăduite. Decizia dacă un lucru era străin și primejdios se lua de la caz la caz, pe temeiul unor fapte concrete, și numai dacă se bănuia existența unor amenințări.
Și asta în condițiile în care sistemul juridic roman intra în funcțiune nu pe cale birocratică, ci pornind de la sesizări ale cetățenilor, adică de jos în sus.
Problema controlului juridic al cultelor și asociațiilor care se puteau dovedi primejdioase pentru siguranța publică era deja prezentată în două legi din „Cele Douăsprezece Table”, care conțin elementele fundamentale ale jurisprudenței (…). Ele priveau interdicția adunărilor secrete (…) și interdicția de a rosti carmina (…), incantații magice.
Mai mult, contrar identității religioase multiple a cetățenilor romani, propovăduirea creștină a condus la criza unor duble apartenențe: pentru creștini, a crede în zeul tău, făcea imposibilă credința în alții.
O societate în societate. Comunitățile creștine și răspândirea lor în imperiu
Ce înseamnă „Evanghelia”? E un termen grecesc, cu semnificația „vestea cea bună”, acesta fiind mesajul lui Isus. Găsindu-și adepții printre săracii lumii iudaice, s-a manifestat liber în raport cu autoritățile religioase existente, fapt ce a dus inevitabil la confruntare directă cu acestea. Diversele evanghelii au suferit un proces de canonizare, singurele acceptate de furcile caudine ale cenzurii rămânând cele ale lui Marcu, Matei, Luca și Ioan. Sunt cumva explicabile aceste excluderi, deoarece fiecare din aceste scrieri oferea un alt chip al lui Cristos, iar asta ar fi bulversat mulțimea de credincioși.
Separarea de matricea iudaică a marcat un mare salt odată cu decizia lui Pavel de a extinde propovăduirea mântuirii în rândurile așa-zișilor „păgâni”, ne-evreii. Poartă a intrării în comunitatea creștină, botezul, ca rit de inițiere, alături de alte procese de construcție identitară religioasă, a fost o noutate cu caracter decisiv, în condițiile în care, în lumea romană, practica religioasă nu era o marcă identitară: „puteai practica religia publică sau participa la unul dintre multele culte prezente în Roma, fără ca aceasta să îți schimbe identitatea socială”.
„Este vorba, așadar, de un proces complex, care se va desfășura în secolele al II-lea și al III-lea, dar care va duce până la urmă la constituirea unui tip de societate în societate – o societate alternativă formată din comunitățile creștine de-acum răspândite în tot imperiul. Această societate era acum compactă și consolidată, aptă să-l convingă pe Constantin că putea recurge la religia creștină pentru a-și reface imperiul.”
Dintr-o sectă marginală, creștinismul a devenit o religie adaptată „acestei lumi”, renunțând cumva la dimensiunea apocaliptică, integrându-se puternic în structurile socio-culturale ale imperiului roman. Din persecutați, creștinii fiind percepuți ca potențiali inamici ai imperiului, aceștia au ajuns să convertească liderii politici ai vremii. Creștinismul a izbutit ceva ce le-ar fi părut imposibil primilor săi adepți…
Constantin și ascensiunea bisericii imperiale
În bătălia de la Pons Milvius, Constantin a ales să lupte nu doar sub egida tradiționalilor zei, ci și sub cea a zeului creștin. Odată cu victoriile lui Constantin, începea o nouă epocă, nu doar pentru imperiu, dar și pentru însăși Biserică, care, deși promovată agresiv prin politicile imperiale, s-a confruntat cu două provocări interne: donatismul și arianismul.
Constantin a inițiat o politică edilitară de așa Natură încât a condus la construirea de biserici atât în Roma, cât și în împrejurimi, dar și în Antiohia, Ierusalim, sau în noua sa capitală, Constantinopol. În plus, legislația a devenit favorabilă Bisericii. Practic, Constantin s-a preocupat de stabilirea unei singure credințe în tot imperiul, chiar dacă el însuși nu fusese botezat, botezul lui având loc pe patul de moarte, în 22 mai 337, la Nicomedia.
Biserica imperială sub fii lui Constantin (337-361)
Urmașul la tron, fiul lui Constantin, Flavius Julius Constantius (Constanțiu al II-lea), a făcut o reabilitare a arianismului… Deși creștin botezar deja, din cauze încă nelămurite, și-a condamnat la moarte fiul, Crispus, dar și propria soție, Fausta (Faustina), pe care ar fi scufundat-o într-o baie cu apă fierbinte… Cât de creștin era acest Constantius?
Pentru a vedea situația de ansamblu, iată cum e prezentat imperiul și biserica la moartea lui Constantin:
Perioada de la Consiliul de la Niceea până la moartea lui Constantin a fost decisivă pentru destinul imperiului creștin și pentru cel al Bisericii imperiale. După o primă fază de calm aparent, în care crezul niceean părea să-i fi pus pe toți de acord, conflictul dintre diversele facțiuni a reizbucnit încă și mai virulent ca prima dată, întinzându-se ca o pată de ulei. Constantin și-a dat seama repede că este imposibil să îi pună capăt recurgând la armele obișnuite ale persuasiunii și represiunii.
Controversa teologică a degenerat până la violențe:
Cu prilejul fiecărei izbânzi, facțiunea câștigătoare îi destituia pe adversarii mai redutabili și, recurgând la o formă de pedeapsă tipică luptelor politice, îi exila. Până la acel moment, Biserica nu cunoscuse represalii organizate de creștini împotriva altor creștini, nici violența internă endemică.
Cu siguranță, Constantin a creat o situație nouă, admițând creștinismul în sfera publică, ajungându-se în situația ca statul să preia responsabilități în privința Bisericii! Mai mult, s-a ajuns la o dilemă: într-un imperiu creștin, Biserica făcea parte din imperiu, sau, dimpotrivă, imperiul făcea parte din Biserică?
Virusul violenței, răspândit în toată ierarhia ecleziastică odată cu convertirea lui Constantin, și-a găsit un teren social foarte fertil. Violența avea însă și alte rădăcini, mai ales religioase, care se hrăneau […] din exclusivismul teologic tipic propovăduirii creștine.
Într-un astfel de context, Conciliul de la Serdica va pecetlui separarea dintre Occident și Orient. Episcopii orientali îi acuzau pe cei occidentali de cele mai infame erezii și tulburări, iar cei occidentali îi considerau pe estici că erau eretici, arieni și chiar asasini…
Chiar ajunsă la putere, la vârful imperiului roman, Biserica nu a inițiat reforme sociale, continuând să accepte instituția sclaviei ca fiind firească în societatea antică, ca pe un dat natural… Și n-a fost singura „adaptare” a Bisericii la condițiile politice: violența urbană, componentă tipică a lumii politice antice a devenit una obișnuită și în lumea ecleziastică, motivațiile fiind diverse: disensiuni teologice, rivalități personale,, jocuri politice și confruntări între facțiuni…
Riposta păgână: Iulian Apostatul
Deși foarte scurtă, domnia lui Iulian, între 18 mai 361 și 26 iunie 363, ziua morții sale considerată destul de misterioasă, a lăsat fără răspuns o întrebare esențială: cum ar fi evoluat întreaga civilizație occidentală dacă tentativa lui de readucere a imperiului roman la vechile credințe „păgâne” ar fi avut succes?
Personaj măreț și fascinant de complex, Iulian a fost mereu o piatră de încercare, cu mult mai mult decât „Galileanul”, adică Cristosul persecutat de vendeta lui. El a fost victima unor judecăți contradictorii, atât la antici, cât și la moderni: înfierat ca renegat și trădător, monarh lipsit de evlavie și blasfemator, ajuns grabnic de pedeapsa divină, nevrotic misogin și complexat, acest păgân de o aroganță insuportabilă, dând dovadă de prejudecăți și de „fanatism moral” (potrivit expresiei folosite de E Gibbon), un suflet crud, pierdut într-un plan reacționar și retrograd, imposibil și anacronic. Sau, dimpotrivă, un suveran-filosof exaltat, protagonist al unui vis de restaurare statală pe cât de nobilă, pe atât de nenorocoasă, erou romantic aureolat de nenorocire, precursor al reformatorilor moderni, aflat în centrul atenției unor autori contemporani ca De Vigny, sau Ibsen, Merejkovski sau Kavafis.
Subiectul „Iulian Apostatul” merită mai multă atenție. Dar poate-i voi aloca unul sau mai multe episoade podcast.
Teodosie și creștinismul catolic de stat
Imprevizibilul deces al lui Iulian a permis creștinismului să devină din nou religie a imperiului…
…noua religie, persecutată la început, a ajuns odată cu Teodosie, să ia locul păgânismului ca religie politică a imperiului. Era vorba de o transformare decisivă în istoria imperiului și în Antichitatea târzie, poate cea mai importantă înainte de sosirea islamului.
Puterea Bisericii a devenit atât de mare încât s-a ajuns în situația în care episcopul de Milano i-a impus împăratului un act de penitență publică dacă voia să fie reprimit în comunitatea bisericească!
În acest proces de cucerire a puterii de către Biserica creștină, scurta domnie a lui Iulian, cu tentativa sa de restaurare a păgânismului ca religie politică a imperiului, a avut un rol hotărâtor. Așa cum am mai spus, acest fapt a ajutat puterea politică și elita episcopală să înțeleagă faptul că, dacă religia creștină dorea să ia locul păgânismului, aceasta se putea întâmpla numai cu prețul unei duble violențe: pe de o parte, eliminarea oricărei disensiuni interne între diferitele Biserici creștine, în numele unui adevăr dogmatic unic și definitiv și al unei Biserici cu adevărat „catolice”, adică universale, care să îl reprezinte; pe de altă parte, eliminarea adversarului extern, păgânismul, care trebuia extirpat definitiv. Această dublă exigență și-a găsit în Teodosie o solidă bază politică și legislativă, care a permis realizarea ei sistematică.
Incriminarea ereticului
Dacă până la venirea lui Constantin pe tronul imperial, pentru Biserica creștină problema ereziei era una minoră, ereticii zilei fiind doar marginalizați, după instaurarea unui imperiu creștin, deci după accederea la vârful puterii, Biserica a schimbat radical foaia… S-a trecut la interzicerea oricărei forme de idolatrie păgână, pentru aplicarea căreia n-au mai fost suficiente tribunalele ecleziastice. Ereticul trebuia tratat ca pericol public! Cazul lui Priscillian a fost unul dintre primele exemple de acuzați ai Bisericii care au ajuns în fața unui tribunal secular. Cu alte cuvinte, Biserica a făcut apel la spada oficialităților statale pentru a-și mări influența și a-și impune punctele de vedere.
Povestea donatismului este un alt exemplu celebru care s-a derulat vreme de decenii… Unul dintre acuzatorii donatismului a fost Augustin de Hipona, rămas cunoscut ca Sf. Augustin. Cu această ocazie, s-a dovedit că tânărul sensibil despre care ne vorbesc „Confesiunile”, lucrarea de căpătâi a lui Augustin, devenise acum un bătrân deziluzionat, un teoretician al Inchiziției!
Cert e că legislația emisă de Teodosie scotea în afara legii orice posibilitate de disensiune în materie de religie, punând astfel bazele unei noi forme de persecuție: vânătoarea de eretici!
Cucerirea spațiului sacru și distrugerea păgânismului
În cursul secolului patru, întreaga viață socială, politică și religioasă a cetăților romane suferise o profundă transformare. Dispăruseră deja festivitățile publice îmbibate de religiozitatea tradițională, păgână. Acest lucru era vizibil inclusiv în privința veșmintelor, nu doar în aspectele legate de cânturi și imnuri. Pe străzi apăruseră oamenii îmbrăcați în negru și cenușiu, monahii. Vechile temple ajungeau treptat simple ruine…
Către sfârșitul vieții, retorul păgân Libanius asista neputincios la acest proces de transformare a spațiului urban. În inima polemicii sale anticreștine este acuzația că tocmai creștinii sunt cauza acestei dizolvări a instituțiilor și a degenerării morale pe care Iulian a încercat în zadar să o oprească. Aceștia îi silesc prin violență chiar și pe cei care nu mai merg la temple să înceteze aducerea de sacrificii.
Din foști persecutați creștinii au devenit la rându-le persecutori:
Distrugerea templelor păgâne sau „convertirea” lor în bazilici creștine constituie exemplul cel mai evident al persecuției pe care păgânismul și păgânii au suferit-o în cursul veacului al IV-lea din partea creștinilor, și care a culminat – în opinia unanimă a contemporanilor – cu nimicirea marelui templu din Alexandria Egiptului, dedicat lui Serapis…
Distrugerea Serapeumului și tragedia asasinării Hypatiei au făcut obiectul cărții lui Catherine Nixey, „Epoca întunecării”, ce are un recenzumat dedicat pe această platformă.
Așa s-a sfârșit o lume, cea antică, societatea romană permițând unei secte neînsemnate inițial să acceadă la vârful puterii unui imperiu, determinând astfel o întreagă direcție de evoluție ulterioară…
Învățăminte/Concluzii/Acțiune
Aprecieri personale
Consider ca obiectivă prezentarea faptelor istorice. Suficiente citate istorice fac credibilă întreaga poveste. Citind unele recenzii, mi-a plăcut una din caracterizări: aflăm din această carte cum „Crucea devine Puterea”… Și da, de acord cu cineva care scria că, deși creștinismul, cel puțin în perioada contemporană o promovează, cartea are ca temă „genealogia intoleranței”. O intoleranță pe care, peste veacuri, cu accent pe Evul Mediu, Inchiziția creștină a practicat-o cu o osârdie demnă de o cauză mai bună. Dar probabil că mentalitatea, atitudinea și instrumentele folosite își au adevăratele origini în cele întâmplate în secolul IV, atunci când a ajuns să fie Putere.
De fapt, dacă e să folosim o sintagmă dragă clericilor, în secolul al IV-lea Biserica creștină a „suferit” (sesizați ghilimelele, o „schimbare la față”: din mici grupuri neînsemnate și la drept vorbind tolerate în lumea antică păgână, a devenit ea însăși o putere intolerantă cu alte credințe de tip religios, proclamându-se unica deținătoare a adevărului…
Recenzie
În loc de recenzie, îmi permit să includ aici epilogul cărții…
Biserica imperială, ale cărei geneză și istorie le-am reconstruit, nu epuizează realitatea creștină și bisericească a acelei perioade. Am fi putut evoca și alte figuri din cuprinzătoarea istorie a Bisericii din veacul al IV-lea pentru a nuanța imaginea unei instituții înclinate – cel puțin la nivelul ierarhic cel mai înalt – să se erijeze în unica deținătoare și unicul garant al puterii sacre. Pe această putere se întemeia și cortegiul de violențe și persecuții care însoțesc exercițiul oricărei puteri. Ar fi de ajuns să evocăm chipurile a mii de asceți și pustnici care, probabil fugind de acel tip de Biserică sau oricum în antiteză cu ea, au încercat să realizeze acea sequela Christi, sub forma ascezei radicale, un fel de martiriu nesângeros, trăit în lupta cu puterile diabolice ca anticipare și chezășie a vieții viitoare. sau am putea să ne amintim de atâția creștini anonimi, laici și clerici, care au încercat în felul lor să fie fideli propovăduirii evanghelice, privind crucea ca pe un izvor de inspirație, ce simboliza pentru ei suferința și umilința, nu fastul puterii.
Dar, pe de altă parte, ar fi greșit să subestimăm importanța schimbării pe care a cunoscut-o Biserica în cursul veacului al IV-lea. Biserica și-a asumat aceste simboluri, fastul, însemnele de purpură, practicile de corupție simoniacă, specifice birocrației imperiale, până și numele de „pontif” pentru a-l desemna inițial pe sacerdos, apoi pe episcopul Romei. Acest fapt dă mărturie că în această istorie a prevalat aversul triumfător al crucii care devenea simbol și garanție a biruinței pentru puterea politică, dar și pentru Biserică.
În veacul al IV-lea, grație schimbării aduse de Constantin, imaginea crucii a evoluat rapid de la un semn de ocară la un simbol creștin prin excelență. Crucea putea fi văzută pretutindeni: zugrăvită pe monede, pe case, pe sarcofage, pe arme, imprimată pe veșminte, tatuată pe trupuri. Se credea că are o putere tămăduitoare și că oferea protecție împotriva relelor și a celui rău, ținând departe forțele demonice. Se credea că că o astfel de putere o aveau chiar și relicvele extrase dintr-o bucată de lemn descoperită spre 330 și considerată de creștini crucea pe care a murit Isus. Însă crucea nu era doar un talisman sau o (puternică) relicvă, ori un prețios obiect decorativ. ea era, înainte de toate, simbolul puterii și al victoriei creștinismului, care deosebea comunitatea creștină de altele, reprezentându-i supremația.
Veacul al IV-lea nu a cunoscut doar apariția crucii triumfătoare a lui Constantin. La 7 mai 351, o cruce luminoasă a apărut la Ierusalim, pe Golgota. Ea se întindea până la Muntele Măslinilor. Apariția a durat mai multe ore și a fost observată de toți locuitorii de acolo. fenomenul e descris într-o scrisoare trimisă lui Constantius II, alcătuită probabil la puțină vreme după eveniment, de către episcopul cetății, Chiril. Scrisoarea urmărea și alte scopuri, printre care acela de a stabili un prim contact cu împăratul într-o perioadă de profunde conflicte între oamenii Bisericii, dar și într-o vreme în care Constantius era amenințat de revolta uzurpatorului Magnentius. Crucea era prezentată ca un „trofeu al biruinței”, trimis de Dumnezeu împăratului în semn de aprobare și sprijin în lupta cu uzurpatorul. Chiril mai adaugă că apariția anunță și iminenta revenire a Domnului, care își va înfrânge toți adversarii: eretici, dar și păgâni sau evrei. În catehezele sale baptismale, episcopul precizează rolul central al crucii, care reprezintă nucleul sistemului său teologic. Crucea este slava Bisericii drept-măritoare, un izvor de iluminare și răscumpărare, sfârșitul păcatului, izvor de viață, o cunună de cinste, în loc de necinste, temelia mântuirii, fundamentul indestructibil al credinței, semnul Parusiei (cea de-a Doua Venire a Domnului). Dar, după cum demonstrează scrisoarea trimisă lui Constantius, crucea era înainte de toate, un simbol al puterii.
Raporturile dintre religie și putere sunt variabile și oscilante, în funcție de contextul istoric și de cum sunt definiți termenii în discuție. Aceasta depinde de felul în care protagoniștii puterii religioase și politice își construiesc relația cu izvorul celor două puteri: sacrul, fundamentul nefondat al puterii. În perioada analizată, aceste raporturi au cunoscut o foarte însemnată redefinire a hotarelor. Spre deosebire de împărații păgâni, cei creștini nu puteau fi considerați ființe extraordinare, asemenea zeilor, de vreme ce erau simple creaturi, chiar dacă se aflau în vârful piramidei sociale și politice. Ei nu încorporau, prin fire sau prin dar, puterea sacră, potrivit ideologiei regalității sacre care a caracterizat și a legitimat vreme de milenii marile monarhii din orientul Apropiat antic, monarhiile elenistice și în cele din urmă monarhia din Roma imperială. Împăratul nu mai putea pretinde acum că este o divinitate, ci doar că o reprezintă. În vreme ce în Orient el a mai păstrat un raport privilegiat cu izvorul puterii sacre, care i-a permis să împlinească anumite funcții care reveneau prin tradiție ordinului sacerdotal, în Occident, după cum ne arată mai ales cazul lui Ambrozie, Biserica era cea care avea un raport privilegiat cu Dumnezeu, așadar cu izvorul puterii. În această nouă situație, împăratul era chemat să-și împlinească sarcina, pur seculară și profană, de a se îngriji de bunăstarea colectivă și de a administra dreptatea. Cele sacre erau de competența exclusivă a Bisericii, care începea astfel să se sacralizeze, preschimbându-se într-o hierocrație.
De atunci au trecut multe secole, însă dimensiunea hierocrației, cu toate metamorfozele sale istorice, a pătruns în codul genetic al ecleziologiei romano-catolice. Ea făcea posibilă, în pofida variației formelor statutare, o strategie de relații eminamente politice, prin care se afirma un universalism juridic, moral și religios al Bisericii, întemeiat pe principiul dominației pur spirituale, și nu lumești. O putere care își extrăgea forța nu din consensul popular sau dintr-o recunoaștere externă, ci din chiar izvorul puterii, sacrul sau Dumnezeu. O asemenea putere trebuia să se exercite numai asupra sufletelor credincioșilor, pentru a-i face să dobândească mântuirea, lăsând puterea politică să dețină controlul – chiar și coercitiv – asupra trupurilor acestora. Știm însă cum au stat lucrurile, începând cu cazul exemplar al lui Ambrozie. Într-o situație de conflict, decizia ultimă îi revenea puterii spirituale, adică bisericești, deoarece era unica instituție sacră și unica autorizată să interpreteze corect legile lui Dumnezeu.
Acest tip de relație asimetrică între religie și putere a intrat în criză odată cu apariția statului modern absolutist, întemeiat acum pe decizia suverană a monarhului, care nu mai avea nevoie de legitimarea venită dinspre puterea sacră a Bisericii, din moment ce era el însuși izvorul puterii politice. formele democratice, inaugurate de revoluții, edificate pe suveranitatea populară și contractul social, i-au dat apoi lovitura de grație. Nu e deloc întâmplător că, până la Conciliul Vatican II, Biserica a condamnat ca forme de apostazie (de la valorile sale) orice tip de libertate politică, inclusiv democrația liberală. Concepția hierocratică a renăscut atunci când Biserica a hotărât, odată cu Leon XIII, să refuze „splendida izolare” și retragerea în care trăise până atunci, pentru a înfrunta provocările lumii moderne. A început astfel un proces, la prima vedere singular, dar care este ușor explicabil dacă interpretăm confruntarea dintre Biserică și modernitate ca pe un raport complex de interacțiuni reciproce, și nu ca pe un conflict direct. Concurând cu modelul statului absolut, Biserica Romano-Catolică a tins să recupereze, printr-un proces tipic de osmoză, încărcătura de sacralitate pe care perioada revoluționară și napoleoniană au inoculat-o conceptului și practicii suveranității. Astfel, Biserica a unit suveranitatea și infailibilitatea, construindu-și o imagine, sancționată și juridic, de societas perfecta. Aceasta s-a petrecut prin intermediul unei serii de sanctificări ale instituției papale. Tradiția a fost alterată doar în parte de Conciliul Vatican II. Astăzi persistă impresia, mai ales în Italia, că rolul decisiv al Bisericii este acela de unică și adevărată interpretă autorizată să dezvăluie sensul legilor naturale și doctrina sa socială. Impresia este datorată unor luări de poziție ale magisteriului sau ale Conferinței episcopale italiene care revendică superioritatea legilor lui Dumnezeu – care sunt temelia acelei „legi naturale” pe care se fondează demnitatea umană și apărarea drepturilor omului. Iar aceasta o spune nu Ioan Paul II sau papa Ratzinger, ci un episcop din veacul al IV-lea. Dar avem de-a face cu o falsă impresie. Nu atât pentru că natura puterii politice este profund diferită, ci, înainte de toate, pentru că această putere se confruntă cu un tip diferit de Biserică. Corpul eclezial, dintr-un corp social care într-o vreme era în măsură să influențeze diversele sfere ale vieții sociale, a devenit tot mai mult un corpus doctrinar al adevărului, un adevăr fondat, în mod paradoxal, nu atât pe cuvântul lui Dumnezeu, cât pe autoritatea aceleiași Biserici. Acest proces a fost înlesnit de treptata sacralizare a figurii papale, alimentată de dogma infailibilității și a sanctificării instituției papale. S-a revenit astfel, sub alte forme, la concepția hierocratică tradițională a Bisericii, cu consecințe îngrijorătoare, începând cu violarea libertății de conștiință a credincioșilor în numele respectului intereselor supreme, legate de valori nenegociabile. Însă acest capitol aparține unei alte istorii. Cea pe care am încercat să o relatăm aici, dacă nu ne ajută să ne orientăm în prezent – nu acesta e scopul ei –, ne poate ajuta măcar să-l înțelegem mai bine.
Oportunitate și actualitate
Dincolo de opțiunea personală în privința religiei, aceasta e o carte de istorie. Iar istoria oricărui domeniu, cu atât mai mult cel religios care pare a continua să aibă o mare importanță în viața socială, se impune a fi cunoscută și înțeleasă, pentru a opta în cunoștință de cauză. O credință orbească în virtutea faptului că la vârsta de câteva luni, printr-o tradiție oarecare copii sunt botezați și înrolați astfel fără a li se oferi dreptul de a alege, ar trebui să aibă o minimă libertate: aceea de a cunoaște istoria religiei în care crede…
Acțiuni recomandate
O primă recomandare este aceea a lecturii acestei cărți! Un alt îndemn este legat de practicarea unei anumite detașări de eventualele pasiuni religioase, o detașare ce va permite o privire mai obiectivă asupra începuturilor creștine. Nu e vorba de acceptarea sau negarea unei credințe. Aici e vorba de cunoaștere!
Concluzie
Orice tentativă de apropiere de fenomenul religios, oricare ar fi el, ne va duce la o altă problemă, aceea a fanatismului. Nici creștinismul nu face vreo excepție de la asta. De aceea, tocmai pentru că abordează și această problemă, cartea e utilă… Ne prezintă modalitatea în care o sectă iudaică oarecare, cu caracter apocaliptic, pacifistă și spirituală inițial, persecutată și criticată, dar tolerată totuși de societatea romană, a devenit religia oficială a Imperiului Roman, ajungând – la rândul ei – să persecute alte religii sau alte curente creștine. Desigur, o astfel de tema este tabu în istoriile bisericești oficiale. Giovanni Filoramo, un reputat specialist în istoria creștinismului, atinge acest punct nevralgic cu mult curaj, dar fără părtinire, punând o întrebare esențială: fanatismul și intoleranța creștină își au originea în doctrina noii religii a iubirii și a iertării, sau sunt consecința metamorfozei Bisericii lui Cristos în Biserica de stat constantiniană și teodosiană, care a ajuns să distrugă lăcașurile de cult ale păgânilor și ereticilor, nu doar excluzându-i pe aceștia din societate, ci condamnându-i la ardere pe rug, așa cum s-a întâmplat cu Priscillian în anul 385. „Crucea și puterea” ne invită la o călătorie temporală, în chiar miezul acelor furtuni politice și dogmatice ale primelor veacuri ale creștinismului, când s-au format cele două ramuri ale sale, cea răsăriteană și cea apuseană, cele care au evoluat permanent într-o coabitarea tensionată cu puterea seculară, o relație care, iată, vedem că nu are nici azi o rezolvare…
Deși mai am puțină vreme, am mult timp!
- Dansând pe stadion - 3 octombrie 2023
- Thales și organizarea mirării: Școala din Milet - 3 octombrie 2023
- Saltzberg vs. Fischer și Fischer vs. Green – 1957 - 2 octombrie 2023
