Ecce homo. Cum devii ceea ce ești

În perspectiva faptului că în curând va trebui să adresez omenirii cea mai grea provocare care i-a fost aruncată vreodată, mi se pare indispensabil să spun cine sunt eu. În fond, ar trebui să se ştie: căci eu nu m-am „lăsat neatestat“. Însă disproporţia dintre măreţia sarcinii mele şi meschinăria contemporanilor mei a reieşit la iveală prin faptul că eu nici n-am fost auzit, nici n-am fost văzut. Trăiesc pe propriul meu credit, poate că-i numai o prejudecată că eu trăiesc?… Ajunge doar să stau de vorbă cu unul dintre „oamenii cultivaţi“ care vin vara în Oberengandin, ca să mă conving că eu nu trăiesc. În aceste împrejurări, este o datorie, împotriva căreia mi se răzvrătesc şi obişnuinţele, şi – mai ales – mândria instinctelor, să spun anume: Ascultaţi-mă! căci eu sunt cutare şi cutare. Mai ales, nu mă confundaţi!

Realitatea a fost în atât de mare măsura lipsită de valoarea, de sensul, de adevărul ei, încât s-a născocit o lume ideală… „Lumea adevărată“ și „lumea părelnică“ – pe înțelesul tuturor: lumea mincinoasă și realitatea…

Filosofia, așa cum am înțeles-o și am trăit-o până acum, este viața liberă printre ghețuri și în înălțimile munților – căutarea a tot ce este străin și îndoielnic în existență, a tuturor celor care până atunci erau anatemizate de către morală.

Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăznește un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare măsură, unitatea de măsură a valorilor.

un cuvânt cât de grosolan, o scrisoare cât de brutală pot fi mai blajine, mai oneste decât tăcerea. Celor care tac le lipsește aproape întotdeauna ceva din finețea și politețea inimii; tăcerea este o obiecție, cel care e silit să înghită în sine capătă în mod necesar un caracter urât – așa ceva strică până și stomacul. Toți tăcuții suferă de dispepsie.

Resentimentul reprezintă interdicţia în sine pentru un bolnav – partea rea a fiinţei lui, din păcate şi predispoziţia sa cea mai firească. Lucrul acesta l-a înţeles acel fiziolog profund care a fost Buddha; „religia“ sa, pe care am putea-o denumi mai bine o igienă, pentru a nu o confunda cu lucruri atât de jalnice cum este creştinismul, a făcut să depindă efectul de victoria asupra resentimentului: eliberarea sufletului de sub domnia resentimentului – primul pas spre vindecare. „Nu prin vrăjmăşie ia sfârşit vrăjmăşia, prin prietenie ia sfârşit vrăjmăşia“: asta stă scris la începutul învăţăturii lui Buddha – astfel vorbeşte nu morala, astfel vorbeşte fiziologia.

…un filozof care are o dispoziție beligerantă își provoacă și problemele cărora să le facă față.

Egalitatea adversarilor – aceasta este prima condiție prealabilă a unui duel cinstit

În ce mă privește, practica războiului se poate exprima în patru principii. În primul rând: atac numai probleme care s-au dovedit victorioase – dacă e cazul, aștept până când s-au dovedit victorioase. În al doilea rând: atac numai probleme în care n-aș găsi nici un aliat, în care stau singur – în care mă compromit doar pe mine singur…

În al treilea rând: eu nu atac niciodată persoane – mă slujesc de persoană doar ca de o luptă cu ajutorul căreia se poate face vizibilă o stare de urgență generală, dar lunecoasă, greu de fixat. …

În al patrulea rând: atac numai problemele în care orice fel de diferențiere personală este exclusă, în care lipsește orice fond de experiențe negative.

Zarathustra al meu este în întregime un ditiramb ridicat în cinstea singurătății, sau, dacă sunt înțeles asa cum se cuvine, a purității…

…îmi lipsește un criteriu sigur pentru ceea ce ar trebui sa se cheme mustrarea de conștiință; judecând după ce se aude, o mustrare de conștiință nu mi se pare ceva demn de luat în seamă.

Dumnezeu este un răspuns grosolan și agresiv, o nedelicatețe față de un gânditor – în fond, chiar de-a dreptul o interdicție grosolană și agresivă, aruncată nouă în față: nu trebuie să gândiți!…

Spiritul german este o indigestie, el nu duce până la capăt nimic.

geniul este condiționat de aerul uscat, de cerul limpede – adică de un metabolism rapid, de posibilitatea de a crea mereu, iarăși și iarăși, pentru sine, cantități mari, chiar uriașe, de forță.

Noi cu toții suntem înspăimântați de adevăr…

Oriunde își întinde sfera de acțiune Germania, pervertește cultura.

…filologul cu un asemenea consum mediu zilnic de aproximativ 200 de pagini –, își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a mai gândi singur.

Răspunsul: lucrurile acestea mărunte – nutriţia, locul şederii, clima, distracţiile, întreaga cazuistică a egoismului – sunt incomparabil mai importante decât tot ceea ce a fost considerat până acum ca fiind important. De aici anume trebuie să începem să reînvăţăm. Toate cele pe care le-a cumpănit până acum cu seriozitate umanitatea nu sunt nici măcar realităţi, sunt simple închipuiri, mai riguros vorbind minciuni, ieşite din instinctele rele ale unor naturi bolnave, în cel mai profund sens nocive. Toate conceptele de „Dumnezeu“, „suflet“, „virtute“, „păcat“, „lume de dincolo“, „adevăr“, „viaţă veşnică“…

…a înțelege șase propozițiuni din cartea aceasta, adică a le trăi, înalță pe cineva pe o treaptă aflată mai sus, în condiția de muritor, decât cea pe care ar putea-o atinge omul „modern“.

Nu există în sensul acesta cărți mai superbe și în același timp mai rafinate: ele ating ici și colo punctul cel mai înalt care poate fi atins pe pământ, cinismul.

Arta marelui ritm, marele stil al perioadelor ca expresie a unor enorme creșteri și prăbușiri ale unor enorme, supraomenești pasiuni, a fost descoperită abia de mine; cu un ditiramb cum e ultimul din partea a treia din Zarathustra, intitulat „A șaptea pecete“, eu m-am avântat la mii de mile dincolo de ceea ce purta până acum denumirea de poezie.

„Raționalitatea“ împotriva instinctului. „Raționalitatea“ cu orice preț văzută ca forță primejdioasă, ca forță ostilă vieții, distrugătoare de viață!

Învățătura despre „veșnica reîntoarcere“, adică despre circuitul necondiționat și nesfârșit repetat al tuturor lucrurilor – aceasta învățătură a lui Zarathustra ar fi putut fi propovăduită în cele din urmă și de Heraclit. Cel puțin în filosofia stoică, cea care și-a moștenit toate reprezentările ei fundamentale de la Heraclit, există urme de asa ceva

Cele patru Inactuale sunt pe de-a-ntregul războinice. Ele dovedesc că eu nu eram un „visător“, că îmi face plăcere să scot pumnalul – poate chiar că am un joc al încheieturii mâinii primejdios de liber. Primul atac (1873) a fost lansat la adresa învăţământului german, pe care încă de pe atunci îl priveam cu un dispreţ necruţător. Fără sens, fără substanţă, fără ţel; era o simplă „părere deschisă“. Nu ar fi fost o mai răutăcioasă neînţelegere a situaţiei decât să se creadă că marele succes militar al germanilor ar fi dovedit ceva în ce priveşte învăţământul şi cultura germană – sau poate chiar victoria ei asupra Franţei… A doua consideraţie inactuală (1874) scoate la lumină ceea ce este primejdios, dăunător şi otrăvitor pentru viaţă în felul nostru de a ne ocupa de ştiinţă – viaţa e bolnavă ca urmare a acestei mecanizări şi a transpunerii în mecanism, a „impersonalizării“ muncitorului, a falsei economii, a „diviziunii muncii“. Ţelul este pierdut din vedere, cultura – mijlocul, preocuparea modernă pentru ştiinţă sunt barbarizate… În această lucrare a fost pentru prima dată recunoscută ca o boală, ca un indiciu tipic al decăderii, „semnificaţia istorică“, „sensul istoric“ de care e atât de mândru secolul nostru. În cea de-a treia şi în cea de-a patra consideraţie sunt prezentate ca indicii ale unei concepţii mai înalte despre cultură, pentru restabilirea conceptului de „cultură“, două imagini ale celui mai dur egoism, ale celei mai dure autodiscipline, tipuri inactuale prin excelenţă, pline de dispreţ suveran faţă de tot ceea ce în jurul lor se cheamă „imperiu“, „cultură“, „creştinism“, „Bismarck“, „succes“: Schopenhauer şi Wagner sau, într-un cuvânt, Nietzsche…

Despre felul în care îi înțeleg eu pe filosofi, ca pe un exploziv înfricoșător, în fața căruia totul e în pericol, despre felul în care conceptul  de „filosof“, asa cum îl înțeleg eu, este despărțit de mine, la o distanță nemăsurată, de un concept care îl cuprinde încă și pe Kant, ca să nu mai vorbim de „rumegătorii“ academici și de alți profesori de filosofie; despre toate acestea, scrierea de care vorbesc aici constituie o învățătură neprețuită, admițând chiar că aici, în fond, nu ia cuvântul „Schopenhauer ca educator“, ci opusul lui, „Nietzsche ca educator“.

„Omenesc, prea omenesc” constituie monumentul unei crize. Ea se prezintă ca o carte pentru spiritele libere; aproape fiecare pagină din ea exprima o victorie – cu ea m-am eliberat de ceea ce nu făcea parte din natura mea.

…umanitatea nu se află de la sine pe drumul cel bun, că ea nu este câtuși de puțin cârmuită divin, că mai degrabă tocmai printre conceptele ei cele mai sfinte, de valoare, au dominat, stăpânitoare, instinctul negării, cel al corupției, cel al decadenței.

…omenirea s-a aflat până acum pe cele mai proaste mâini, și că ea a fost condusă de ratați, de cei răzbunători și vicleni, de așa-numiții „sfinți“, de acești negatori ai lumii și de cei care dăunează omului.

Aurora este o carte care spune „da“, profundă, însă luminoasă și blajină. Același lucru e valabil încă o dată și în cel mai înalt grad despre la gaya scienza: aproape în fiecare propozițiune a ei își dau cu tandrețe mâna profunzimea de înțelesuri și zburdălnicia.

Povestesc acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a cărţii, Gândul Veşnicei Reîntoarceri, această supremă formulă a acceptării, cea mai înaltă care poate fi atinsă vreodată, aparţine lunii august a anului 1881; este aruncată pe hârtie pe o filă purtând inscripţia „La 6 000 de picioare mai presus de om şi de timp“. În ziua aceea am mers prin pădure până la lacul Silvaplana; m-am oprit lângă un uriaş bloc piramidal de stâncă prăvălită, nu departe de Surlei. Acolo mi-a venit acest gând.

Un alt ideal are acum curs pentru noi, un ideal minunat, ispititor, plin de primejdii, spre care n-am vrea sa convingem pe nimeni să se îndrepte, pentru că noi nu-i acordăm nimănui atât de ușor dreptul la aceasta: idealul unui spirit care, cu naivitate, adică cu spontaneitate și dintr-o plenitudine și forță revărsate, se joaca cu toate cele ce până acum au fost socotite sfinte, bune, de neatins, divine; pentru care lucrul cel mai sublim, pentru care vulgul are cum se cuvine criteriul său de valori, va însemna de pe acum primejdie, prăbușire, înjosire sau, cel puțin, reîmprospătare, orbire, uitare temporară de sine; idealul unei bunăstări și unei bunăvoințe omenești-prea omenești, care prea des va părea neomenească, de exemplu, mai ales în comparație cu tot ceea ce până acum a fost seriozitatea vieții pământești însăși, alături de care tot ceea ce până acum a fost solemn în gest, cuvânt, sunet, privire, morală și misiune ar apărea ca acea mai vie și mai involuntară parodie – și odată cu ea, și în pofida a toate, se va înălța, poate prima data, adevărata mare seriozitate, se va ridica pentru prima dată adevăratul semn de întrebare, spre care se îndreaptă destinul sufletului, de care se apropie acul ceasornicului, și începe tragedia…“

abstracție făcând de aceste opere create în perioade de câte zece zile, anii din timpul și mai ales de după Zarathustra au fost o stare de suferință fără seamăn.

…se pare ca nimic nu rânește mai adânc decât să lași să se observe deodată o distanță – naturile eminente care nu știu să trăiască fără să venereze sunt rare.

Cartea aceasta (1886) este în toate aspectele ei esențiale o critică adusa modernității, științelor moderne, artelor moderne, neexcluzând de aici nici politica modernă, pe lângă faptul că în ea se cuprind și indicii ale unui tip opus, care este cât mai puțin modern cu putință, un tip eminent, tipul celui care spune „da“.

Adevărul primului tratat este psihologia creștinismului; nașterea creștinismului din spiritul resentimentului…

Al doilea tratat oferă psihologia conștiinței…

Cel de-al treilea tratat dă răspunsul la întrebarea de unde se trage forța uriașă a idealului ascetic, a idealului preotului, deși acesta este prin excelență idealul dăunător, voință a sfârșitului, un ideal al decadenței.

Scrierea aceasta de nici 150 de pagini, senină și fatală în tonul ei, un demon care râde – opera unor zile atât de puține, încât ezit să le spun numărul –, este între cărți mai ales excepția: nu există nimic mai bogat în substanță, mai independent, mai demolator – mai rău.

Un mare vânt sufla printre arbori și de pretutindeni cad fructele – adevărurile. E aici risipa unei toamne prea îmbelșugate: te împiedici de adevăruri, pe unele le strivești ucigându-le – sunt prea multe…

La urmă, este acolo un atac la adresa unui mai fin „necunoscut“, pe care un altul nu-l va ghici uşor, în sensul şi pe calea sarcinii mele – o, eu mai am de demascat şi alţi „necunoscuţi“ cu totul diferiţi decât un asemenea Cagliostro [aventurier] al muzicii – şi este, la drept vorbind, mai degrabă un atac la adresa acelor obiceiuri mereu mai leneşe şi mai sărace în instinct, la adresa naţiunii germane care devine mereu mai onestă şi care continuă, cu o poftă de mâncare invidiabilă, să se hrănească din contrarii şi înghite fără nici o indigestie „credinţa“ la fel de bine ca şi ştiinţificul, „iubirea creştină“ la fel de bine ca şi antisemitismul, voinţa de putere (de „Reich“) la fel de bine ca şi Evanghelia umililor, l’Évangile des humbles… Lipsa aceasta de a lua partea unuia sau altuia în mijlocul contrariilor!

Luther, această pacoste în chip de călugăr, a restabilit echilibrul Bisericii și, ceea ce este de o mie de ori mai rău, creștinismul, în clipa în care el fusese înfrânt… Creștinismul, aceasta negare devenită religie a voinței de viață!… Luther, un călugăr neputincios care, din cauza „neputinței“ sale, a atacat Biserica și – ca urmare – a reașezat-o în drepturi…

Leibniz și Kant – ei doi reprezentând cele mai mari piedici în calea onestității intelectuale a Europei!

Cândva se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conștiințe, a unei decizii conjurate împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, eu sunt dinamită.

Noțiunea de politică a intrat cu totul într-un război spiritual, toate imaginile despre putere ale vechii societăți au sărit în aer – toate câte sunt se sprijină pe minciună; se vor produce războaie cum nu au mai existat până acum pe pământ. De-abia de la mine începând, există pe pământ politică în stil mare.

…optimistul este deopotrivă de decadent ca și pesimistul, și poate chiar și mai nociv, spune: oamenii buni nu spun niciodată adevărul. Oamenii buni v-au învățat numai despre țărmuri și certitudini false; v-ați născut și ați fost protejați doar de minciunile celor buni. Cei buni au pervertit totul, până în cele mai adânci temeiuri, prin minciună și ascunzișuri. Din fericire, lumea nu s-a făcut din asemenea instincte, astfel încât doar vitele blajine din turmă să-și găsească în ea fericirea; să vrei ca toți să ajungă „oameni buni“, vite de turmă, „suflete frumoase“ cu ochi albaștri și plini de bunăvoință – sau, așa cum dorește domnul Herbert Spencer, altruiști –, ar însemna să-i răpești existenței caracterul său măreț, ar însemna să castrezi omenirea și să scobori totul la nivelul unei chinezării jalnice. Și asta s-a încercat de fapt!… Asta tocmai s-a chemat morală…

Ceea ce mă delimitează, ceea ce mă așază la o parte față de tot restul omenirii, este faptul că eu am demascat morala creștină.

Aici ar mai rămâne deschisă posibilitatea că nu omenirea ar fi în stare de degenerare, ci numai acea categorie parazitară de oameni, cea a preotului, care s-a ridicat, odată cu morala, la rangul mincinos de hotărâtor al moralei – a celui care a ghicit în morală mijlocul de a cuceri puterea…

Descoperirea, demascarea moralei creștine este un eveniment care nu-și are asemănare, o adevărată catastrofa. Cel care face lumina asupra ei este o force majeure, un destin – el frânge istoria omenirii în două jumătăți.

Pentru interpreții post-naziști ai lui Nietzsche, rolul central pe care l-a jucat filosofia nietzscheană în cel de-al treilea Reich este un fapt inevitabil, totuși unul care ridică o dificultate enormă pentru studiile ulterioare. Pentru cei mulți care consideră filosofia nietzscheană strălucitoare, profund plină de satisfacții pentru un studiu intens și sursa unor perspective puternice despre umanitate și lume, trebuie să explice cumva modul în care cel mai brutal și ucigaș regim din istoria lumii și o națiune cu considerabil rafinament filosofic, ar putea găsi justificare și sprijin în aceleași lucrări.

Conceptele nietzscheene au oferit o sursă critică și o justificare pentru multe dintre politicile și reformele susținute în cel de-al treilea Reich. Atacuri asupra obiectivității științifice au fost făcute în numele lui Nietzsche, „Fuhrer-ul intelectual către o nouă cultură”. Conceptele de drept universal și de drepturi egale bazate pe rațiunea imanentă au fost respinse în favoarea unei concepții nietzscheene a dreptului ca întruchipând „legătura puternică de neîncălcat a legii cu nevoia politică-putere a fiecărui popor”. Măsurile eugenice au fost justificate prin conceptele nietzscheene de biologism și de doctrina „sfintei cruzimi”. Totuși, așa cum ne amintește Aschheim, deși lucrările lui Nietzsche au fost publicate și distribuite pe tot parcursul celui de-al Treilea Reich „într-un ritm amețitor”, acele lucrări publicate au trecut mai întâi printr-un proces de „editare adecvată”.