cuprins

Toggle

Citesc (și) pentru tine

Când n-ai timp, treci pe recenzumate…

Abonare

 

---

---

Introducere rezumat episod:

Pentru că de o vreme am descoperit (și eu) filosofia stoică, pentru că mulți oameni au readus în actualitate un mod de viață pus la punct în antica Grecie, pentru că dintre multele curente filosofice acesta mi se pare a fi cel cu care rezonez, iată și o carte pe acest subiect. Donald Robertson e unul dintre autorii contemporani ce promovează stoicismul, o filosofie care e mai mult o modalitate de a-ți trăi viața…

Deschid astfel o succesiune de prezentări ale unor cărți dedicate stoicismului…

Cuprinsul cărții:

Următoarea listă include capitolele cărții, dar și momentul din redarea audio a textului înregistrat. Poate fi utilă cuiva ce vrea să asculte țintit un anumit punct. Iată deci cum decurg lucrurile:

Despre autor

Conform propriilor cuvinte, Donald Robertson este el însuși un exemplu viu al modului în care filosofia în general și stoicismul în particular au făcut viața începută cu stângul să se schimbe în bine…

Donald este psihoterapeut, formator și scriitor cognitiv-comportamental. S-a născut în Scoția, iar după ce a trăit în Anglia și a lucrat mulți ani la Londra, a emigrat în Canada, unde locuiește acum.

Robertson a cercetat stoicismul și l-a aplicat în munca sa de douăzeci de ani. Este unul dintre membrii fondatori ai organizației non-profit Modern Stoicism.

Transcriere audio

Rezumat

Introducere

Vorbim acum despre cartea lui Donald Robertson, „Cum să gândești ca un împărat roman”, subintitulată „Filosofia stoică a lui Marcus Aurelius”.

Donald își începe povestea, pentru că da, cartea în sine e o poveste despre un om ce-a trăit acum două mii de ani, vorbind despre propria dramă, marcată de pierderea tatălui, la treisprezece ani. La o astfel de vârstă, e clar, nimeni nu e pregătit să înfrunte moartea. Urmarea a fost aceea că viața sa a luat-o pe un drum greșit, ajungând până la a fi plasat într-un program special de școlarizare, datorită atitudinii. Totuși, neliniștea și căutarea unui țel în viață l-a făcut să evolueze altfel decât ar fi fost de așteptat pentru un tânăr rebel. Studiul individual al unor texte filosofice, fie că vorbim despre dialogurile socratice, de scepticismul grec, de „ironia socratică”, sau de alți filosofi antici ai Greciei, în căutarea unei filosofii de viață, lectura unor astfel de texte l-au ajutat să-și pună ordine în viață. Și totuși, o astfel de abordare pur teoretică i se părea insuficientă. Și lucrurile au mers așa până la momentul descoperirii stoicismului, odată cu lectura cărților lui Pierre Hadot. Așa a descoperit că, după etapa contemplativă a perioadei Elenistice, la câteva generații după Socrate, școala stoică a trecut la aprofundarea aspectelor practice ale filosofiei socratice, prin dezvoltarea unor virtuți precum autodisciplina și curajul.

Spunând povestea stoicismului

Donald ne explică cum, chiar dacă nu știi povești cu zâne pe care să le spui copiilor, le poți spune povești despre oameni care au fost, așa cum, spre exemplu, i-a povestit el copilei sale despre întâlnirea dintre Socrate și Xenofon:

ideile extrase din cartea lui Marcus Aurelius, marele împărat roman și totodată filosof stoic, „Gânduri către sine însuși”, îi oferă autorului prilejul de a ne vorbi despre stoicism. Dar nu oricum, ci prin prisma împăratului roman. De aceea, povestea poate că nu corespunde unei realități istorice, dar putem face o călătorie prin gândurile lui Marcus, presupunând că așa au stat lucrurile… De la stoici putem afla cum să ne găsim un simț al direcției în viață, cum să reacționăm în fața greutăților vieții, să îndurăm cu demnitate durerea și boala.

Împăratul mort

Am avut ocazia să vedem atmosfera sfârșitului de iarnă a anului 180 e.n. în tabăra militară din Vindobona a lui Marcus Aurelius  în filmul „Gladiatorul”. Cu un fizic fragil, apropiindu-se de șaizeci de ani, împăratului i s-a agravat starea de sănătate. Din fericire, contemplarea propriei mortalități grație pregătirii sale stoice, îi permite o atitudine surprinzător de calmă. O astfel de atitudine stoică s-a datorat unei pregătiri adecvate.

Marcus a rămas orfan de tată pe când avea doar câțiva ani. Ulterior, la vârsta de șaptesprezece ani, conform unui plan de succesiune pe termen lung al împăratului Hadrian, a fost adoptat de viitorul împărat Antoninus Pius. Ajuns la palatul imperial, Marcus a beneficiat de buni profesori de retorică și filosofie. Oricum, fiind o fire sensibilă, el a suferit mult la pierderea celor dragi, inclusiv opt dintre proprii copii.

Contemplarea propriei mortalități îl face pe Marcus să-și amintească din nou că moartea e cel mai sigur lucru din viață, astfel încât, pentru înțelept ar trebui să fie și unul dintre cele de care nu trebuie să te temi. Probabil că acestui om aflat la capăt de drum nu i-a fost extrem de dificil să-și înfrunte sfârșitul, grație repetării zilnice a exercițiilor stoice, cărora li s-a dedicat de la vârsta de douăzeci și cinci de ani, deși cu filosofia s-a împrietenit încă de la doisprezece…

De fapt, Marcus putea încadra această ultimă experiență a morții într-un mai lung șir de altele asemenea: Marcus Aurelius copilul a murit la momentul intrării în palatul imperial, ca viitor moștenitor al tronului; devenit tânăr Cezar, a trebuit să dispară când a preluat tronul; o altă moarte a fost marcată de părăsirea Romei pentru a prelua comanda legiunilor nordice în timpul Războaielor Marcomane. Acum, ca o măslină coaptă ce cade din ramură, mulțumind atât pomului ce i-a oferit viață, cât și pământului ce îi primește sămânța, Marcus e împăcat și neclintit în fața morții. În ciuda fragilității sale, a bolilor și a condițiilor grele, a ajuns, totuși, la vârsta de cincizeci și opt de ani. Virtutea trebuie să-și fie propria recompensă, conform învățăturii stoice.

Adevăratul dar lăsat lumii de Marcus Aurelius a fost lucrarea sa „Gânduri către sine însuși”. El a fost cel din urmă stoic faimos al lumii antice.

Povestea stoicismului

Cu cinci sute de ani înainte, un tânăr comerciant fenician, Zenon din Kition, transporta cu un vas o încărcătură de vopsea purpurie pe Mediterană, o vopsea rezultată din multe mii de scoici fermentate. O violentă furtună a dus la naufragiul navei, Zenon abia scăpând cu viață pe malul portului Pireu. Povestea spune că, devastat de pierdere, a ajuns la Oracolul din Delphi, unde i s-a spus că nu ar trebui să ia culoarea scoicilor moarte, ci pe cea a oamenilor morți. Întors la Atena și trăind ca un cerșetor, prăbușit pe grămada de gunoi a unei librării, a apucat să citească o serie de anecdote ale lui Xenofon, despre Socrate, care fusese deja executat. Acele texte i-au schimbat viața radical… Poate că astfel, Zenon a înțeles semnificația celor aflate la Oracol, el trebuind să „ia culoarea oamenilor morți”, adică să-și însușească învățăturile lor.

Așa se face că Zenon a devenit ucenicul lui Crates, instruindu-se în filosofia cinică. Dar, continuându-și studiile la Academie și în cadrul școlii megariene, Zenon a preluat cele mai bune aspecte ale tradiției filosofice ateniene, eliminând pedanteria „academică” și urmărind obținerea „virtuții”. El și-a fondat propria școală într-o clădire publică ce dădea spre agora, una cunoscută ca Stoa Poikile, sau „Veranda Vopsită”. De aici provine și numele atribuit acestui curent filosofic. Zenon le-a transmis elevilor săi că a ajuns să prețuiască mai mult înțelepciunea, decât averea sau reputația… Creator de școală, Zenon a stabilit un curriculum al stoicismului, împărțit în trei subiecte generale: etica, logica și fizica.

După moartea lui, un fost luptător, Cleanthes, a devenit șef al noii școli filosofice. Acesta a fost urmat de Chrisip, un foarte apreciat intelectual al lumii antice. Se spune că a fost un scriitor prolific, cu peste șapte sute de lucrări. Și totuși, stoicismul nu a intenționat niciodată să fie doctrinar. Stoicismul grec a supraviețuit câteva secole, pentru ca ulterior să se fragmenteze în trei ramuri diferite. Din fericire, salvarea sa a venit din partea romanilor ce l-au descoperit și l-au dus mai departe, prin intermediul câtorva personalități marcante: Scipio cel Tânăr, Laelius cel Înțelept, Cicero, Cato din Utica, Seneca, Epictet și Junius Rusticus, profesorul stoic al lui Marcus Aurelius…

Ce credeau stoicii?

Se spune că doar sub unu la sută din scrierile stoice au mai ajuns până la noi. Iar acestea provin, mai ales, din perioada romană imperială, de la Seneca, cu unele scrisori și eseuri, Discursurile și Manualul lui Epictet, dar și „Gândurile către sine însuși” ale lui Marcus Aurelius. Stoicii au luat la modul literal definiția filosofiei ca fiind „dragoste de înțelepciune”. Astfel, căutarea virtuții, a grecescului areté (ce se poate traduce și prin «excelența caracterului») a devenit un obiectiv major pentru ei. Practic, înțelepciunea s-ar identifica cu înțelegerea diferenței dintre lucrurile bune, cele rele și cele indiferente. Zenon însuși făcea totuși o diferențiere între lucrurile indiferente, care puteau fi „preferabile” și „nepreferabile”: viața e preferabilă morții, bogăția e preferabilă sărăciei, sănătatea e preferabilă bolii, iar prietenii sunt preferabili dușmanilor… Înțelepciunea e valoroasă prin ea însăși, permițând judecarea lucrurilor externe.

Trebuie să eliminăm concepția greșită conform căreia, din punct de vedere emoțional, stoicii erau oameni reci.  De fapt, ei deosebeau trei tipuri de emoții: bune, rele și indiferente. E adevărat că, până și stoicul înțelept poate fi înspăimântat în fața pericolului, ca reacție automată, reflexă, dar ceea ce contează este ceea ce face după acest moment.

Cel mai sincer copil din Roma

Marcus Aurelius s-a născut pe 26 aprilie al anului 121 e.n. Numele de Aurelius a fost luat mai târziu, în copilărie fiind doar Marcus Annius Verus. A venit pe lume în Ucubi, o localitate din Hispania Baetica, pe teritoriul de azi al Spaniei. Și-a pierdut tatăl la vârsta de trei ani, fiind crescut de mama și bunicul său din partea tatălui, un senator ce a ocupat de trei ori funcția de consul. Membru al unei familii patriciene bogate, Marcus a fost parte a cercului social al bunicului, fiind cunoscut și de împăratul Hadrian. Împăratul l-a poreclit pe băiat Verissimus, adică cel mai sincer, jocul de cuvinte pornind și de la numele de familie, Verus.

Totuși, Hadrian, deși inteligent, nu era un înțelept, chiar dacă cultiva o prietenie cu Epictet, cel ce era cel mai important profesor de stoicism al Imperiului, dar și cu Arrian, ucenicul lui Epictet și cel ce i-a transcris Discursurile și Manualul. Epictet sublinia diferența fundamentală dintre un sofist și un stoic: în vreme ce sofistul vorbește pentru câștigarea audienței, al doilea are ca obiectiv îmbunătățirea ei, oferind ajutor celorlalți pentru a deveni înțelepți și virtuoși. În vreme ce sofiștii trăiau pentru laudele obținute, adevărații filosofi iubeau adevărul și practicau modestia.

Marcus a învățat să suporte disconfortul fizic și să tolereze criticile, stăpânirea pasiunilor fiind un prim pas în antrenamentul stoic. Dar dorința de studiere a filosofiei a fost trezită în tânărul Marcus de către un maestru al picturii, Diognetus. Poate fi considerat un fapt uimitor acela că, în plină ascensiune a retoricii și sofismului încurajate la curtea lui Hadrian, Marcus a fost atras de simplitatea și onestitatea filosofiei grecești.

Dorind să-l aibă ca succesor la tron pe Marcus, acesta fiind totuși prea tânăr, Hadrian îl alege pe Titus Aurelius Antoninus, cel căsătorit cu Faustina, o mătușă a lui Marcus, cu condiția ca Antoninus să-l adopte pe Marcus. Acest lanț de adopții l-a adus pe Marcus în postura de nepot al lui Hadrian. Astfel, în 138, Marcus a luat numele de Marcus Aurelius Antoninus.

Procesul de pregătire al tânărului Marcus a impus studiul retoricii, avându-l ca profesor pe Marcus Cornelius Fronto, cel mai la modă retor. Dar, sub efectul lecțiilor luate de la Apollonius din Calcedonia, influența lui Fronto asupra tânărului a continuat să scadă. În schimb, talentul lui Apollonius ca profesor de stoicism a continuat să-l influențeze tot mai mult.

Așa se face că Marcus a învățat modalitatea de răspuns a stoicilor la orice eveniment:

• prima etapă: asupra minții se impun impresiile inițiale reflexe ce includ gânduri și sentimente, numite „proto-pasiuni”;
• etapa doi: în vreme ce majoritatea altor oameni se lasă în voia emoției inițiale, fără a mai adăuga judecăți de valoare, prin contrast, stoicii fac un pas în spate, respingând amplificarea anxietății inițiale;
• etapa trei: punerea sub control a pasiunii inițiale.

De fapt, lucrul important este nu ceea ce simțim, ci cum răspundem acelor sentimente…

Tânărul Marcus s-a dedicat întrutotul filosofiei abia la momentul în care în viața lui, ca profesor, a intrat Junius Rusticus.

Cum să vorbești înțelept

În contrast cu cele promovate de sofiștii vremii, adevărata filosofie e simplă și modestă. Calea scurtă e cea a naturii, simplitatea evitând suferința. Așa au ajuns stoicii să ia în considerare concizia și obiectivitatea. Conform lui Diogene Laertius, retorica stoică fixează cele cinci virtuți ale vorbirii:

1. corectitudinea gramaticii și vocabularului;
2. claritatea exprimării;
3. concizia;
4. stilul adecvat subiectului și audienței;
5. distincția sau excelența artistică, evitând vulgaritatea.

Dacă rămâi concentrat pe fapte, fără extrapolări inutile, poți evita multe din anxietățile vieții. experiențele vin și pleacă, totul se schimbă cu timpul. Se impune așadar o separare a judecăților noastre de valoare de evenimentele externe. E vorba aici despre diversele forme de distanțare cognitivă, precum:

• scrierea gândurilor pe hârtie, pe măsură ce acestea apar, încercând o vizualizare a lor;
• scrierea gândurilor pe o tablă, urmată de privirea lor dintr-o altă parte, adică de la distanță;
• începerea lor cu fraze precum „Chiar acum, observ că mă gândesc la…”;
• referirea la ele cu folosirea persoanei a treia, ca și cum ai studia gândurile și credințele altora;
• evaluarea într-o manieră detașată a punctelor tari și slabe prin asumarea unei anumite opinii;
• monitorizarea detașată a frecvenței anumitor gânduri;
• schimbarea perspectivei și analiza din unghiuri diferite a aceleiași situații.

În acest context, devine foarte utilă lectura „Manualului” lui Epictet. Faimoasa zicală conform căreia „Nu lucrurile ne supără, ci gândurile noastre despre el” ne poate servi drept ghid…

Contemplând înțeleptul

Succesorul lui Hadrian la tronul imperiului a fost Antoninus, un om blând și stăpânit. Tatăl adoptiv al lui Marcus a fost un real exemplu de viață pentru acesta. De la stoici, Marcus a învățat că furia e o nebunie temporară, cu posibile consecințe ireparabile. Pe lângă alte tehnici stoice de control a furiei, una era aceea de a aștepta stingerea sentimentelor și analiza modului în care ar reacționa un înțelept. Oricum, dezvoltarea lui Marcus a stat sub semnul învățăturilor primite de la Rusticus, mai ales că acesta îi pusese la dispoziție textele înregistrate de Arrian, după Epictet, acestea fiind probabil „Discursurile”. Mai mult, Rusticus i-a inoculat tânărului său învățăcel răbdarea lecturii textelor filosofice.

Și totuși, Marcus a mai avut și un alt mentor stoic, despre care se știu puține lucruri, numele lui fiind Cinna Catulus. De la acesta a învățat că omul înțelept acceptă cu bunăvoință criticile venite de la prieteni. Sinceritatea era o calitate mult apreciată de stoici, indiferent în fața cui trebuia folosită. O poveste faimoasă e legată de Diogene Cinicul, cel căutat la un moment dat de Alexandru Macedon. Deși trăia ca un cerșetor, Diogene a fost căutat de cel mai puternic am al lumii. Și totuși, la momentul în care Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă ar putea face ceva pentru el, filosoful i-a cerut doar să facă un pas în spate, pentru a nu-i mai bloca soarele. Iată cum indiferența la putere și bogăție putea pune semnul egalității între doi oameni atât de depărtați pe scara convențiilor sociale!

Spre deosebire de cinici, stoicii susțineau că pentru a comunica înțelept, ideile trebuie formulate adecvat, dar și politicos. Galen, cel mai cunoscut medic al imperiului roman, susținea că ar trebui să fim pregătiți să ascultăm pe oricine, arătând recunoștință „nu acelora care ne măgulesc, ci celor care ne critică”.

În căutarea unui ideal moral, Marcus Aurelius considera că a fi observați, sau a considera că suntem observați, ar putea constitui o puternică strategie terapeutică, pentru dezvoltarea unei conștiințe de sine mai puternică. Chiar dacă nu avem un Rusticus personal, simpla lui imaginare, ca truc mental, va transforma antrenamentul stoic într-un fel de practică mindfulness. Chiar Marcus Aurelius ar putea constitui pentru fiecare din noi un companion în situații dificile…

Iată un citat util:

Cum să-ți urmezi valorile

Un sfat util este acela de a cere și/sau accepta ajutorul atunci când acesta se impune. Dacă-ți găsești un mentor, urmează-i sfaturile. Sau, așa cum a făcut Marcus după moartea lui Rusticus, poți adopta o altă strategie, una care include două forme: scrierea și imaginația. Chiar dacă nu ai un mentor real, poți apela la imaginea unor modele.

Oricum, un prim pas ar fi acela al punerii pe hârtie a virtuților cuiva respectat de tine. Astfel imaginile devin mai vii. Stoicii contemplau caracterul unui înțelept ideal, sau al unei persoane pe care o considerau înțeleaptă. În diversele situații de viață, ai putea să te întrebi: „Ce ar face Socrate, sau Zenon, în situația asta?” Pentru menținerea concentrării, e recomandată meditația de dimineață și cea de seară, dimineața analizând ceea ce urmează în cursul zilei, iar seara o analiză a modului în care a decurs ziua respectivă. De asemenea, pe parcursul zilei se va urmări conștientizarea, ca și când ai fi permanent sub observația unui mentor.

Meditația de seară ar putea include răspunsurile la trei întrebări simple:

1. Ce ai făcut rău?
2. Ce ai făcut bine?
3. Ce ai putea face diferit?

E o chestionare socratică, ea fiind parte a unei abordări de tipul „clarificarea valorilor”. Și asta se obține căutând răspunsurile la alt tip de întrebări, mai generale:

• Care-i cel mai important lucru din viața ta?
• Ce vrei să reprezinte viața ta?
• Pentru ce anume vei fi pomenit după moarte?
• Ce fel de persoană vrei să fii?
• Ce caracter ți-ai dori?
• Ce ai vrea să scrie pe piatra ta de mormânt?

Chestionarea propriei persoane ne duce cu gândul la vorbele lui Socrate: „Viața nechestionată nu merită trăită.”

Alegerea lui Hercule

Având în vedere contrastul flagrant dintre personalitatea lui Marcus Aurelius și fratele său adoptiv Lucius Verus, un adept al plăcerilor goale, trecătoare, cel pe care Marcus l-a numit co-împărat alături de sine, autorul ne amintește legenda alegerii pe care a trebuit s-o facă Hercule, în tinerețea sa. Pe scurt, povestea suna așa:

„Mergând pe un drum necunoscut și ajuns la o bifurcație, Hercule s-a trezit în fața a două zeițe misterioase. Una din ele, numită Kakia, deși pretindea că se numește Eudaimonia, îmbrăcată în haine scumpe, i-a cerut lui Hercule s-o urmeze, promițându-i cel mai plăcut mod de viață, evitarea greutăților și traiul în lux, bucurându-se de munca altora. A doua, Areté, modestă și mai puțin lăudăroasă, dar strălucind datorită unei frumuseți naturale, i-a arătat un alt drum în viață, plin de dificultăți și multă muncă, chiar suferință. Doar faptele curajoase și onorabile oferă împlinirea în viață. Iar Hercule a ales drumul «Virtuții», nelăsându-se sedus de Kakia, sau «Viciu».”

Pentru stoici, această poveste semnifica alegerea promisiunii filosofiei și refuzul tentației de a ceda viciului și plăcerii lipsite de sens. istoria a demonstrat că, în pofida fragilității sale fizice, Marcus Aurelius, grație modului său de viață a ajuns la șaizeci de ani, în vreme ce mult mai vigurosul Lucius, condus de excese de toate felurile, s-a stins la doar treizeci și nouă de ani, deși era cu zece ani mai tânăr decât Marcus.

Cum să cucerești dorința

Aici ni se oferă o altă lecție prin intermediul unei fabule a lui Esop, cea numită „Șoarecele de câmp și șoarecele de oraș”:

„Când șoarecele de oraș și-a vizitat vărul, la țară, a fost primit cu o masă austeră, rustică. Râzând de gusturile țărănești ale rudei sale, oaspetele, preamărind abundența de la oraș a insistat ca vărul de la țară să-l viziteze. Mergând împreună la casa din oraș, trebuie să fugă înspăimântați de doi dulăi ce-i auziseră cotrobăind după resturile de mâncare ale casei. Abia trăgându-și sufletul, șoarecele de câmp îi explică vărului că preferă pacea și liniștea casei sale și un trai mai auster, pericolelor pe care trebuie să le înfrunte la oraș.”

Fericirea stoică are două puncte-cheie:

1. Stoicii nu considerau fericirea un scop al vieții, acesta fiind înțelepciunea. Fericirea era doar o consecință.
2. În sensul stoic, fericirea e mai degrabă activă, decât pasivă, ea provenind din propriile acte virtuoase.

Binele suprem nu stă în sentimente, ci în acțiuni. Suplimentar, mai există alte trei surse de fericire:

1. Contemplarea virtuții din tine.
2. Contemplarea virtuții la ceilalți.
3. Întâmpinarea propriului destin.

De fapt, stoicii urmăreau dezvoltarea unei sănătoase doze de recunoștință în viață, evitând atașamentul de lucrurile exterioare.

Pași pentru a schimba dorințele

Se pune problema eliminării plăcerilor nesănătoase și obținerea unei mai mari satisfacții a vieții. Printre plăcerile nesănătoase, în ziua de azi s-ar număra, spre exemplu dependența de rețelele sociale, un mod de risipire fără scop a timpului. Dacă e să ne gândim un pic, nu prea par a exista oameni care la finalul vieții și-ar exprima regrete de genul: „Aș fi vrut să mă uit mai mult la TV!”, sau „Aș fi vrut să fi stat mai mult pe Facebook…”.

Iată un cadru simplu de evaluare și schimbare a comportamentului:

1. Evaluează consecințele obiceiurilor și dorințelor tale, pentru a identifica ce ai vrea să schimbi.
2. Sesizează semnele de avertizare timpurii ale manifestării dorințelor, pentru a putea lua măsuri din vreme.
3. Câștigă distanță cognitivă, făcând o separare a propriilor impresii de realitatea externă.
4. Fă altceva în locul angajării în acel obicei.

Suplimentar, se pot introduce alte surse de pozitivism și sentimente sănătoase, astfel:

1. Plănuiește activități noi, conforme cu valorile tale fundamentale.
2. Contemplă calitățile pe care le admiri la alți oameni.
3. Practică recunoștința pentru lucrurile pe care deja le ai în viața ta.

Ia taurul de coarne

Casius Dio, istoricul, scria:

„Cu siguranță, el arăta că nu are multe caracteristici ale puterii fizice; dar și-a dezvoltat corpul de la unul foarte slab, la unul capabil de o mare anduranță.”

Deși dotat cu un fizic fragil, chiar bolnăvicios, Marcus și-a condus legiunile în lupte, timp de peste un deceniu, de-a lungul Dunării. Învățăturile înțelepților vechi i-au servit drept sprijin. El îl citează pe Epicur:

„Durerea nu este nici de nesuportat, nici veșnică dacă îți amintești de limitele ei și dacă nu o amplifici cu propria-ți gândire.”

E vorba aici despre tolerarea disconfortului zilnic, prin dezvoltarea unei rezistențe psihologice. O metodă era aceea de „retragere”, sau „separare” a minții de senzațiile corporale. Și asta pentru că, deși boala poate fi un impediment al corpului, ea nu poate fi obstacol în calea libertății voinței, decât dacă acceptăm asta.

Cum să tolerezi durerea

De-a lungul vremii, stoicii au dezvoltat mai multe strategii de gestionare a durerii și bolii, considerându-le a fi indiferente:

1. Separă mintea de senzații, lucru ce azi e numit „distanțare cognitivă”.
2. Amintește-ți că frica de durere face mai mult rău decât durerea însăși.
3. Privește senzațiile corporale în mod obiectiv, înlocuind descrierea lor în termeni emoționali.
4. Analizează senzațiile prin elementele lor și limitează-le, pe cât posibil, la locurile specifice din corp, acolo unde sunt resimțite.
5. Privește senzația ca fiind limitată în timp, schimbătoare și trecătoare; altfel spus, „contemplă impermanența”.
6. Renunță la lupta împotriva senzației și accept-o ca pe una naturală și indiferentă, respectiv practică „acceptarea stoică”.
7. Reamintește-ți că natura ți-a dat și capacitatea practicării curajului, dar și anduranța de a te ridica deasupra durerii.

Stoicismul în psihoterapia timpurie

Marcus a învățat cum să sufere, prin asta ajungând la diminuarea suferinței. Și-a gestionat în mod conștient suferința și boala, inclusiv pe durata războaielor marcomane…

Orașul dinăuntru și războiul dintre națiuni

Introducând povestea modului în care romanii au învățat cum să facă față unor ambuscade pe gheața Dunării, autorul subliniază importanța păstrării calmului în situații de criză.

Cum să scapi de frică

Unul din exercițiile zilnice ale stoicilor era acela de a imagina diverse scenarii și de a le căuta soluții, astfel încât, la întâlnirea lor în realitate, să știe cum să reacționeze. Scopul suprem al stoicilor era să rămână calmi indiferent de pericol și de rezultate.

Clauza rezervei stoice

O astfel de abordare chiar merită reținută. A acționa cu rezerva acestei clauze stoice permite controlul emoțiilor. În esență, ea înseamnă să îndeplinești orice acțiune în paralel cu acceptarea calmă a rezultatului ei, rezultat care oricum nu e sub controlul tău. Nu întâmplător, stoicii făceau planuri punând în față exprimări de tipul: „dacă soarta ne va permite”, sau „cu voia zeului”, sau „dacă nimic nu mă împiedică”. Se numește „clauză a rezervei” deoarece așteptările sunt rezervate la ceea ce este în sfera propriului control. Ne propunem un rezultat exterior „cu rezerva” că acesta nu ține întrutotul de noi. În primul rând contează intențiile.

Premeditarea adversității

Clauza rezervei duce la acceptarea faptului că planurile noastre pot eșua. De ce? Tocmai datorită multiplelor dificultăți posibil a fi întâlnite. Stoicii au gestionat adversitatea prin vizualizarea fiecărui tip major de ghinion, unul câte unul, ca și cum deja li se întâmplă. Seneca numește asta „premeditarea adversității”.

Merită amintită în acest context fabula lui Esop, „Mistrețul și vulpea”:

„Într-o zi, o vulpe mergea prin pădure, când a văzut un mistreț pătat ce-și ascuțea colții de ciotul unui copac. Considerând asta foarte amuzant, vulpea a râs de mistreț pentru că-și făcea griji degeaba, și l-a întrebat: «De ce ești așa de îngrijorat, prostule? Nu e nimeni pe-aici cu care să lupți!». Mistrețul i-a răspuns: «Adevărat, dar când într-o zi voi auzi vânătorii venind, va fi prea târziu să mă mai pregătesc de luptă».”

Deprindere emoțională

La această temă, e utilă o altă fabulă a lui Esop:

„Într-o zi, când se plimba prin pădure, vulpea a văzut un leu – o creatură pe care n-o mai văzuse până atunci. A înghețat de frică, dar s-a oprit să-l privească de la depărtare, înainte să-și ia tălpășița. Următoarea zi, s-a dus în același loc și a văzut iar leul, dar a putut să se apropie și mai mult, pitită într-o tufă, înainte să fugă. A treia zi, vulpea s-a întors, iar de data asta și-a găsit curajul să meargă la leu și să-l salute. Cei doi au devenit prieteni.”

morala poveștii e că familiarizarea poate duce la indiferență, nu la dispreț. Nivelul anxietății scade de la sine prin expunere la el.

Schimbare psihologică spontană

Imaginarea repetată, răbdătoare a evenimentelor stresante, pot observa schimbări de tipul:

• obișnuința emoțională;
• acceptarea emoțională;
• distanțarea cognitivă;
• demontarea catastrofei;
• testarea realității;
• rezolvarea problemelor;
• repetiție comportamentală.

Fortăreața interioară

Principiul este acela că, indiferent de condițiile externe, gândirea noastră e liberă, ea fiind originea emoțiilor noastre.

Nebunia temporară

Prin nebunie temporară, autorul definește de fapt momentele de furie.

Cum să-ți stăpânești furia

Însuși Marcus Aurelius nu a avut o fire pașnică în copilărie și tinerețe. A trebuit să lucreze cu sine pentru temperarea impulsurilor. Pentru stoici, furia este de fapt o manifestare irațională și nesănătoasă. Chiar dacă sunt în natura umană sentimente reflexe de nemulțumire, stoicii le consideră „proto-emoții”, acceptându-le existența cu indiferență. Un instrument de combatere a furiei este acela al cultivării empatiei și înțelegerii față de alții. Antidotul stoic al furiei presupunea câteva etape:

1. Auto-monitorizare
2. Distanțare cognitivă
3. Amânare
4. Un model de virtute
5. Analiza funcțională

Marșul spre sud și moartea lui Cassius

Prezentând tentativa de lovitură de stat organizată de generalul Gaius Avidius Cassius, Donald Robertson scoate în evidență modul în care calitățile rezultate din practicarea filosofiei stoice i-au permis lui Marcus Aurelius să facă față situației. Abordarea cu calm a situației și pregătirea unei eventuale confruntări armate i-au convins pe militari  să-l abandoneze pe trădător. Și chiar să-i ia gâtul, la propriu.

Moartea și vederea de sus

Un fragment al acestui superb capitol al cărții a făcut obiectul articolului „esența stoicismului: înfruntarea morții”. Confruntarea permanentă a propriei mortalități și nimicniciei, i-au făcut pe stoici să se ridice deasupra slăbiciunilor și emoțiilor omenești.

În concluzie, să nu uităm cel mai puternic slogan antic: „Memento mori”!

Învățăminte/Concluzii/Acțiune

Aprecieri personale

Donald Robertson face o treabă bună imaginând viața unui împărat roman, un adevărat stoic, care, iată, în contrast cu alți împărați romani, a rămas în conștiința publică printr-o scriere lăsată posterității, una care, culmea, nici măcar nu era dedicată publicării: „Gânduri către sine însuși”.

Aducerea în actualitate a principiilor unui curent filosofic foarte la modă cu ceva mii de ani în urmă e un demers de toată lauda.

Traducători

Cristina Voinea

Recenzie

Chiar dacă o putem privi ca pe o carte de popularizare a unui antic curent filosofic într-o formulare accesibilă, prin imaginarea vieții împăratului roman Marcus Aurelius, cartea își justifică existența prin punctarea elementelor esențiale ale filosofiei stoice. Chiar dacă nu putem avea garanția că viața lui Marcus și mai ales gândurile sale au fost chiar cele prezentate în carte, putem accepta drept credibile cele scrise de autor.

Mai mult, prin devoalarea unor astfel de atitudini, putem fi tentați pe de o parte să citim totuși chiar cartea lui Marcus Aurelius, eventual și altele ce tratează stoicismul, iar pe de altă parte să încercăm, de ce nu, să devenim noi înșine practicanți ai preceptelor stoice în viața de zi cu zi.

Oportunitate și actualitate

Intrând prin librării în ultimii ani se poate constata o creștere a aparițiilor editoriale ce au ca obiect al atenției stoicismul, un curent filosofic ce a cunoscut o reînviere în contemporaneitate.

Acțiuni recomandate

• Fixarea unora dintre metodele de abordarea a vieții conform unei vieți stoice.
• Interiorizarea principiilor de viață specifice stoicismului.
• Interogarea propriilor acțiuni zilnice.

Concluzie

Socrate spunea că „o viață neinterogată nu merită trăită”. Stoicismul a ridicat o astfel de zicere la rang de principiu de viață. Consecvența interogării și controlul emoțiilor ne poate îmbunătăți viața, indiferent de condițiile externe…

• Despre
• Ultimele Postari

Urmărește-mă

Sandu MIHAI

Cititor pasionat la Deep Design

După decenii de concentrare pe domeniul tehnic, a venit vremea întoarcerii la mai vechea pasiune a lecturii. Calitatea de cititor nu trebuie validată de nici un fel de autoritate! 😉
Deși mai am puțină vreme, am mult timp!

Urmărește-mă

Ultimele postari ale lui Sandu MIHAI (vezi toate)

• Dansând pe stadion - 3 octombrie 2023
• Thales și organizarea mirării: Școala din Milet - 3 octombrie 2023
• Saltzberg vs. Fischer și Fischer vs. Green – 1957 - 2 octombrie 2023