Ecce homo. Cum devii ceea ce ești

Ecce homo. Cum devii ceea ce ești

 Autor: Friedrich Nietzsche  Categorii: Filosofie, Non-ficțiune  Editor: Humanitas  Publicată: 2013  ISBN: 978-973-50-3970-7  Pagini: 164  Țară: România  Limbă: română  Etichete: ÎntrebăriLectură |
 Recenzumat:

În perspectiva faptului că în curând va trebui să adresez omenirii cea mai grea provocare care i-a fost aruncată vreodată, mi se pare indispensabil să spun cine sunt eu. În fond, ar trebui să se ştie: căci eu nu m-am „lăsat neatestat“. Însă disproporţia dintre măreţia sarcinii mele şi meschinăria contemporanilor mei a reieşit la iveală prin faptul că eu nici n-am fost auzit, nici n-am fost văzut. Trăiesc pe propriul meu credit, poate că-i numai o prejudecată că eu trăiesc?… Ajunge doar să stau de vorbă cu unul dintre „oamenii cultivaţi“ care vin vara în Oberengandin, ca să mă conving că eu nu trăiesc. În aceste împrejurări, este o datorie, împotriva căreia mi se răzvrătesc şi obişnuinţele, şi – mai ales – mândria instinctelor, să spun anume: Ascultaţi-mă! căci eu sunt cutare şi cutare. Mai ales, nu mă confundaţi!

Astfel începe această carte în al său „Cuvânt înainte”…

Despre autor

Rămas în istoria culturii ca filosof, poet, critic cultural, psiholog și filolog, Friedrich Nietzsche s-a născut în familia unui pastor protestant la Röchen, lângă Lützen, în 1844, pe 15 octombrie. Student eminent al Universității din Leipzig, la doar douăzeci și patru de ani e numit profesor de filologie clasică în cadrul Universității din Basel. E perioada în care se împrietenește cu Richard Wagner. Din păcate, afectat de o maladie psihosomatică recurentă, abandonează catedra în 1879, pentru ca în următorul deceniu să încerce recuperarea sănătății prin stațiuni balneare din Elveția, Italia și Franța.

Luna ianuarie a anului 1889 vine cu un colaps mintal de pe urma căruia nu-și va mai reveni, fiind îngrijit de mama sa până în 1897, și apoi de sora sa, Elisabeth, până în ziua morții, 25 august 1900…

Studiul filosofiei și artei antice grecești l-au influențat profund în stabilirea propriei viziuni filosofice. Temele centrale ale operei sale pot fi rezumate în următoarele idei: sinteza dintre lumea dionisiacă a dorinţelor şi cea apolinică a înţelepciunii, respingerea moralei creştine ca fiind „o morală de sclavi”, teoria „supraomului” şi cea a „veşnicei reîntoarceri”, perspectivismul, relaţia dintre doctrine sau credinţe şi geneza lor istorică şi socială, etc.

Printre scrierile sale, cele mai importante sunt considerate: „Naşterea Tragediei” („Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik”, 1872), cele patru „Consideraţii inactuale” („Unzeitgemässe Betrachtungen”, 1873-1876), „Ştiinţa voioasă” („Die frohliche Wissenschaft”, 1882), „Aşa grăit-a Zarathustra” („Sprach Zarathustra Ein Buch für Alle und Keinen”, 1883), „Dincolo de bine şi de rău” („Jenseits von Gut und Böse – Vorspiel einer Philosophie der Zukunft”, 1886), „Genealogia moralei” („Zur Genealogie der moral. Eine Streitschrift”, 1887) şi „Antichristul” („Der Antichrist. Fluch auf das Christentum”, 1895).

Recenzie

Vorbind despre o primă carte citită avându-l ca autor pe Nietzsche, aș spune că, cel puțin stilul e un pic frapant. Afirmarea „eu”-lui în atât de multe locuri și cu atâta virulență poate fi considerată atipică. Și, căutând referințe, iată, aflu că filosofia academică a desconsiderat această lucrare, punând-o pe raftul cărților neimportante. Și asta din două motive:

  • poate fi considerată prea personală, prea autobiografică și insuficient argumentată; avea ca autor o personalitate deja stigmatizată cu calificativul de „sulfuros”; unii critici au introdus-o în categoria literaturii autobiografice, nu a filosofiei;
  • alții au susținut că lucrarea excelează în forme de exprimare poetice și chiar fanteziste, că e dezordonată și contradictorie, și că a fost pur și simplu o patologie mentală, știut fiind faptul că la doar câteva luni după terminarea scrierii cărții, nebunia avea să-l lovească pe autor, în ianuarie 1889.

Și totuși, au fost și susținători ai originalității și ciudățeniei acestei lucrări, unii ce-au considerat-o răspuns riguros și inventiv la anumite probleme filosofice, caracterul personal, autobiografic și non-argumentativ al „Ecce Homo” nefiind considerat un argument împotriva validității sale filosofice. Prin această lucrare, unii au susținut că Nietzsche a pus bazele unei filosofii autobiografice.

Această ultimă carte a lui Nietzsche poate fi considerată de unii ca fiind „o carte nebună”, dar această nebunie pare a-i servi autorului în scop critic și parodic. Spre exemplu, afirmațiile tulburătoare și grandilocvente, de tipul „De ce sunt un destin”, „Nu sunt o ființă umană, sunt dinamită”) se alătură unor admiteri histrionice, precum „Poate că sunt un clovn”. Făcând posibilă coexistența grotescului cu grandoarea, Nietzsche lansează o batjocură la adresa aroganței autobiografiilor tradiționale. Practic, autorul urmărește distrugerea unui tip de relație cu sine, cel promovat de morala creștină cu 2000 de ani în urmă: interiorizarea atotputernică și vinovată.

Titlul cărții, „Ecce Homo”, însemnând „Iată omul” vine, desigur, din cuvintele atribuite lui Pilat din Pont, atunci când l-a prezentat mulțimii pe Iisus, după arestarea sa. Folosind-o ca titlu al unei autobiografii ce declară, practic, război creștinismului, metafizicii și moralei tradiționale, asta oferă cărții o grea și provocatoare încărcătură, inclusiv una parodică. Nietzsche nu-l pune în joc pe „domnul Nietzsche”, ci pe Dionysos, ca dorință de a trăi, ca afirmare necondiționată a vieții.

Nietzsche a scris „Ecce Homo” imediat după „Cazul Wagner”, „Amurgul idolilor”, „Dyonisus Dithyrambs” și „Antichrist”. Ar fi început-o pe 15 octombrie 1888, ziua în care împlinea patruzeci și patru de ani, finalizând-o după doar trei săptămâni, pe 4 noiembrie.

Rezumat

Nietzsche se declară „discipol al filosofului Dionysos”, afirmându-și încă o dată dorința răsturnării idolilor.

Realitatea a fost în atât de mare măsura lipsită de valoarea, de sensul, de adevărul ei, încât s-a născocit o lume ideală… „Lumea adevărată“ și „lumea părelnică“ – pe înțelesul tuturor: lumea mincinoasă și realitatea…

Autorul își proclamă o anume intangibilitate, considerându-și gândirea pe culmi greu de atins:

Filosofia, așa cum am înțeles-o și am trăit-o până acum, este viața liberă printre ghețuri și în înălțimile munților – căutarea a tot ce este străin și îndoielnic în existență, a tuturor celor care până atunci erau anatemizate de către morală.

Și pretențiile lui nu sunt mici:

Cât de mult adevăr suportă, cât de mult adevăr îndrăznește un spirit? Aceasta a devenit pentru mine, în tot mai mare măsură, unitatea de măsură a valorilor.

De ce sunt atât de înțelept

Vorbind despre o unicitate a propriei existențe, proclamă neutralitatea ca principiu necesar obținerii libertății, „libertatea de orice părtinire în relația cu problema generală a vieții”. Își reafirmă convingerea de a considera „dialectica un simptom al decadenței”, dar și dorința „de a răsturna perspectivele”. Considerându-se decadent, susține că instinctual și-a ales „mijloacele potrivite împotriva stărilor de lucruri negative”. Se consideră, de altfel, „propria lui companie”, atât în relația cu cărțile, cât și cu oamenii sau peisajele.

Se declară „ultimul german antipolitic”, evitând „arta de a avea o părere proastă despre mine”. Se consideră pregătit întotdeauna să facă față „întâmplătorului”: „Am făcut întotdeauna față întâmplatorului; trebuie să fiu nepregătit, pentru a putea fi stăpân pe mine.

conștiința singularității intelectuale îl face să considere că „noțiunea de «recompensare» îi e deopotrivă de inaccesibilă ca, de exemplu, noțiunea de «drepturi egale». Cumva dezolat de ignorare, de lipsa de reacție, consideră că

un cuvânt cât de grosolan, o scrisoare cât de brutală pot fi mai blajine, mai oneste decât tăcerea. Celor care tac le lipsește aproape întotdeauna ceva din finețea și politețea inimii; tăcerea este o obiecție, cel care e silit să înghită în sine capătă în mod necesar un caracter urât – așa ceva strică până și stomacul. Toți tăcuții suferă de dispepsie.

Face chiar trimitere la budism:

Resentimentul reprezintă interdicţia în sine pentru un bolnav – partea rea a fiinţei lui, din păcate şi predispoziţia sa cea mai firească. Lucrul acesta l-a înţeles acel fiziolog profund care a fost Buddha; „religia“ sa, pe care am putea-o denumi mai bine o igienă, pentru a nu o confunda cu lucruri atât de jalnice cum este creştinismul, a făcut să depindă efectul de victoria asupra resentimentului: eliberarea sufletului de sub domnia resentimentului – primul pas spre vindecare. „Nu prin vrăjmăşie ia sfârşit vrăjmăşia, prin prietenie ia sfârşit vrăjmăşia“: asta stă scris la începutul învăţăturii lui Buddha – astfel vorbeşte nu morala, astfel vorbeşte fiziologia.

Atacând subiectul războiului, Nietzsche se consideră un „belicos”:

…un filozof care are o dispoziție beligerantă își provoacă și problemele cărora să le facă față.

Dar chiar și în condiții de confruntare, consideră că:

Egalitatea adversarilor – aceasta este prima condiție prealabilă a unui duel cinstit

Practic susține că nu poți duce un război împotriva a ceea ce disprețuiești.

În ce mă privește, practica războiului se poate exprima în patru principii. În primul rând: atac numai probleme care s-au dovedit victorioase – dacă e cazul, aștept până când s-au dovedit victorioase. În al doilea rând: atac numai probleme în care n-aș găsi nici un aliat, în care stau singur – în care mă compromit doar pe mine singur…

În al treilea rând: eu nu atac niciodată persoane – mă slujesc de persoană doar ca de o luptă cu ajutorul căreia se poate face vizibilă o stare de urgență generală, dar lunecoasă, greu de fixat. …

În al patrulea rând: atac numai problemele în care orice fel de diferențiere personală este exclusă, în care lipsește orice fond de experiențe negative.

Din textul cărții, rezultă că Nietzsche își consideră lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra” ca fiind apogeul creației sale filosofice.

Zarathustra al meu este în întregime un ditiramb ridicat în cinstea singurătății, sau, dacă sunt înțeles asa cum se cuvine, a purității…

De ce sunt atât de inteligent

…îmi lipsește un criteriu sigur pentru ceea ce ar trebui sa se cheme mustrarea de conștiință; judecând după ce se aude, o mustrare de conștiință nu mi se pare ceva demn de luat în seamă.

Dumnezeu este un răspuns grosolan și agresiv, o nedelicatețe față de un gânditor – în fond, chiar de-a dreptul o interdicție grosolană și agresivă, aruncată nouă în față: nu trebuie să gândiți!…

Să nu uităm, sfârșit de secol XIX:

Spiritul german este o indigestie, el nu duce până la capăt nimic.

Nietzsche abordează inclusiv problema alimentației, a climei și a locației locuinței pentru cineva  care „are de rezolvat probleme mari, care-i solicită toate forţele”. Ajunge la concluzia că opțiunile sunt foarte limitate…

geniul este condiționat de aerul uscat, de cerul limpede – adică de un metabolism rapid, de posibilitatea de a crea mereu, iarăși și iarăși, pentru sine, cantități mari, chiar uriașe, de forță.

Și asta fără a ignora problema recreării, considerând, spre exemplu lectura ca odihnitoare pentru propria-i seriozitate… Aceste precizări i-au oferit prilejul trecerii în revistă a preferințelor literare, dar și a unei ziceri:

Noi cu toții suntem înspăimântați de adevăr…

Disprețul său pentru spiritul german (al epocii) e sintetizat în:

Oriunde își întinde sfera de acțiune Germania, pervertește cultura.

În privința muzicii, autorul își exprimă aderența pentru muzica prietenului său, Richard Wagner…

Problema excesului de informație (iată că era și atunci o problemă!), e sintetizată (vorbind de istovire de atâta lectură) astfel:

…filologul cu un asemenea consum mediu zilnic de aproximativ 200 de pagini –, își pierde până la urmă cu totul capacitatea de a mai gândi singur.

Și, după identificarea diverselor probleme, iată și un răspuns:

Răspunsul: lucrurile acestea mărunte – nutriţia, locul şederii, clima, distracţiile, întreaga cazuistică a egoismului – sunt incomparabil mai importante decât tot ceea ce a fost considerat până acum ca fiind important. De aici anume trebuie să începem să reînvăţăm. Toate cele pe care le-a cumpănit până acum cu seriozitate umanitatea nu sunt nici măcar realităţi, sunt simple închipuiri, mai riguros vorbind minciuni, ieşite din instinctele rele ale unor naturi bolnave, în cel mai profund sens nocive. Toate conceptele de „Dumnezeu“, „suflet“, „virtute“, „păcat“, „lume de dincolo“, „adevăr“, „viaţă veşnică“…

De ce scriu cărți atât de bune

Un capitol dedicat propriilor scrieri, din care pare să se desprindă că plasează pe primul loc lucrarea sa „Așa grăit-a Zarathustra”:

…a înțelege șase propozițiuni din cartea aceasta, adică a le trăi, înalță pe cineva pe o treaptă aflată mai sus, în condiția de muritor, decât cea pe care ar putea-o atinge omul „modern“.

Și asta, fără a le minimiza pe celelalte:

Nu există în sensul acesta cărți mai superbe și în același timp mai rafinate: ele ating ici și colo punctul cel mai înalt care poate fi atins pe pământ, cinismul.

Făcând aprecieri despre propria-i artă, el scrie:

Arta marelui ritm, marele stil al perioadelor ca expresie a unor enorme creșteri și prăbușiri ale unor enorme, supraomenești pasiuni, a fost descoperită abia de mine; cu un ditiramb cum e ultimul din partea a treia din Zarathustra, intitulat „A șaptea pecete“, eu m-am avântat la mii de mile dincolo de ceea ce purta până acum denumirea de poezie.

Nașterea tragediei

Un capitol dedicat lucrării sale cu același titlu.

„Raționalitatea“ împotriva instinctului. „Raționalitatea“ cu orice preț văzută ca forță primejdioasă, ca forță ostilă vieții, distrugătoare de viață!

Vorbind despre „veșnica reîntoarcere”, Nietzsche o leagă de anticii greci, pornind de la Heraclit:

Învățătura despre „veșnica reîntoarcere“, adică despre circuitul necondiționat și nesfârșit repetat al tuturor lucrurilor – aceasta învățătură a lui Zarathustra ar fi putut fi propovăduită în cele din urmă și de Heraclit. Cel puțin în filosofia stoică, cea care și-a moștenit toate reprezentările ei fundamentale de la Heraclit, există urme de asa ceva

Inactualele

Cele patru Inactuale sunt pe de-a-ntregul războinice. Ele dovedesc că eu nu eram un „visător“, că îmi face plăcere să scot pumnalul – poate chiar că am un joc al încheieturii mâinii primejdios de liber. Primul atac (1873) a fost lansat la adresa învăţământului german, pe care încă de pe atunci îl priveam cu un dispreţ necruţător. Fără sens, fără substanţă, fără ţel; era o simplă „părere deschisă“. Nu ar fi fost o mai răutăcioasă neînţelegere a situaţiei decât să se creadă că marele succes militar al germanilor ar fi dovedit ceva în ce priveşte învăţământul şi cultura germană – sau poate chiar victoria ei asupra Franţei… A doua consideraţie inactuală (1874) scoate la lumină ceea ce este primejdios, dăunător şi otrăvitor pentru viaţă în felul nostru de a ne ocupa de ştiinţă – viaţa e bolnavă ca urmare a acestei mecanizări şi a transpunerii în mecanism, a „impersonalizării“ muncitorului, a falsei economii, a „diviziunii muncii“. Ţelul este pierdut din vedere, cultura – mijlocul, preocuparea modernă pentru ştiinţă sunt barbarizate… În această lucrare a fost pentru prima dată recunoscută ca o boală, ca un indiciu tipic al decăderii, „semnificaţia istorică“, „sensul istoric“ de care e atât de mândru secolul nostru. În cea de-a treia şi în cea de-a patra consideraţie sunt prezentate ca indicii ale unei concepţii mai înalte despre cultură, pentru restabilirea conceptului de „cultură“, două imagini ale celui mai dur egoism, ale celei mai dure autodiscipline, tipuri inactuale prin excelenţă, pline de dispreţ suveran faţă de tot ceea ce în jurul lor se cheamă „imperiu“, „cultură“, „creştinism“, „Bismarck“, „succes“: Schopenhauer şi Wagner sau, într-un cuvânt, Nietzsche…

Și iată precizări despre ceea ce consideră autorul c-ar trebui să fie un filosof:

Despre felul în care îi înțeleg eu pe filosofi, ca pe un exploziv înfricoșător, în fața căruia totul e în pericol, despre felul în care conceptul  de „filosof“, asa cum îl înțeleg eu, este despărțit de mine, la o distanță nemăsurată, de un concept care îl cuprinde încă și pe Kant, ca să nu mai vorbim de „rumegătorii“ academici și de alți profesori de filosofie; despre toate acestea, scrierea de care vorbesc aici constituie o învățătură neprețuită, admițând chiar că aici, în fond, nu ia cuvântul „Schopenhauer ca educator“, ci opusul lui, „Nietzsche ca educator“.

Omenesc, prea omenesc

Omenesc, prea omenesc” constituie monumentul unei crize. Ea se prezintă ca o carte pentru spiritele libere; aproape fiecare pagină din ea exprima o victorie – cu ea m-am eliberat de ceea ce nu făcea parte din natura mea.

Se spune că părțile principale ale cărții au fost scrise la Sorrento, în Italia.

Aurora

Gânduri despre morală ca prejudecată

Este o carte cu care Nietzsche își începe lupta cu morala. Morala creștină, desigur…

…umanitatea nu se află de la sine pe drumul cel bun, că ea nu este câtuși de puțin cârmuită divin, că mai degrabă tocmai printre conceptele ei cele mai sfinte, de valoare, au dominat, stăpânitoare, instinctul negării, cel al corupției, cel al decadenței.

…omenirea s-a aflat până acum pe cele mai proaste mâini, și că ea a fost condusă de ratați, de cei răzbunători și vicleni, de așa-numiții „sfinți“, de acești negatori ai lumii și de cei care dăunează omului.

Știința veselă

Aurora este o carte care spune „da“, profundă, însă luminoasă și blajină. Același lucru e valabil încă o dată și în cel mai înalt grad despre la gaya scienza: aproape în fiecare propozițiune a ei își dau cu tandrețe mâna profunzimea de înțelesuri și zburdălnicia.

Așa grăit-a Zarathustra

O carte pentru toți și pentru nimeni

Povestesc acum istoria lui Zarathustra. Concepţia fundamentală a cărţii, Gândul Veşnicei Reîntoarceri, această supremă formulă a acceptării, cea mai înaltă care poate fi atinsă vreodată, aparţine lunii august a anului 1881; este aruncată pe hârtie pe o filă purtând inscripţia „La 6 000 de picioare mai presus de om şi de timp“. În ziua aceea am mers prin pădure până la lacul Silvaplana; m-am oprit lângă un uriaş bloc piramidal de stâncă prăvălită, nu departe de Surlei. Acolo mi-a venit acest gând.

Așa cum spuneam, această carte pare a fi considerată de Nietzsche drept vârful de lance al creației sale, în care-și exprimă cel mai bine fundamentele propriei gândiri.

Un alt ideal are acum curs pentru noi, un ideal minunat, ispititor, plin de primejdii, spre care n-am vrea sa convingem pe nimeni să se îndrepte, pentru că noi nu-i acordăm nimănui atât de ușor dreptul la aceasta: idealul unui spirit care, cu naivitate, adică cu spontaneitate și dintr-o plenitudine și forță revărsate, se joaca cu toate cele ce până acum au fost socotite sfinte, bune, de neatins, divine; pentru care lucrul cel mai sublim, pentru care vulgul are cum se cuvine criteriul său de valori, va însemna de pe acum primejdie, prăbușire, înjosire sau, cel puțin, reîmprospătare, orbire, uitare temporară de sine; idealul unei bunăstări și unei bunăvoințe omenești-prea omenești, care prea des va părea neomenească, de exemplu, mai ales în comparație cu tot ceea ce până acum a fost seriozitatea vieții pământești însăși, alături de care tot ceea ce până acum a fost solemn în gest, cuvânt, sunet, privire, morală și misiune ar apărea ca acea mai vie și mai involuntară parodie – și odată cu ea, și în pofida a toate, se va înălța, poate prima data, adevărata mare seriozitate, se va ridica pentru prima dată adevăratul semn de întrebare, spre care se îndreaptă destinul sufletului, de care se apropie acul ceasornicului, și începe tragedia…“

Se pare că odată scrisă această carte, demonii săi l-au bântuit mult timp pe autor:

abstracție făcând de aceste opere create în perioade de câte zece zile, anii din timpul și mai ales de după Zarathustra au fost o stare de suferință fără seamăn.

Separarea de spiritul credinței sfârșitului de secol XIX al unei Europe ce trecuse prin revoluții, îl face pe Nietzsche să constate:

…se pare ca nimic nu rânește mai adânc decât să lași să se observe deodată o distanță – naturile eminente care nu știu să trăiască fără să venereze sunt rare.

Dincolo de bine și de rău

Preludiu la o filosofie a viitorului

Cartea aceasta (1886) este în toate aspectele ei esențiale o critică adusa modernității, științelor moderne, artelor moderne, neexcluzând de aici nici politica modernă, pe lângă faptul că în ea se cuprind și indicii ale unui tip opus, care este cât mai puțin modern cu putință, un tip eminent, tipul celui care spune „da“.

Genealogia moralei

O scriere polemică

Autorul își consideră cele trei tratate ale acestei genealogii ca fiind „lucrul cel mai neliniștitor care s-a scris vreodată până acum”.

Adevărul primului tratat este psihologia creștinismului; nașterea creștinismului din spiritul resentimentului…

Al doilea tratat oferă psihologia conștiinței

Cel de-al treilea tratat dă răspunsul la întrebarea de unde se trage forța uriașă a idealului ascetic, a idealului preotului, deși acesta este prin excelență idealul dăunător, voință a sfârșitului, un ideal al decadenței.

Amurgul idolilor

Cum se filosofează cu ciocanul

Scrierea aceasta de nici 150 de pagini, senină și fatală în tonul ei, un demon care râde – opera unor zile atât de puține, încât ezit să le spun numărul –, este între cărți mai ales excepția: nu există nimic mai bogat în substanță, mai independent, mai demolator – mai rău.

În plus, Nietzsche își îndemnă eventualii cititori ai operei sale să înceapă cu această lucrare…

Un mare vânt sufla printre arbori și de pretutindeni cad fructele – adevărurile. E aici risipa unei toamne prea îmbelșugate: te împiedici de adevăruri, pe unele le strivești ucigându-le – sunt prea multe…

Cazul Wagner

Problema unui muzician

Deși prieten al său, Richard Wagner pare a-i provoca o anumită revoltă, care e legată mai ales de „spiritul german” al vremurilor, un spirit care, în opinia autorului, este „idealist”…

La urmă, este acolo un atac la adresa unui mai fin „necunoscut“, pe care un altul nu-l va ghici uşor, în sensul şi pe calea sarcinii mele – o, eu mai am de demascat şi alţi „necunoscuţi“ cu totul diferiţi decât un asemenea Cagliostro [aventurier] al muzicii – şi este, la drept vorbind, mai degrabă un atac la adresa acelor obiceiuri mereu mai leneşe şi mai sărace în instinct, la adresa naţiunii germane care devine mereu mai onestă şi care continuă, cu o poftă de mâncare invidiabilă, să se hrănească din contrarii şi înghite fără nici o indigestie „credinţa“ la fel de bine ca şi ştiinţificul, „iubirea creştină“ la fel de bine ca şi antisemitismul, voinţa de putere (de „Reich“) la fel de bine ca şi Evanghelia umililor, l’Évangile des humbles… Lipsa aceasta de a lua partea unuia sau altuia în mijlocul contrariilor!

În plus, Nietzsche are reproșuri la adresa lui Luther:

Luther, această pacoste în chip de călugăr, a restabilit echilibrul Bisericii și, ceea ce este de o mie de ori mai rău, creștinismul, în clipa în care el fusese înfrânt… Creștinismul, aceasta negare devenită religie a voinței de viață!… Luther, un călugăr neputincios care, din cauza „neputinței“ sale, a atacat Biserica și – ca urmare – a reașezat-o în drepturi

Și nu doar la adresa lui, ci și a altora, printre care:

Leibniz și Kant – ei doi reprezentând cele mai mari piedici în calea onestității intelectuale a Europei!

De ce sunt un destin

Cândva se va lega de numele meu amintirea a ceva monstruos – a unei crize cum nu a mai existat pe pământ, a celei mai profunde ciocniri de conștiințe, a unei decizii conjurate împotriva a tot ceea ce se crezuse, se ceruse, se considerase sfânt până atunci. Eu nu sunt om, eu sunt dinamită.

Autorul atacă și domeniul politicii, prognozând deja istoria sângeroasă a secolului XX:

Noțiunea de politică a intrat cu totul într-un război spiritual, toate imaginile despre putere ale vechii societăți au sărit în aer – toate câte sunt se sprijină pe minciună; se vor produce războaie cum nu au mai existat până acum pe pământ. De-abia de la mine începând, există pe pământ politică în stil mare.

Continuând pe calea contestării, cartea spune că:

…optimistul este deopotrivă de decadent ca și pesimistul, și poate chiar și mai nociv, spune: oamenii buni nu spun niciodată adevărul. Oamenii buni v-au învățat numai despre țărmuri și certitudini false; v-ați născut și ați fost protejați doar de minciunile celor buni. Cei buni au pervertit totul, până în cele mai adânci temeiuri, prin minciună și ascunzișuri. Din fericire, lumea nu s-a făcut din asemenea instincte, astfel încât doar vitele blajine din turmă să-și găsească în ea fericirea; să vrei ca toți să ajungă „oameni buni“, vite de turmă, „suflete frumoase“ cu ochi albaștri și plini de bunăvoință – sau, așa cum dorește domnul Herbert Spencer, altruiști –, ar însemna să-i răpești existenței caracterul său măreț, ar însemna să castrezi omenirea și să scobori totul la nivelul unei chinezării jalnice. Și asta s-a încercat de fapt!… Asta tocmai s-a chemat morală…

Și, din nou, o precizare a cheii de boltă a gândirii lui Nietzsche:

Ceea ce mă delimitează, ceea ce mă așază la o parte față de tot restul omenirii, este faptul că eu am demascat morala creștină.

Aici ar mai rămâne deschisă posibilitatea că nu omenirea ar fi în stare de degenerare, ci numai acea categorie parazitară de oameni, cea a preotului, care s-a ridicat, odată cu morala, la rangul mincinos de hotărâtor al moralei – a celui care a ghicit în morală mijlocul de a cuceri puterea…

Descoperirea, demascarea moralei creștine este un eveniment care nu-și are asemănare, o adevărată catastrofa. Cel care face lumina asupra ei este o force majeure, un destin – el frânge istoria omenirii în două jumătăți.

Învățăminte/Concluzii/Acțiune

Aprecieri personale

Având în vedere durata scurtă a perioadei de scriere a acestei cărți, chiar dacă, cel puțin la o primă lectură, iminenta declanșare a nebuniei nu pare a fi vizibilă în text, e de apreciat curajul afirmării propriei căi în curentele de gândire ale lumii finalului de secol XIX.

Extraordinara capacitate de a găsi exprimări poetice asupra unor problematici grave este un alt punct marcat de Nietzsche.

Dar ceea ce pare ciudat cu adevărat este o întrebare: cum a fost posibil ca o doctrină extremistă precum nazismul să încerce să-și justifice existența apelând la opera lui Nietzsche? Iată cum viitorul poate influența trecutul, sau mai bine spus percepția noastră asupra trecutului… În acest sens, am găsit un text intitulat „Nietzsche și naziștii: impactul național-socialismului asupra filosofiei lui Nietzsche” („Nietzsche and the Nazis: The Impact of National Socialism on the Philosophy of NietzschePhilosophy of Nietzsche”), din care citez:

Pentru interpreții post-naziști ai lui Nietzsche, rolul central pe care l-a jucat filosofia nietzscheană în cel de-al treilea Reich este un fapt inevitabil, totuși unul care ridică o dificultate enormă pentru studiile ulterioare. Pentru cei mulți care consideră filosofia nietzscheană strălucitoare, profund plină de satisfacții pentru un studiu intens și sursa unor perspective puternice despre umanitate și lume, trebuie să explice cumva modul în care cel mai brutal și ucigaș regim din istoria lumii și o națiune cu considerabil rafinament filosofic, ar putea găsi justificare și sprijin în aceleași lucrări.

Conceptele nietzscheene au oferit o sursă critică și o justificare pentru multe dintre politicile și reformele susținute în cel de-al treilea Reich. Atacuri asupra obiectivității științifice au fost făcute în numele lui Nietzsche, „Fuhrer-ul intelectual către o nouă cultură”. Conceptele de drept universal și de drepturi egale bazate pe rațiunea imanentă au fost respinse în favoarea unei concepții nietzscheene a dreptului ca întruchipând „legătura puternică de neîncălcat a legii cu nevoia politică-putere a fiecărui popor”. Măsurile eugenice au fost justificate prin conceptele nietzscheene de biologism și de doctrina „sfintei cruzimi”. Totuși, așa cum ne amintește Aschheim, deși lucrările lui Nietzsche au fost publicate și distribuite pe tot parcursul celui de-al Treilea Reich „într-un ritm amețitor”, acele lucrări publicate au trecut mai întâi printr-un proces de „editare adecvată”.

Subiectul folosirii filosofiei lui Nietzsche de către naziști poate fi unul ce dă de gândit…

Oportunitate și actualitate

Analizând lucrurile la rece, e posibil ca, împotriva aparențelor, să ajungem totuși la concluzia că îndrăzneala ridicării împotriva curentelor la modă să fie o chestie de actualitate…

Acțiuni recomandate

Ce se poate recomanda decât lectura cărții? Și da, punerea la treabă a materiei cenușii, pe baza temelor ridicate de aceasta…

Concluzie

Extragerea ideilor esențiale din texte oarecum poetice, da, asta e o chestie mai dificilă, mai ales pentru grăbiții lumii moderne și contemporane. Dar efortul merită făcut..

MIHAI Sandu
Urmărește-mă

 Înapoi

Scroll to Top