Prezentare audio

Varianta text

Despre autor

Albert Wegner, partener de conducere la Union Square Ventures, fost președintele del.icio.us, care, prin vânzare, a ajuns în posesia Yahoo, este și un investitor în diverse alte companii și inițiative ale mediului online precum Etsy, sau Tumblr. Anterior a fondat sau a co-fondat mai multe companii, inclusiv o firmă de consultanță în management și o companie de analiză a datelor. Albert a absolvit Colegiul Harvard în economie și informatică și deține un doctorat. în Tehnologia Informației de la MIT.

Așadar, nu avem de-a face cu un fitecine… Omul și-a permis „luxul” de a gândi dincolo de preocuparea de a face bani ca investitor și inițiator al unor platforme online de succes. Iar asta nu e puțin lucru…

Recenzie

Grație unei mici întâmplări, am luat cunoștință de existența acestei cărți online, publicată sub Creative Commons License. Pentru că există permanent în om dorința de a cunoaște viitorul, o astfel de carte ar trebui să ne trezească cel puțin curiozitatea, dacă nu chiar să ne convingă.

Faptul că tratează un subiect major al evoluției societăților umane, respectiv cea de-a treia mare tranziției, de la Era Industrială la Era Cunoașterii, face din această carte nu doar un reper, ci, prin propunerile pe care le face un posibil ghid al acestei tranziții. Dincolo de soluțiile mai mult sau mai puțin acceptabile pentru elitele politice actuale, principiile de la care pornește analiza n-au cum să poată fi demolate.

Întrebarea de la care pleacă ideea de bază a cărții pornește de la observarea evoluției structurilor sociale umane, și sună simplu: „Care e următorul lucru important pentru omenire, din punct de vedere al organizării structurale?”. Urmărind evoluția istorică, se poate constata că fiecare mare tranziție s-a caracterizat nu doar prin transformări majore ale mentalității, ci și prin mari convulsii sociale, nu odată marcate de violență. Astfel, trecerea de la stadiul de vânători-culegători la cea de agricultori a adus în atenție terenurile necesare cultivării plantelor, pentru ca trecerea de la Era Agrară la cea Industrială să pună accentul pe Capital… Și fiecare din aceste mari perioade s-au bazat pe un ceva anume: în Era Agrară deficitul era acela al pământului, în vreme ce Epoca Industrială a fost dominată de capital.

Ei bine, vrând-nevrând, că ne place sau nu, o nouă tranziție a început deja: trecerea de la Era Industrială la Era Cunoașterii! Sigur, se pune întrebarea ce anume va caracteriza această epocă? E vorba, desigur de… atenție! Captarea atenției publice va fi obiectivul principal al noii epoci. Deficitul de atenție este cel care ne va domina pe noi și pe urmașii noștri. Și vedem deja asta, fie că vorbim de posturile de televiziune sau radio, fie că ne uităm la rețelele sociale ale online-ului. Toți urmăresc să ne țină cât mai mult timp atenți la ceea ce fac, spun, oferă ei. Altfel spus, vor să ne câștige atenția! Și iată, vorbim deci de un „deficit de atenție”, așa cum spune autorul…

Și, pentru că nu e suficientă identificarea unei probleme, valoarea majoră a cărții este aceea de a se constitui într-un ghid ce oferă soluții (viabile sau nu, rămâne de văzut), pentru realizarea unei tranziții cât mai lente la noua Eră a Cunoașterii. Recomand cu căldură citirea acestui recenzumat care a devenit, pe măsură ce lucram la el, mai mult o traducere…

(Mai mult decât) rezumat

Încă din start, autorul ne spune că această carte online a fost mult timp o lucrare în curs, dar că se apropie de finalizare. Procesul în sine se numește scriere iterativă în public, fiind un exemplu de „Knowledge Loop” (Buclă de cunoștințe):

O astfel de buclă se bazează pe: învățare, creare și distribuire. Autorul ne spune că textul e rezultatul a ceea ce el însuși a învățat, iar pe baza feedback-urilor primite după distribuire a putut învăța și mai multe.

Prefața

O întrebare esențială a celor ce se gândesc la viitor revine permanent: „Care este următorul lucru important?”. Iar autorul răspunde constant: „Oh, nimic prea mult – doar sfârșitul Erei Industriale”. Și, ni se spune din start că exact de această schimbare se va ocupa cartea.

Oricum, abordează câteva subiecte majore. Se examinează chestiuni precum natura tehnologiei, dar și ce înseamnă a fi om. Privind înapoi la istoria evoluției umane, se afirmă că actuala tranziție e comparabilă prin consecințe cu trecerea de la Epoca Agrară la cea Industrială. Cine face posibilă și forțează această tranziție? Tehnologia digitală, ăsta-i răspunsul. Cert e că intrăm în Era Cunoașterii, în care devine importantă preponderent alocarea atenției, în detrimentul alocării  capitalului, ca până acum.

Piețele eșuează în alocarea atenției; prețurile nu pot direcționa atenția spre probleme și oportunități importante precum supraviețuirea și înflorirea umanității. Gravitatea crizei climatice e un rezultat al eșecului nostru de a acorda atenție. Și, da, tranziția a început deja, aducând cu ea perturbări și incertitudini. Ca de obicei în istorie, mulți se tem de schimbare și reacționează prin susținerea unor politicieni populiști ce promovează simplistul mesaj al întoarcerii la trecut, o opțiune imposibilă, așa cum s-a dovedit de atâtea ori.

Pe măsură ce lăsăm în urmă Era Industrială, scopul nostru nu mai poate rezulta din doar a avea un loc de muncă sau a consuma tot mai multe bunuri materiale. Avem nevoie de un scop compatibil cu Era Cunoașterii…

Introducere

Omenirea… singura specie de pe Pământ care a dezvoltat cunoștințe. deși noțiunea de „cunoaștere” va trebui aprofundată mai mult în continuare, autorul precizează, pentru moment, că oamenii reprezintă singura specie capabilă să scrie și să citească, o abilitatea care la rându-i a permis crearea unor tehnologii tot mai puternice. Iar progresul tehnologic are ca efect lărgirea „spațiului posibilului”, un lucru ce, da, aduce cu sine atât opțiunea binelui, cât și pe cea a răului. Totdeauna, tehnologia a prezentat această dualitate, încă de la începuturi, să spunem că odată cu descoperirea focului ce oferea atât căldură și hrană gătită, cât și incendii devastatoare. Azi, Internetul lărgește accesul la învățare, dar permite și răspândirea urii și a minciunii la scară globală.

A apărut astfel o neliniaritate tehnologică: „spațiul posibilului” se extinde dramatic, astfel încât, metoda extrapolării, folosită pentru generarea de predicții, devine de-a dreptul inutilă. Tehnologia digitală oferă o putere ce depășește cu mult toate posibilitățile mașinilor industriale. Ea are două caracteristici unice:

• oferă universalitate de calcul: poate rezolva orice problemă rezolvabilă, la
• costuri marginale zero: poate crea copii suplimentare gratuit.

Pentru a înțelege aceste lucruri, ar trebui să ne-ntoarcem un pic în timp. Anterior, omenirea a traversat alte două neliniarități similare:

• cu vreo zece mii de ani în urmă, inventarea agriculturii a pus capăt Epocii Culegătorilor, ducând omenirea în Epoca Agrară;
• acum vreo patru sute de ani, odată cu Iluminismul, a fost posibilă inaugurarea Erei Industriale.

În acest context, sunt precizate cele două obiective ale cărții:

• stabilirea faptului că trăim o a treia schimbare globală neliniară; problema alocării se schimbă încă o dată, așa cum inventarea agriculturii a mutat atenția de la penuria de hrană la pământ, iar industrializarea a făcut trecerea de la concentrarea pe pământ la capital; acum, tehnologia digitală face trecerea de la deficitul de capital la deficitul de atenție; capitalul nu mai e o raritate în multe părți ale lumii și devine mai puțin rar cam peste tot; iar asta pare a fi un succes al capitalismului.
  Stăm rău cu alocarea atenției, atât în plan individual, cât și colectiv. Haideți să găsim răspuns la întrebări de genul: câtă atenție acordăm prietenilor sau familiei, câte întrebări ne punem noi, ca umanitate, în privința marilor provocări și oportunități ale timpului nostru? Ne ajută piețele în sensul ăsta? N-ar trebui să acordăm atenție găsirii scopului vieții? Nu există nici o ofertă și cerere care să formeze un „preț al scopului” pentru individ. Depinde doar de tine să aloci atenție suficientă acestei întrebări esențiale.
• propunerea unei abordări pentru depășirea limitărilor și remedierea deficiențelor capitalismului bazat pe piață, pentru realizarea unei treceri line la Epoca Cunoașterii; scopul unei astfel de propuneri este acela al evitării unor masive tulburări sociale ce au marcat cele două tranziții anterioare.
  Se observă deja semnale de creștere a conflictelor în cadrul societăților și între diversele sisteme de credințe, conflicte ce alimentează ascensiunea unor lideri populiști și naționaliști.

Cum trebuie abordată această a treia tranziție? Neliniaritatea cu care ne confruntăm împiedică realizarea de predicții. Se impune adoptarea de politici care să permită în mod treptat schimbări sociale și economice. Altfel, alternativa ar fi să suprimăm în mod artificial aceste schimbări, doar pentru ca ele să explodeze mai târziu. Se va arăta că ușurarea tranziției către Era Cunoașterii trebuie făcută prin extinderea a trei libertăți individuale puternice:

• libertatea economică: instituirea unui venit de bază universal;
• libertatea informațională: extinderea accesului la informați și la calcul;
• libertatea psihologică: exersarea și încurajarea minfulness-ului.

Creșterea acestor trei libertăți va reduce deficitul de atenție. Libertatea economică va debloca timpul pe care îl petrecem în prezent în locuri de muncă care pot și ar trebui automatizate. Libertatea informațională va accelera crearea și distribuirea cunoștințelor. Iar libertatea psihologică va permite raționalitatea într-o lume în care suntem supraîncărcați cu informații. Fiecare dintre aceste libertăți este importantă în sine, dar se consolidează și reciproc.

Ca sursă a tuturor cunoștințelor, „bucla de cunoștințe” trebuie îmbunătățită: învățarea, creare, partajare. În condițiile în care istoria umanității e plină de civilizații eșuate ce nu au produs suficiente cunoștințe pentru a depăși provocările, e simplu de înțeles necesitatea tot mai multor cunoștințe pentru progresul uman.

Pentru atingerea progresului colectiv prin sporirea libertăților individuale, trebuie stabilit un set de valori care să includă ancheta critică, democrația și responsabilitatea. Ele asigură că beneficiile buclei cunoașterii încadrează umanitatea și se extind și asupra altor specii, fiind esențiale pentru un umanism reînnoit. Reafirmarea umanismului este critică într-un moment în care ne apropiem de „transumani” prin inginerie genetică și augmentare, dar și de „neooameni” prin inteligență artificială.

Cartea va susține că doar această combinație de libertăți sporite și valori umaniste puternice ne va permite trecerea spre Epoca Cunoașterii pe o cale lină. Însă, autorul afirmă:

Tehnologia digitală

În pofida prezenței tot mai ample a tehnologiei digitale în viețile lor, oamenilor le e adesea greu să înțeleagă ce-i conferă acesteia o atât de mare putere. Oricum, nu mai putem ignora disruptivitatea tehnologiei digitale. Să luăm la rând cele două caracteristici specifice tehnologiei digitale care-i conferă o dramatică extindere a „spațiului posibilului”…

Cost marginal zero

Odată publicată pe Internet, orice informație poate fi accesată de oriunde din rețea fără costuri suplimentare. Și pe măsura extinderii conectivității, „oriunde în rețea” devine tot mai mult „oriunde în lume”. Serverele rulează deja, la fel ca și conexiunile de rețea și dispozitivele utilizatorului final. A face o copie digitală suplimentară a informațiilor și a le transmite prin rețea nu costă mai nimic. În limbajul economiei, „costul marginal” al unei copii digitale este zero. Asta nu înseamnă că oamenii nu vor încerca să taxeze pentru aceste informații, în multe cazuri, chiar o vor face. Dar asta este o chestiune de preț, nu de cost.

Costul marginal zero este radical diferit de orice a apărut înaintea lui în lumea analogică și face posibile unele lucruri destul de uimitoare. Pentru a ilustra acest lucru, imaginați-vă că dețineți o pizzerie. Plătești chirie pentru magazinul și echipamentul tău și plătești salarii pentru personalul tău și pentru tine. Acestea sunt așa-numitele „costuri fixe” și nu se schimbă în funcție de numărul de pizza pe care le coaceți. „Costurile variabile”, pe de altă parte, depind de numărul de pizza pe care le faceți. Pentru o pizzerie, acestea vor include costul apei, al făinii, al oricăror alte ingrediente pe care le utilizați, al lucrătorilor suplimentari pe care trebuie să îi angajați și al energiei de care aveți nevoie pentru a vă încălzi cuptorul. Dacă faci mai multe pizza, costurile tale variabile cresc, iar dacă faci mai puține pizza, ele scad.

Deci, ce este costul marginal? Ei bine, să presupunem că faci o sută de pizza în fiecare zi: costul marginal este costul suplimentar pentru a face încă o pizza. Presupunând că cuptorul este deja fierbinte și are spațiu în el, iar angajații tăi nu sunt complet ocupați, costul ingredientelor este probabil relativ scăzut. Dacă cuptorul s-ar fi răcit deja, atunci costul marginal al pizza suplimentară ar include costul energetic necesar pentru reîncălzirea cuptorului și ar putea fi destul de mare.

Ca afacerist, ai vrea să faci acea pizza suplimentară atâta timp cât ai putea să o vinzi pentru mai mult decât costul ei marginal. Dacă ai acoperit deja costurile fixe de la pizza anterioară, fiecare bănuț obținut peste costul marginal pentru pizza suplimentară ar fi profit. Costul marginal contează și din perspectivă socială. Atâta timp cât un client este dispus să plătească mai mult decât costul marginal pentru acea pizza, toată lumea este potențial mai bine – primești o contribuție suplimentară la costurile tale fixe sau profiturile tale, iar clientul tău ajunge să mănânce pizza pe care și-a dorit-o (notă importantă: „potențial mai bine”, deoarece unii oamenii își doresc lucruri care ar putea să nu fie bune pentru ei, cum ar fi cineva care suferă de obezitate care dorește să mănânce o pizza).

Să vedem ce se-ntâmplă când costul marginal scade de la un nivel ridicat. Să ne imaginăm că ingredientul tău cheie a fost o trufă extrem de scumpă, ceea ce înseamnă că costul marginal al fiecărei pizza este de 1.000 USD. În mod evident, nu ai vinde multe pizza, așa că ai putea decide să treci la ingrediente mai ieftine și să-ți reduci costul marginal până la un punct în care un număr mai mare de clienți sunt dispuși să plătească mai mult decât costul marginal, astfel încât vânzările să-ți crească. Și pe măsură ce reduci și mai mult costul marginal prin îmbunătățiri suplimentare de proces și produse, vei începe să vinzi și mai multe pizza.

Acum, să ne imaginăm că, printr-o nouă invenție magică, poți face pizza gustoase suplimentare la un cost marginal aproape de zero (să zicem un cent pe pizza suplimentară) și să le expediezi instantaneu oriunde în lume. Atunci vei putea vinde un număr extrem de mare de pizza. Dacă ai percepe doar doi cenți pe pizza, ai obține un cent profit pentru fiecare pizza suplimentară pe care ai vândut-o. La un cost marginal atât de mic, probabil că ai câștiga rapid un monopol pe piața globală de pizza. Oricine din lume căruia îi era foame și își permitea cel puțin un cent ar putea cumpăra una făcută de tine. Cel mai bun preț pentru pizza ta din punct de vedere al societății ar fi un cent (costul tău marginal): cei flămânzi ar fi hrăniți, iar tu ți-ai acoperi costul marginal. Dar, ca monopolist, este puțin probabil că ai face așa. În schimb, probabil că te-ai implica în tot felul de comportamente problematice care vizează creșterea profiturilor, cum ar fi perceperea a mai mult decât costul marginal, încercarea de a împiedica concurenții să intre pe piață și chiar încercarea de a-i face pe oameni dependenți de pizza, astfel încât să consume din ce în ce mai mult.

Exact aici ne aflăm în prezent cu tehnologia digitală. Putem „hrăni lumea” cu informații: acea vizionare suplimentară a videoclipului YouTube, acces suplimentar la Wikipedia sau raport suplimentar de trafic de la Waze, toate au costuri marginale zero. Și la fel ca în cazul ipoteticei pizza cu cost marginal zero, asistăm la apariția monopolurilor digitale, împreună cu toate problemele pe care le implică (a se vedea Partea a patra despre „Libertatea informațională” pentru un remediu propus).

Nu suntem obișnuiți cu costul marginal zero: cea mai mare parte a economiei noastre existente depinde de ipoteza că costurile marginale sunt mai mari decât zero. Te poți gândi la costul marginal zero ca la o singularitate economică similară cu împărțirea la zero în matematică – pe măsură ce te apropii de ea, încep să se întâmple lucruri ciudate. În plus față de aproape monopolurile digitale, observăm deja distribuțiile venitului și bogăției conform legii puterii (vezi partea a treia), unde mici variații au ca rezultat rezultate extrem de diferite. Mai mult, acum ne apropiem rapid de această singularitate de cost marginal zero în multe alte industrii, care se bazează în principal pe informații, inclusiv finanțe și educație. Pe scurt, prima caracteristică a tehnologiei digitale care extinde dramatic spațiul posibilului este costul marginal zero. Acest lucru poate duce la monopoluri digitale, dar are și potențialul de a acorda întregii omeniri acces la cunoștințele lumii.

Universalitatea calculului

Costul marginal zero este doar una din proprietățile tehnologiei digitale care extinde dramatic spațiul posibilului; a doua este în anumite privințe și mai uimitoare.

Calculatoarele sunt mașini universale. Folosesc acest termen într-un sens precis: orice poate fi calculat în univers poate fi, în principiu, calculat de genul de mașină pe care îl avem deja, având suficientă memorie și timp la dispoziție. Știm acest lucru încă de la lucrarea revoluționară a lui Alan Turing privind calculul la mijlocul secolului trecut. El a inventat o versiune abstractă a unui computer pe care acum îl numim mașină Turing, înainte de a veni cu o dovadă care să arate că această mașină simplă ar putea calcula orice (Mullins, 2012; „Teza Church–Turing”, 2020).

Prin „calcul” înțelegem orice proces care preia informații, execută o serie de pași de procesare și produce informații. Adică, bine sau rău, o mare parte din ceea ce face creierul uman: primește intrări prin intermediul nervilor, efectuează unele procesări interne și produce rezultate. În principiu, o mașină digitală poate realiza toate calculele pe care le poate face un creier uman. Aceste calcule ale creierului includ ceva la fel de simplu și uzual precum recunoașterea feței cuiva (intrări: imagine, ieșire: nume) până la ceva la fel de complicat ca diagnosticarea bolii (input: simptome și rezultate ale testelor, rezultat: diagnostic diferențial).

Această limitare „în principiu” se va dovedi a fi semnificativă numai dacă efectele cuantice contează pentru funcționarea creierului, adică efecte care necesită fenomene cuantice precum încurcarea și superpoziția stărilor. Acesta este un subiect aprins pentru dezbateri. Efectele cuantice nu schimbă ceea ce poate fi calculat în principiu, deoarece chiar și o mașină Turing poate simula teoretic un efect cuantic, dar ar dura un timp nepractic de lung, potențial milioane de ani, pentru a face acest lucru (Timpson, 2004). Dacă efectele cuantice sunt importante în creier, este posibil să avem nevoie de progrese suplimentare în calculul cuantic pentru a reproduce unele dintre capacitățile de calcul ale creierului. Cu toate acestea, cred că este puțin probabil ca efectele cuantice să conteze pentru cea mai mare parte a calculelor efectuate de creierul uman. Putem, desigur, să descoperim într-o zi ceva nou despre realitatea fizică, ceva care ne va schimba viziunea asupra a ceea ce este calculabil, dar până acum acest lucru nu s-a întâmplat.

Multă vreme, această proprietate a universalității nu a contat prea mult, deoarece computerele erau destul de proaste în comparație cu oamenii. Acest lucru a fost frustrant pentru oamenii de știință în informatică care, de la Turing, credeau că ar trebui să fie posibil să se construiască o mașină inteligentă, dar timp de decenii nu au reușit să o facă să funcționeze. Chiar și ceva ce oamenii găsesc că e cu adevărat simplu, cum ar fi recunoașterea fețelor, a pus computerele în încurcătură. Acum, totuși, avem computere care pot recunoaște fețe, iar performanța lor în acest sens se îmbunătățește rapid.

O analogie se poate face cu descoperirea zborului aparatelor mai grele decât aerul. Știam de mult timp că trebuie să fie posibil – la urma urmei, păsările sunt mai grele decât aerul și pot zbura – dar a durat până în 1903, când frații Wright au construit primul avion de succes, pentru ca noi să ne dăm seama cum să o facem. Odată ce ei și alți câțiva oameni au înțeles cum stau lucrurile, progresul a fost rapid – am trecut de la a nu ști cum să zburăm, la traversarea Atlanticului cu avioane cu reacție de pasageri în cincizeci și cinci de ani: primul zbor transatlantic de pasageri al British Overseas Airways Corporation a avut loc în 1958. Dacă reprezentăm acest lucru pe un grafic, vedem un exemplu perfect de neliniaritate. Nu ne-am îmbunătățit treptat spre zbor – nu am putut să o facem deloc și apoi, dintr-o dată, am putut să o facem foarte bine.

Tehnologia digitală este la fel. O serie de descoperiri ne-au dus de la lipsa de inteligență a mașinilor la o situație în care mașinile pot depăși oamenii în îndeplinirea multor sarcini diferite, inclusiv citirea scrisului de mână și recunoașterea fețelor. Rata progresului mașinilor în învățarea modului de a conduce mașini este un alt exemplu excelent al neliniarității îmbunătățirii. Agenția de Proiecte de Cercetare Avansată a Apărării (DARPA) a organizat prima așa-numită „Grand Challenge” pentru mașinile cu conducere autonomă în 2004. În acel moment, au ales un traseu închis de 150 de mile în deșertul Mojave și nicio mașină nu a mers mai mult de șapte mile (mai puțin de 5 la sută din parcurs) înainte de a se bloca. Până în 2012, mai puțin de un deceniu mai târziu, mașinile Google care se conduceau singure au parcurs peste 300.000 de mile pe drumurile publice, cu trafic.

Unii oameni pot obiecta că citirea scrisului de mână, recunoașterea fețelor sau conducerea unei mașini nu este ceea ce înțelegem prin „inteligență”, dar acest lucru subliniază doar că nu avem o definiție bună a acesteia. La urma urmei, dacă ai avea un câine de companie care ar putea îndeplini oricare dintre aceste sarcini, să nu mai vorbim de toate trei, l-ai numi un câine „inteligent”.

Alții subliniază că oamenii au și creativitate și că aceste mașini nu vor fi creative chiar dacă le atribuim o formă de inteligență. Cu toate acestea, asta înseamnă că creativitatea este altceva decât calculul. Cuvântul implică „ceva din nimic” și ieșire fără intrări, dar aceasta nu este natura creativității umane. La urma urmei, muzicienii creează muzică nouă după ce ascultă multă muzică, inginerii creează mașini noi după ce le-au văzut pe cele existente și așa mai departe.

Există acum dovezi că cel puțin unele tipuri de creativitate pot fi recreate pur și simplu prin calcul. În 2016, Google a realizat un progres în inteligența mașinilor atunci când programul lor AlphaGo l-a învins pe marele maestru Go sud-coreean Lee Sedol cu ​​patru jocuri la unu. Până în acel moment, progresul cu software-ul de joc a fost relativ lent și cele mai bune programe nu au putut să învingă jucătorii puternici de club, cu atât mai puțin marii maeștri. Numărul de posibilități în Go este extrem de mare, depășind cu mult șahul. Aceasta înseamnă că căutarea prin posibile mișcări și contra-mișcări dintr-o poziție curentă, care este abordarea folosită istoric de computerele de șah, nu poate fi folosită în Go – în schimb, mișcările candidate trebuie să fie presupuse. Cu alte cuvinte, jocul Go implică creativitate.

Abordarea folosită pentru programul AlphaGo a început prin antrenarea unei rețele neuronale pe jocuri jucate anterior de oameni. Odată ce rețeaua a fost suficient de bună, a fost îmbunătățită în continuare jucând împotriva ei înșăși. S-au înregistrat deja progrese în aplicarea acestor tehnici și a tehnicilor aferente, care sunt adesea denumite „generative adversarial networks” („rețele generative de conflict”), (GAN) la compoziția muzicii și la crearea de design. Și mai surprinzător, s-a demonstrat că mașinile pot învăța să fie creative nu doar studiind jocurile sau modelele umane anterioare, ci creându-se, bazat pe reguli. Fiecare dintre cei doi succesori ai AlphaGo, AlphaGo Zero și AlphaZero, au început să cunoască doar regulile și au învățat din jocul împotriva lui însuși. Această abordare va permite mașinilor să fie creative în zonele în care progresul uman anterior este limitat sau nu există.

În timp ce o mare parte din ceea ce face creierul este calcul, inclusiv multe sarcini pe care le identificăm ca fiind creative, există o funcție a creierului care s-ar putea să nu fie niciodată accesibilă mașinilor digitale: a avea „qualia”. Acesta este un termen din filozofie care se referă la experiență subiectivă, cum ar fi ceea ce „simți” când ți-e frig (sau ești fierbinte), când atingi un obiect, ești stresat sau uimit. De exemplu, atunci când un termostat digital afișează temperatura camerei, nu presupunem că starea sa internă are ceva asemănător cu propria noastră senzație subiectivă. Lipsa de qualia este evidentă în acest exemplu, dar presupunem că se extinde la situații mult mai complexe, cum ar fi o mașină cu conducere autonomă care face o serie de viraje pe o autostradă întortocheată. Ne-am aștepta ca un șofer uman să experimenteze o senzație de fior sau de euforie, dar nu și mașina. Această lipsă de qualia la mașini poate fi lăsată deoparte pentru moment, dar se va dovedi a fi o componentă importantă a locului în care oamenii și-ar putea îndrepta atenția în Era Cunoașterii.

Universalitate la cost marginal zero

Oricât de impresionante sunt costurile marginale zero și universalitatea, în combinație, ele sunt cu adevărat magice. Pentru a lua un exemplu, facem progrese bune în dezvoltarea unui program de calculator care va fi capabil să diagnosticheze boala din simptomele unui pacient într-o serie de pași, inclusiv comandarea de teste și interpretarea rezultatelor acestora. Deși ne-am fi așteptat ca acest lucru să se întâmple la un moment dat pe baza principiului universalității, facem progrese tangibile și ar trebui să realizăm acest lucru în câteva decenii, dacă nu mai devreme. În acel moment, datorită costului marginal zero, vom putea oferi un diagnostic cu costuri reduse oricui din lume. Percepeți asta: diagnostic medical gratuit pentru toți oamenii va fi în curând în spațiul posibilului.

Universalitatea calculului la cost marginal zero este diferită de orice am avut odată cu tehnologiile anterioare. A fi capabil să faci toate informațiile și cunoștințele lumii accesibile întregii omeniri nu a fost niciodată posibil până acum, și nici mașinile inteligente nu au fost posibile. Acum le avem pe amândouă. Aceasta reprezintă o creștere cel puțin la fel de dramatică și neliniară a „spațiului posibilului” pentru umanitate, așa cum au făcut-o înainte agricultura și industria, iar fiecare dintre aceste evoluții a dus la o epocă complet diferită. Ne vom putea gândi mai bine la ceea ce implică acest lucru pentru tranziția actuală și pentru următoarea vârstă dacă punem mai întâi niște baze.

Prima parte: Punerea bazelor

Având în vedere că tehnologia digitală extinde atât de fundamental ceea ce suntem capabili să facem, trebuie să stabilim câteva principii de bază dacă vrem să evităm interpretarea greșită a tendințelor și fenomenelor actuale. Aceste principii ne vor permite să explorăm cu adevărat acest nou „spațiu al posibilului” și beneficiile pe care le-ar putea aduce, în loc să limităm și să îndoim tehnologia pentru a se potrivi sistemelor noastre economice și sociale existente.

Ceea ce urmează este o încercare de a stabili o bază solidă pentru modul în care am putea construi un viitor, întemeindu-l pe un set clar de valori. Începem cu o scurtă definiție a cunoașterii, un termen folosit pe larg și într-un mod oarecum diferit de cel uzual. Autorul ne va explica apoi relația dintre optimism și cunoaștere, precum și importanța alegerilor în modelarea viitorului nostru. Aceasta este urmată de o discuție despre motivul pentru care existența cunoașterii oferă o bază obiectivă pentru umanism, care îl diferențiază de alte narațiuni religioase și filozofice. O mare parte din gândirea autorului în acest domeniu a fost influențată de scrierea lui David Deutsch, și în special de cartea sa The Beginning of Infinity, care explorează istoria, filosofia și puterea explicațiilor.

Apoi ni se va oferi o definiție a penuriei bazată direct pe nevoile umane, mai degrabă decât pe bani și prețuri, folosind această definiție pentru a arăta cum tehnologia a schimbat deficitul de-a lungul istoriei, ducând la schimbări dramatice ale modului în care trăim.

Cunoaștere

În accepțiunea autorului, cunoașterea este informația pe care umanitatea le-a înregistrat-o pe un suport și care s-a îmbunătățit în timp. Există două părți esențiale ale acestei definiții. Primul este „înregistrată pe un suport”, care permite partajarea informațiilor în timp și spațiu. Al doilea este „îmbunătățită în timp”, ceea ce separă cunoștințele de simple informații.

Astfel, o conversație avută cu ani în urmă, dar pe care nu am înregistrat-o, nu poate fi cunoaștere în acest sens – nu este accesibilă oricui care nu era acolo când s-a întâmplat și chiar și propria-mi amintire despre ea se va estompa. Cu toate acestea, dacă notez o perspectivă din acea conversație și o public pe blogul meu, am contribuit potențial la cunoașterea umană. Postarea de blog este disponibilă altora în spațiu și timp, iar unele postări de blog se vor dovedi a fi contribuții importante la cunoașterea umană. Ca un alt exemplu, ADN-ul din celulele noastre nu este cunoscut conform acestei definiții, în timp ce o secvență de genom înregistrată poate fi menținută, partajată și analizată. Secvențele de gene care se dovedesc a fi semnificative din punct de vedere medical, cum ar fi mutația BRCA care crește riscul de cancer de sân, devin parte din cunoștințele umane.

O astfel de definire a cunoașterii este în mod intenționat largă și include nu doar cunoștințele tehnice și științifice, ci și arta, muzica și literatura. Dar exclude orice este fie efemer, fie care nu poate fi îmbunătățit. Calculatoarele moderne, de exemplu, produc tone de informații înregistrate care nu sunt ulterior analizate sau integrate în niciun proces de îmbunătățire progresivă. Motivele acestei definiții a cunoașterii vor deveni clare pe măsura folosirii termenului în secțiunile următoare și pe parcursul cărții.

Optimism

Autorul afirmă că la momentul în care și-a început blogul, cu un deceniu în urmă, s-a auto-numit „optimist în materie de tehnologie”:

Această carte este fundamental optimistă, ceea ce este parțial o reflectare a personalității autorului, care nu vede cum ar fi posibil să fii un capitalist de risc ca pesimist. O astfel de persoană s-ar trezi concentrându-se pe motivele pentru care un anumit startup ar avea mai puține șanse de reușită și, ca urmare, nu ar face niciodată o investiție.

Cu toate acestea, optimismul este mult mai mult decât o părtinire personală – este esențial pentru cunoașterea umană. Actele de creare a cunoștințelor, cum ar fi inventarea unei noi tehnologii sau scrierea unui nou cântec, sunt profund optimiste. Ele presupun că problemele pot fi rezolvate și că arta va afecta publicul (ceea ce este adevărat chiar și pentru o melodie pesimistă). Optimismul este atitudinea gândului că progresul este posibil.

Cuvântul progres a devenit un termen încărcat. La urma urmei, în ciuda realizărilor noastre tehnologice, nu sunt oamenii responsabili și pentru numeroasele boli ale civilizației, pentru dispariția a nenumărate specii și, eventual, pentru propria noastră dispariție prin schimbările climatice? Fără îndoială, am provocat suferințe uriașe de-a lungul istoriei omenirii și în prezent ne confruntăm cu probleme uriașe, inclusiv o pandemie globală și criza climatică în curs de desfășurare. Dar care este alternativa la încercarea de a aborda toate acestea?

frumusețea problemelor constă în aceea că cunoștințele ne pot ajuta să le depășim. Luați în considerare problema de a ne încălzi în frig. Oamenii au inventat modalități de a face foc, în cele din urmă le-au documentat și de atunci au îmbunătățit dramatic modurile în care putem produce căldură. S-ar putea să luăm existența cunoștințelor de bună, dar nicio altă specie nu o are, ceea ce înseamnă că dacă pot rezolva o problemă depinde în mare măsură de noroc și circumstanțe. Deci nu numai că optimismul este esențial pentru cunoaștere, dar existența cunoașterii este baza optimismului.

Există o poziție extremă care sugerează că ne-ar fi fost mai bine dacă nu am fi dezvoltat niciodată cunoștințe în primul rând. Deși acest lucru poate suna absurd, o mare parte din escatologia religioasă (teologia despre „timpul de sfârșit”) și gândirea apocaliptică sunt asociate cu această poziție, afirmând că o mare judecată pentru păcatele progresului este inevitabil. Și, deși sunt rare, au existat chiar și voci care salută pandemia COVID-19 și criza climatică ca vestigii, dacă nu ale apocalipsei, cel puțin al unei „Mari resetări”. Deși nu există nicio garanție că toate problemele viitoare vor fi rezolvabile prin cunoaștere, un lucru este cert: presupunerea că problemele nu pot fi rezolvate garantează că nu vor fi. pesimismul se auto-înfrânge, iar convingerile apocaliptice se auto-împlinesc.

Toate acestea sunt valabile și pentru tehnologia digitală, care a adus deja cu sine un nou set de probleme. Vom întâlni multe dintre ele în această carte, inclusiv stimulentele uriașe pentru companii precum Facebook de a capta cât mai multă atenție posibil și conflictele care apar din expunerea la conținut care este contrar credințelor culturale sau religioase ale cuiva. Și totuși, tehnologia digitală permite, de asemenea, progrese uimitoare, cum ar fi potențialul de diagnosticare a bolilor la costuri marginale zero. „The World After Capital” este optimistă că putem rezolva nu numai problemele tehnologiei digitale, ci și că putem aplica tehnologia digitală într-un mod care duce la progrese ample, inclusiv la crearea de cunoștințe necesare pentru a aborda criza climatică.

Alegeri

A crede în potențialul progresului nu înseamnă a fi o Pollyanna și este important să ne amintim că progresul nu este rezultatul inevitabil al tehnologiei. Contrar afirmațiilor făcute de scriitorul de tehnologie Kevin Kelly în cartea sa „What Technology Wants”, tehnologia nu vrea o lume mai bună pentru umanitate; pur și simplu face posibilă o astfel de lume.

Nici economia nu „dorește” nimic: nimic din teoria economică, de exemplu, nu spune că o nouă tehnologie nu poate înrăi oamenii. Economia ne oferă instrumente pe care le putem folosi pentru a analiza piețele și a proiecta reglementări pentru a aborda eșecurile acestora, dar trebuie totuși să facem alegeri legate de ceea ce dorim ca piețele și reglementările să realizeze.

În plus, contrar părerii lui Karl Marx, nici istoria nu „dorește” nimic. Nu există un mecanism determinist prin care conflictele dintre muncă și capital să fie în cele din urmă obligate să fie rezolvate în favoarea unei societăți fără clase. Nici nu există, așa cum ar fi spus economistul politic Francis Fukuyama, un „sfârșit al istoriei“ – un sistem social, economic și politic final. Istoria nu face propriile alegeri, este rezultatul alegerilor umane și vor fi noi alegeri de făcut, atâta timp cât vom continua să facem progres tehnologic.

Întotdeauna a fost responsabilitatea noastră să alegem în ce lumi făcute posibile de noua tehnologie dorim să trăim. Unele dintre aceste alegeri trebuie făcute în mod colectiv (necesită reguli sau reglementări), iar unele dintre ele trebuie făcute individual (lucru ce necesită autoreglare). Alegerile cu care ne confruntăm astăzi sunt deosebit de importante, deoarece tehnologia digitală crește atât de dramatic „spațiul posibilului”, încât include potențialul mașinilor ce posedă cunoștințe, ajungându-se ca, în cele din urmă, ele, mașinile, „să-și dorească” să facă propriile alegeri.

Reglementare

Oamenii care construiesc sau finanțează tehnologia digitală tind să fie optimiști și să creadă în progres (deși există și oportuniști aruncați în acest amestec). Mulți dintre acești optimiști cred, de asemenea, în necesitatea unei reglementări, în timp ce un alt grup are o tendință libertariană și ar prefera ca guvernele să nu fie implicate. Pentru ei, reglementarea și progresul sunt în conflict. Dezbaterile dintre aceste două grupuri sunt adesea aspre, ceea ce este regretabil, deoarece istoria tehnologiei demonstrează clar atât beneficiile unei bune reglementări, cât și pericolele unei reglementări proaste. Astfel, energia noastră este mai bine cheltuită pentru a găsi tipul potrivit de reglementare, precum și pentru a ne angaja în procesele necesare pentru aplicarea și revizuirea acesteia.

Istoria reglementării tehnologiei auto este instructivă aici. O mare parte din lume se deplasează în prezent conducând mașini. Mașina a fost o inovație tehnologică importantă, deoarece a îmbunătățit considerabil mobilitatea individuală, dar adoptarea sa pe scară largă și impactul pe scară largă ar fi fost imposibilă fără legislație, inclusiv investiții publice masive. Trebuia să construim drumuri și să cădem de acord asupra modului în care ar trebui să fie utilizate, niciunul dintre acestea nu s-ar fi putut realiza doar pe baza alegerilor individuale. Drumurile sunt un exemplu de „monopol natural”. Mai multe rețele de drumuri dezarticulate sau seturi diferite de reguli ar fi extrem de problematice: imaginați-vă ce s-ar întâmpla dacă unii oameni ar conduce pe partea stângă a drumului, iar alții pe partea dreaptă. Monopolurile naturale sunt situații în care piețele eșuează și este necesară reglementarea, iar normele sociale sunt o altă formă de reglementare. Mașina ar fi fost adoptată mai puțin pe scară largă ca mod de transport individual, fără modificări ale normelor sociale care să facă acceptabil pentru femei să conducă, de exemplu.

Nu toate reglementările sunt bune, desigur. De fapt, cea mai veche reglementare a autovehiculelor a avut ca scop amânarea adoptării acestora prin limitarea acestora la viteza de mers pe jos. În Regatul Unit chiar au fost obligați prin lege în primii ani să fie precedați de cineva pe jos, purtând un steag roșu („Legile de circulație cu steag roșu”). În mod similar, nu toată reglementarea tehnologiei digitale va fi benefică. O mare parte din aceasta va avea ca scop inițial să protejeze status quo-ul și să ajute întreprinderile înființate, inclusiv noii operatori. Modificările recente aduse regulilor de neutralitate a rețelei sunt un bun exemplu în acest sens.

Propunerile de reglementare, ale autorului pe care le vom întâlni mai târziu în carte, vizează încurajarea inovației, oferind indivizilor mai multă libertate economică și un acces mai bun la informație. Aceste reglementări, care sunt alegeri pe care trebuie să le facem în mod colectiv, reprezintă o mare abatere de la status quo și de la programele partidelor consacrate. Ele urmăresc să ne permită să explorăm spațiul posibilului pe care l-au creat tehnologiile digitale, astfel încât să putem trece de la Epoca Industrială la Era Cunoașterii.

Auto-reglementare

Un alt set de alegeri are de-a face cu modul în care reacționăm în mod individual la accelerarea masivă a diseminării informațiilor și a creării de cunoștințe pe care tehnologia digitală o face posibilă. Acestea nu sunt reguli pe care societatea le poate impune, pentru că se referă la stările noastre mentale interioare: sunt schimbări pe care trebuie să le facem pentru noi înșine. De exemplu, există mulți oameni care se simt atât de jigniți de conținutul pe care îl întâlnesc pe internet, de la videoclipuri de pe YouTube la comentarii de pe Twitter, încât se umplu de anxietate, furie și alte emoții dureroase care îi conduc să se retragă sau să atace, intensificând polarizarea și ciclurile conflictuale. Alți oameni rămân prinși în „bule de filtrare” care răspândesc informații organizate algoritmic care doar confirmă părtinirile lor existente, în timp ce alții își petrec tot timpul reîmprospătându-și feed-urile Instagram sau Facebook. Chiar dacă unele reglementări pot ajuta, precum și mai multă tehnologie, depășirea acestor probleme ne va necesita să schimbăm modul în care reacționăm la informații.

Schimbarea reacțiilor noastre este posibilă prin autoreglare, asta însemnând antrenament pentru îmbunătățirea capacității de a gândi critic. De la stoicismul Greciei antice, până la religiile orientale, cum ar fi hinduismul și budismul, oamenii au o lungă tradiție de practici menite să gestioneze răspunsurile noastre emoționale imediate, permițându-ne să reacționăm la situațiile pe care le trăim în moduri perspicace și responsabile. Aceste practici de mindfulness se aliniază cu ceea ce am învățat mai recent despre funcționarea creierului și corpului uman. Dacă vrem să putem profita din plin de tehnologia digitală, trebuie să ne dăm seama cum să ne menținem puterea de gândire critică și creativitatea în fața unui atac de informații, inclusiv încercări deliberate de a ne exploata punctele slabe.

Umanism

Care sunt valorile pe care se bazează toate acestea și de unde vin? În cartea sa Sapiens, istoricul Yuval Noah Harari susține că toate sistemele de valori se bazează pe narațiuni subiective la fel de valide. El neagă că exista o bază obiectivă pentru ca umanismul să susțină o poziție privilegiată a umanității ca specie, dar aici, autorul încearcă să ne convingă de greșeală. Căci nu numai puterea cunoașterii este o sursă de optimism; însăşi existenţa sa oferă baza umanismului. Prin „umanism”, el înțelege un sistem de valori care se concentrează pe agenția și responsabilitatea umană, mai degrabă decât pe divin sau supranatural, și care îmbrățișează procesul de cercetare critică ca factor central al progresului.

Așa cum a fost deja definită, Cunoașterea este informația externalizată care permite oamenilor să împărtășească cunoștințe între ei. Include atât cunoștințe științifice, cât și artistice. Din nou, suntem singura specie de pe Pământ care generează acest tip de cunoaștere, cu capacitatea de a le împărtăși în spațiu și timp. Pot să citesc astăzi o carte pe care altcineva a scris-o cu mult timp în urmă și într-o cu totul altă parte a lumii.

Acest lucru contează foarte mult, deoarece cunoștințele permit moduri fundamental diferite de rezolvare a problemelor și de progres. Oamenii pot selecta și combina cunoștințele create de alți oameni, permițând micilor schimbări să se acumuleze în corpuri mari de muncă în timp, care, la rândul lor, oferă baza pentru descoperiri științifice și artistice. Fără cunoștințe, alte specii au doar două metode de a împărtăși lucrurile pe care le-au învățat: comunicarea și evoluția. Comunicarea este locală și efemeră, iar evoluția este extrem de lentă. Ca urmare, animalele și plantele se confruntă în mod obișnuit cu probleme pe care nu le pot rezolva, ducând la boli, moarte și chiar dispariție. Multe dintre aceste probleme astăzi sunt cauzate de oameni (mai multe despre asta în curând).

Cunoașterea a dat omenirii o mare putere. Putem zbura pe cer, putem naviga pe mări, putem călători rapid pe uscat, putem construi structuri mari și durabile și așa mai departe. Puterea cunoștințelor noastre transformă Pământul. De multe ori face acest lucru în moduri care rezolvă un set de probleme în timp ce creează un set complet nou de probleme, nu doar pentru oameni, ci și pentru alte specii. De aceea este esențial să ne amintim ce ne spune povestea lui Spiderman: „Cu o mare putere vine o mare responsabilitate”. Din cauza cunoașterii, oamenii sunt responsabili pentru îngrijirea delfinilor, mai degrabă decât invers.

Progresul și cunoștințele sunt legate în mod inerent prin anchetă critică: putem face progrese doar dacă suntem capabili să identificăm unele idei ca fiind mai bune decât altele. Investigarea critică nu este deloc liniară – ideile noi nu sunt întotdeauna mai bune decât cele vechi. Uneori plecăm în direcția greșită. Totuși, având suficient timp, are loc o sortare. De exemplu, nu mai credem în viziunea geocentrică a sistemului nostru solar și doar o mică parte din arta care a fost creată vreodată este încă considerată importantă. Deși acest proces poate dura zeci de ani sau chiar secole, este orbitor de rapid în comparație cu evoluția biologică.

Folosirea sintagmei „mai bine” implică existența unor valori universale. Toate acestea decurg din recunoașterea puterii cunoașterii umane și a responsabilității care se atașează direct acelei puteri. Iar valoarea centrală este procesul de anchetă critică în sine. Trebuie să fim vigilenți în a evidenția defectele cunoștințelor existente și a propune alternative. La urma urmei, imaginați-vă cât de sărăcită ar fi muzica noastră dacă am fi interzis toate compozițiile noi după Beethoven.

Prin urmare, ar trebui să căutăm reglementarea și autoreglarea care să susțină investigația critică, în sensul larg al proceselor care îndepărtează ideile proaste și ajută la propagarea celor mai bune. În afaceri, aceasta ia adesea forma concurenței pe piață, motiv pentru care reglementarea care susține piețele competitive este atât de importantă. Individual, ancheta critică ne cere să fim deschiși să primim feedback în fața tendinței noastre profund înrădăcinate spre părtinire de confirmare. În politică și guvern, ancheta critică este posibilă de procesul democratic.

Libertatea de exprimare nu este o valoare în sine; mai degrabă, este un facilitator crucial al anchetei critice. Dar putem vedea cum unele limite ale libertății de exprimare ar putea decurge din aceeași valoare. Dacă puteți folosi discursul pentru a solicita violență împotriva persoanelor sau a grupurilor minoritare, îl puteți folosi și pentru a suprima ancheta critică.

Tehnologia digitală, inclusiv o rețea globală de informații și puterea de calcul de uz general care aduce inteligența mașinilor, accelerează dramatic ritmul cu care umanitatea poate acumula și împărtăși cunoștințele. Cu toate acestea, aceleași tehnologii permit, de asemenea, manipularea și propaganda țintită la scară globală, precum și distracția constantă, ambele subminând evaluarea și crearea cunoștințelor. Tehnologia digitală crește astfel masiv importanța anchetei critice, care este esențială pentru umanismul bazat pe cunoaștere.

Dincolo de cercetarea critică, optimism și responsabilitate, alte valori umaniste sunt, de asemenea, înrădăcinate în existența cunoașterii. Una dintre acestea este solidaritatea. Există aproape 8 miliarde de ființe umane care trăiesc pe Pământ, care există într-un sistem solar altfel inospitalier. Marile probleme cu care se confruntă omenirea, cum ar fi bolile infecțioase și criza climatică, necesită eforturile noastre combinate și ne vor afecta pe toți. Prin urmare, trebuie să ne sprijinim reciproc, indiferent de diferențe precum gen, rasă sau naționalitate. Oricare ar fi diferențele noastre superficiale, suntem mult mai asemănători unul cu celălalt – din cauza cunoașterii – decât suntem cu orice altă specie.

Odată ce am stabilit un angajament comun față de valoarea solidarității, putem sărbători diversitatea ca o altă valoare umanistă. În dezbaterile politice actuale, deseori punem în față individualitatea cu colectivul, ca și cum ar fi fost în conflict. Cu toate acestea, pentru a-l moderniza pe John Donne, niciun om nu este o insulă – toți facem parte din societăți și din umanitate în general. Recunoscând importanța umanității noastre comune, creăm baza pe care ne putem desfășura ca indivizi. Solidaritatea ne permite să sărbătorim, mai degrabă decât să ne temem, diversitatea speciei umane.

Raritatea

Cei familiarizați cu teoria economică sunt probabil capabili să înțeleagă „raritatea” în termenii ei. În acest context, ceva este rar dacă prețul său este mai mare decât zero. După această definiție, pământul este rar – costă mulți bani să cumperi o bucată de pământ. Și capitalul financiar este încă pentru că, chiar și cu ratele noastre actuale scăzute ale dobânzilor, există un preț pentru împrumutul de bani sau pentru creșterea capitalurilor proprii.

Cu toate acestea, există o problemă fundamentală cu această definiție, bazată pe preț, a penuriei: orice poate fi făcut rar prin atribuirea dreptului de proprietate asupra acestuia. Imaginați-vă pentru o clipă că atmosfera lumii aparține Global Air Ltd, o companie care ar putea percepe o taxă oricui respiră aer. Aerul ar deveni brusc rar, conform teoriei penuriei bazată pe preț. Acesta ar putea părea un exemplu extrem și, totuși, unii oameni au susținut că atribuirea proprietății atmosferei ar rezolva problema poluării aerului, pe motiv că ar avea ca rezultat faptul că deținătorii de aer ar avea un stimulent economic pentru a menține o atmosferă nepoluată.

Autorul folosește aici un alt sens al deficitului, unul care nu se bazează pe preț. Numește ceva ca fiind rar atunci când este mai puțin decât se impune pentru a ne satisface nevoile. Dacă oamenii mor de foame pentru că nu a fost produsă (sau pusă la dispoziție) suficientă hrană, alimentele sunt rare. În măsura în care mai multe cunoștințe ar permite rezolvarea acestei probleme, aceasta poate fi considerată drept deficit tehnologic (spre deosebire de cel economic). Ideea aici este că progresul tehnologic face lucrurile mai puțin rare. După cum vom vedea în partea a doua de mai jos, savantul din secolul al XVIII-lea Thomas Malthus (1798) a avut dreptate când a prezis că creșterea populației globale va fi exponențială, dar predicția sa că o astfel de creștere va depăși creșterea aprovizionării cu alimente, ceea ce duce la lipsuri continue și înfometarea în masă, s-a dovedit a fi greșită, deoarece progresul tehnologic a dus la creșteri exponențiale ale producției de alimente. De fapt, progresele recente în tehnicile agricole au însemnat că cantitatea de pământ necesară pentru producția de alimente este acum în scădere, chiar dacă producția de alimente continuă să crească rapid.

Dar este posibil să facem o distincție clară între nevoi și dorințe? Dacă oamenii nu mor de foame, dar vor mâncare mai multă sau diferită, alimentele mai pot fi considerate rare? Economia modernă le echivalează pe cele două, dar intuitiv știm că nu este cazul. Trebuie să bem apă, dar vrem să bem șampanie. Trebuie să oferim organismului nostru calorii, dar vrem să mâncăm caviar. Aceste exemple sunt evident extreme, dar ideea este că multe alimente diferite pot fi folosite pentru a satisface nevoia de calorii. Dorința unui anumit aliment este o dorință, în timp ce obținerea de suficiente calorii (și alți nutrienți) este o nevoie. În partea a doua, am stabilit o listă a nevoilor și am analizat capacitatea noastră actuală și viitoare de a le îndeplini.

Important, dacă ceva nu mai este rar, nu este neapărat abundent – există o etapă intermediară, pe care o voi numi „suficiență”. De exemplu, există suficient teren pe planetă pentru a satisface nevoile tuturor, dar construirea de locuințe și creșterea hranei necesită încă resurse fizice semnificative și, prin urmare, aceste lucruri nu sunt abundente. Pot să prevăd o perioadă în care progresul tehnologic va face pământul și hrana din abundență – imaginați-vă cât spațiu am avea dacă ne-am putea da seama cum să trăim pe alte planete. Informațiile digitale se află deja pe o cale clară către abundență: putem face copii ale acesteia și le putem distribui cu costuri marginale zero, satisfăcând astfel nevoile de informații ale tuturor celor conectați la Internet.

Cu această definiție a penuriei bazată pe nevoi, putem acum să examinăm modul în care tehnologia a schimbat de-a lungul timpului deficitul de constrângere pentru umanitate.

Istorie

Autorul ne oferă acum o relatare extrem de abstractă a istoriei umane, care se concentrează asupra modului în care tehnologia a schimbat deficitul de-a lungul timpului și modul în care aceste schimbări au contribuit la schimbări dramatice în societățile umane.

Homo sapiens a apărut în urmă cu aproximativ două sute cincizeci de mii de ani. În cea mai mare parte a timpului de atunci, oamenii au fost vânători (numiți și vânători-culegători). În timpul Epocii Culeg[torilor, deficitul definitoriu a fost hrana. Triburile fie au găsit suficientă hrană pe teritoriul lor, fie au migrat mai departe sau au murit de foame.

Apoi, în urmă cu aproximativ zece mii de ani, omenirea a venit cu o serie de tehnologii precum plantarea semințelor, irigarea și domesticirea animalelor pe care împreună le recunoaștem astăzi ca agricultură. Aceste tehnologii au mutat deficitul de la hrană la pământ, în ceea ce a devenit Epoca Agrară. O societate care avea suficient teren arabil (pe care se poate cultiva hrana), ar putea să-și satisfacă nevoile și să înflorească. Ar putea, de fapt, să creeze un surplus de hrană care să permită existența unor grupuri precum artiști și soldați care să nu fie direct implicați în producția de alimente.

Mai recent, începând cu aproximativ patru sute de ani în urmă cu Iluminismul, omenirea a inventat o nouă serie de tehnologii, inclusiv puterea aburului, mașini mecanice, chimie, minerit și, în cele din urmă, tehnologii de producere, transmitere și valorificare a energiei electrice. În mod colectiv, ne referim la acestea astăzi ca fiind Revoluția Industrială și epoca care a urmat ca fiind Epoca Industrială. Din nou, deficitul s-a mutat, de data aceasta departe de alimente și spre capital, cum ar fi clădiri, mașini și drumuri. Capitalul era rar deoarece nu puteam satisface nevoile unei populații umane în creștere, inclusiv nevoia de calorii, fără a construi mașini agricole, a produce îngrășăminte și a construi locuințe.

În fiecare dintre aceste două tranziții anterioare, felul în care a trăit omenirea s-a schimbat radical. Prin trecerea de la Epoca Culegătorilor la Epoca Agrară am trecut de la a fi nomazi la sedentari, de la societăți tribale plate la societăți feudale extrem de ierarhice, de la promiscuitate la monogamie (un fel de) și de la religiile animiste la cele teiste. Prin trecerea de la Epoca Agrară la Epoca Industrială am trecut de la locuința la țară, la locuința în oraș, de la familii mari extinse, la familii nucleice sau nicio familie, de la bunurile comune la proprietatea privată (inclusiv proprietatea intelectuală privată) și de la teologii ale marelui lanț al ființei la etica muncii protestante.

Ce explică aceste schimbări? În fiecare tranziție, natura deficitului s-a schimbat într-un mod care a făcut mai dificilă măsurarea efortului uman, ceea ce, la rândul său, a necesitat modalități mai sofisticate de a oferi stimulente pentru a susține nivelul necesar de efort.

În Epoca Culegătorilor, când deficitul cheie era hrana, problema măsurătorilor și stimulentelor era aproape banală: toată lumea dintr-un trib vede câtă hrană aduc vânătorii și culegătorii și este fie suficientă pentru a hrăni pe toată lumea, fie nu. În așa-numitele societăți cu întoarcere imediată (care nu aveau depozitare), asta este literalmente tot ce există. Odată cu stocarea, povestea devine puțin mai complicată, dar nu cu mult. Cred că acest lucru explică multe dintre trăsăturile societăților tribale de hrană de succes, inclusiv ierarhia plată și egalitatea de partajare.

În Epoca Agrară, când deficitul era pământul, problema de măsurare a devenit semnificativ mai grea: într-adevăr nu poți spune decât în ​​timpul recoltei (o dată pe an în multe regiuni ale lumii) cât de bună va fi o societate. Din nou, cred că acest lucru explică multe dintre trăsăturile societăților agrare de succes, în special nevoia de multă structură și reguli stricte. Este crucial să reținem că aceste societăți erau în esență pre-științifice, așa că au trebuit să afle ce funcționează, prin încercare și eroare. Când au găsit o regulă care părea să funcționeze, au vrut să rămână cu ea și să o codifice (multe dintre acestea s-au întâmplat prin intermediul religiilor teiste).

În epoca industrială, când deficitul era capitalul, problema măsurării a devenit și mai grea. Cum decideți unde trebuie construită o fabrică și ce ar trebui să producă? Ar putea dura ani de inovare a proceselor și a produselor pentru a reuni capitalul fizic care este cu adevărat productiv. Cred că acest lucru explică o mare parte din succesul modelului bazat pe piață, mai ales când este în contrast cu economiile planificate. În mod efectiv, soluția la problema stimulentelor a trecut de la regulile statice la un proces dinamic care permite ca multe experimente să aibă loc și doar câteva dintre ele să reușească.

Aceste schimbări în modul în care trăiește omenirea au fost răspunsuri la o problemă de măsurare din ce în ce mai dificilă, pe măsură ce progresul tehnologic a mutat deficitul de la hrană, la pământ și apoi de la pământ, la capital. Dar tranzițiile nu au loc în mod determinist; ele sunt rezultatul alegerii umane care provoacă schimbări în reglementare. De exemplu, când a fost vorba de deficitul de capital, omenirea a încercat abordări radical diferite între economiile bazate pe piață și economiile planificate. După cum s-a dovedit, piețele competitive, combinate cu antreprenoriatul și desfășurarea strategică a sprijinului de stat (de exemplu, sub formă de reglementare), au fost mai bune la alocarea și acumularea capitalului. În mod similar, Epoca Agrară conținea societăți foarte diferite, inclusiv democrația ateniană, care era extrem de avansată în comparație cu cea mai mare parte a societății nord-europene din Evul Mediu.

Un alt punct important de remarcat despre tranzițiile anterioare este că au durat destul de mult și au fost incredibil de violente. Agricultura a apărut de-a lungul a mii de ani, timp în care societățile agrare s-au extins încet, fie supunând, fie ucigând triburile de culegători. Tranziția de la epoca agrară la epoca industrială s-a desfășurat pe parcursul a câteva sute de ani și a implicat multe revoluții sângeroase și în cele din urmă două războaie mondiale. La sfârșitul epocii agrare, elitele conducătoare și-au câștigat puterea din controlul pământului și încă credeau că este deficitul critic. Pentru ei, industria era un mijloc de construire și echipare a armatelor din ce în ce mai puternice cu tancuri și nave de luptă pentru a asigura controlul asupra pământului. Chiar și în cel de-al Doilea Război Mondial a fost vorba despre pământ, deoarece Hitler a urmărit „Lebensraum“ (literal „cameră de locuit”) pentru Al Treilea Reich al său. Abia după al Doilea Război Mondial am lăsat definitiv în urmă Epoca Agrară.

Acum, din nou, ne aflăm într-o perioadă de tranziție, deoarece tehnologia digitală mută deficitul de la capital la atenție. Ceea ce ar trebui să fie clar până acum este că această tranziție va necesita, de asemenea, schimbări dramatice în modul în care trăiește omenirea, așa cum au făcut cele două tranziții anterioare. De asemenea, este probabil ca tranziția să se desfășoare pe parcursul mai multor generații, în loc să fie realizată rapid.

În cele din urmă, există o asemănare istorică cu tranziția din epoca agrară care explică de ce multe guverne s-au concentrat pe schimbări progresive. Pentru a înțelege, ar trebui mai întâi să remarcăm că, azi, capitalul este adesea considerat bogăție monetară sau capital financiar, chiar dacă capitalul productiv (mașini, clădiri și infrastructură) este cel care contează cu adevărat. Capitalul financiar permite formarea capitalului fizic, dar nu se adaugă direct la producția de bunuri și servicii. Companiile au nevoie de capital financiar doar pentru că trebuie să plătească pentru mașini, consumabile și forță de muncă înainte de a primi plata pentru produsul sau serviciul pe care îl furnizează.

Așa cum elitele conducătoare de la sfârșitul Epocii Agrare țineau de pământ, elitele conducătoare de astăzi provin din capital. Adesea, ei nu își asumă direct roluri politice, ci mai degrabă au modalități de a influența politica în mod indirect, expunându-i la un risc personal mai mic. Un bun exemplu recent este rolul administratorului miliardarului de fonduri speculative Robert Mercer și al familiei sale în sprijinirea unor grupuri care au influențat rezultatul alegerilor prezidențiale din SUA din 2016, precum organizația de știri de dreapta Breitbart.

Planul de atac

Prima afirmație majoră a autorului este cea conform căreia capitalul, cel puțin în sensul tehnologic, nu mai este rar. Avem suficient capital productiv pentru a ne satisface nevoile prin creșterea alimentelor, construirea de clădiri, producția de haine și așa mai departe. Pentru a stabili acest lucru, el începe prin a stabili un catalog de nevoi individuale și colective. Apoi va examina tendințele actuale ale populației pentru a vedea ce putem învăța despre creșterea viitoare a acestor nevoi, urmată de o evaluare a capitalului nostru disponibil și a capacității acestuia de a satisface aceste nevoi. Această întreagă secțiune a cărții arată cum capitalul fizic este suficient în ansamblu. Nu abordează problemele de distribuție a averii, care vor fi discutate mai târziu.

A doua afirmație este aceea că atenția este acum deficitul cheie, ceea ce înseamnă că alocarea noastră actuală a atenției are ca rezultat faptul că nevoile umanității nu sunt satisfăcute. Pentru a stabili acest lucru, eli începe prin a stabili mai precis ce este atenția și ne prezintă câteva exemple de nevoi umane care fie nu mai sunt satisfăcute deja, cum ar fi nevoia de sens, fie că riscă să nu fie îndeplinite în viitor, cum ar fi ca caloriile din cauza crizei climatice — toate din cauza lipsei de atenție. După aceea, va lua în considerare cât de multă atenție umană este în prezent prinsă în activitățile din Epoca Industrială și cât de multă atenție este prinsă prin utilizările dominante ale tehnologiei digitale, cum ar fi rețelele sociale bazate pe publicitate. Va discuta, de asemenea, de ce capitalismul bazat pe piață nu poate fi folosit pentru a aloca atenția.

Apoi ne va face sugestii concrete despre cum să facilităm tranziția la următoarea Eră, pe care o numește Era Cunoașterii. În conformitate cu ideile despre cunoaștere și umanism prezentate mai devreme, sugestiile sale se concentrează pe creșterea libertăților ca bază pentru o atenție mai disponibilă și o alocare îmbunătățită a acestei atenții.

Partea a doua: Capitalul este suficient

Spunând capitalul este „suficient”, autorul vrea să ne spună că este suficient pentru a ne satisface nevoile. Asta și-a propus să arate în această parte a cărții. Singura modalitate de a face acest lucru este să examinăm care sunt acele nevoi și să le separăm clar de dorințele noastre nelimitate. Apoi, trebuie să luăm în considerare tendințele populației, astfel încât să putem vedea câți oameni sunt probabil să aibă acele nevoi în viitor. Numai atunci putem încerca să vedem dacă capitalul nostru existent este suficient pentru a le îndeplini.

Nevoi

definiția deficitului introdusă în partea întâi se bazează pe ideea nevoilor, așa că pentru a susține că în prezent experimentăm o trecere spre atenție ca fiind noua penurie, se pune problema demonstrării că avem suficient capital pentru a ne satisface nevoile. Dar a fi de acord asupra a ceea ce constituie nevoile umane nu este o sarcină simplă. Ceea ce urmează ar trebui privit ca un pas pe parcurs. O listă de nevoi este tipul de cunoștințe umane externalizate care poate fi îmbunătățită în timp, prin procesul de cercetare critică.

Într-o versiune inițială a cărții „Lumea de după capital”, autorul a grupat nevoile în categorii precum „biologice”, „fizice” și „sociale”, dar granițele dintre ele păreau destul de arbitrare. Aici, în schimb, distinge între nevoile individuale și cele colective, unde primele se aplică unei singure persoane, iar cele din urmă sunt nevoile umanității. O altă provocare în alcătuirea unei astfel de liste este aceea că este ușor să se confunde o nevoie cu o strategie de satisfacere a acesteia. De exemplu, consumul de carne este o strategie pentru a răspunde nevoii noastre de calorii, dar oamenii pot, desigur, să dobândească calorii din mai multe surse.

Necesități individuale

Acestea sunt nevoile de bază ale corpului și minții umane, fără de care supraviețuirea individuală este imposibilă. Un singur individ are aceste nevoi chiar și atunci când este complet izolat, cum ar fi dacă călătorește singur într-o navă spațială. Primul set de nevoi individuale se referă la menținerea corpului nostru alimentat. Acestea includ:

Oxigen. În medie, oamenii au nevoie de aproximativ 550 de litri de oxigen în fiecare zi, în funcție de dimensiunea corpului nostru și de efortul fizic. Cel mai comun mod de a satisface această nevoie este să respiram aer. Deși acest lucru poate părea evident, am dezvoltat alte soluții prin tehnologie – de exemplu, sângele pacienților care se luptă să respire poate fi oxigenat extern.

Apă. Trebuie să ingerăm doi sau trei litri de apă pe zi pentru a rămâne hidratați, în funcție de factori precum dimensiunea corpului, efortul și temperatura. Pe lângă apa potabilă și lichidele care o conțin, avem și alte soluții pentru aceasta, precum apa conținută în alimentele pe care le consumăm.

Calorii. Pentru a ne alimenta corpul, adulții au nevoie de între 1.500 și 3.200 de calorii pe zi, o nevoie pe care o satisfacem în principal prin mâncare și băutură. Cel mai bun mod de a obține calorii, însă, este surprinzător de prost înțeles – amestecul dintre proteine, lipide și carbohidrați este supus dezbaterii.

Nutrienți. Organismul nu poate sintetiza toate materialele de care are nevoie, inclusiv anumiți aminoacizi, vitamine și minerale – acestea trebuie obținute ca parte a alimentației noastre. Acesta este un alt domeniu care este surprinzător de prost înțeles, ceea ce înseamnă că amestecul de nutrienți pe care trebuie să-l luăm pare instabil.

Descărcare. De asemenea, trebuie să scoatem lucrurile din corpul nostru prin expulzarea alimentelor procesate, radiind căldură și expirând dioxid de carbon. Oamenii au făcut multe progrese în ceea ce privește satisfacerea nevoilor noastre de evacuare, cum ar fi toaletele și salubritatea publică.

Al doilea set de nevoi individuale se referă la mediul de operare pentru oameni. Dintr-o perspectivă cosmică, oamenii au un interval de operare incredibil de îngust. Chiar și aici pe Pământ putem trăi fără asistență tehnologică doar în relativ puține locuri. Iată câteva dintre nevoile noastre de bază de operare:

Temperatura. Corpurile noastre își pot autoregla temperatura, dar numai într-un interval limitat de temperatură și umiditate ambientală. Oamenii pot îngheța cu ușurință sau pot muri din cauza supraîncălzirii (ne răcim corpurile prin transpirație, cunoscută și sub numele de „răcire evaporativă”, care nu mai funcționează atunci când aerul devine prea fierbinte și umed). Prin urmare, de multe ori trebuie să ne ajutăm corpul cu reglarea temperaturii prin controlul mediului înconjurător. Strategiile comune pentru a satisface nevoile noastre de temperatură includ îmbrăcăminte, adăpost, încălzire și aer condiționat.

Presiune. Oricine a făcut scufundări va fi conștient de faptul că corpurile noastre nu suportă prea bine presiunea crescută. Același lucru este valabil și pentru scăderea presiunii, care este unul dintre motivele pentru care călătoriile cu avionul sunt obositoare (cabinele avioanelor mențin o presiune similară cu a fi în vârful unui munte de opt mii de picioare).

Lumină. Majoritatea oamenilor ar fi nevoiți să realizeze multe în întuneric complet. Multă vreme, nevoia noastră de lumină a fost satisfăcută în principal de lumina soarelui, dar multă ingeniozitate umană a intrat în crearea surselor de lumină artificială.

Al treilea set de nevoi individuale rezultă din modul în care ne confruntăm cu un mediu complex și în continuă schimbare. Pe măsură ce trecem prin viață, cu toții întâmpinăm provocări pe care trebuie să le depășim, rezultând trei nevoi individuale fundamentale:

Vindecare. Ori de câte ori ne deterioram corpul, acesta trebuie să se vindece. Corpul uman este echipat cu sisteme extinse de auto-vindecare, dar dincolo de un anumit interval are nevoie de asistență externă. Am dezvoltat multe soluții, care sunt adesea grupate sub termenul „asistență medicală”.

Învăţare. Când ne naștem, suntem destul de incompetenți – trebuie să învățăm abilități de bază, cum ar fi mersul pe jos și cum să folosim chiar și cele mai simple instrumente. Când întâlnim o situație nouă, trebuie să învățăm cum să o facem. Grupăm multe dintre strategiile pentru satisfacerea nevoii de învățare sub titlul „educație”, dar alte soluții includ experimentarea pentru a câștiga experiență, auto-studiul și educația parentală.

Sens. Ca oameni, avem o nevoie psihologică profundă de sens în viața noastră. O soluție este să ai un scop. credința religioasă și apartenența la o comunitate au fost mult timp o sursă de scop pentru oameni. O altă strategie-cheie vine din interacțiunile noastre cu alți oameni, inclusiv ca alți oameni să recunoască contribuțiile noastre la un proiect sau chiar să ne recunoască pur și simplu existența.

Acest ultim set de nevoi vă poate părea la un nivel mult mai înalt decât cele anterioare. Ideea de a sorta nevoile individuale într-o ierarhie, așa cum a făcut-o celebrul psiholog Abraham Maslow, este intuitiv atrăgătoare, dar este înșelătoare – toate aceste nevoi sunt vitale. De exemplu, Maslow a pus nevoile de calorii în partea de jos și sensul de nevoi similare în partea de sus, ceea ce înseamnă că caloriile sunt mai fundamentale decât sensul. Dar știm din munca lui Viktor Frankl și a altora că sensul este esențial pentru efortul uman și că accesarea caloriilor necesită efort. Ca un exercițiu de gândire, imaginează-te singur într-o navă spațială și încearcă să elimini oricare dintre cele de mai sus. În curând vei realiza că toate sunt la fel de importante.

Necesități colective

Nevoile noastre colective apar din conviețuirea împreună în societăți și din împărțirea spațiului și a resurselor. Întâlnirea lor este ceea ce permite societăților umane să supraviețuiască și să avanseze.

Reproducere. indivizii pot supraviețui fără sex, dar reproducerea este o nevoie pentru societăți în ansamblu. Am învățat să ne reproducem fără sex; în viitor, pot exista soluții diferite pentru continuarea unei societăți umane – fie aici pe Pământ, fie în altă parte.

Alocare. Accesul la resursele fizice trebuie alocat. Luați un scaun ca exemplu. Doar o singură persoană poate sta confortabil în el o dată – atunci când sunt mai multe persoane, avem nevoie de o modalitate de a aloca scaunul între ei. Dacă sunteți singur, vă puteți așeza pe un scaun oricând doriți – alocarea este o nevoie colectivă.

Motivație. Aceasta poate părea o nevoie individuală, dar acționează ca una colectivă, în sensul că societățile trebuie să-și motiveze membrii să îndeplinească sarcini importante și să respecte regulile. Chiar și cele mai mici și mai puțin avansate societăți din punct de vedere tehnologic au soluții pentru această problemă, adesea sub formă de recompense și pedepse.

Coordonare. Ori de câte ori mai mult de un om este implicat în orice activitate, este nevoie de coordonare. Luați ca exemplu o simplă întâlnire între două persoane. Pentru ca aceasta să aibă loc, cei doi trebuie să apară în același loc în același timp. Am dezvoltat multe mecanisme de comunicare și guvernare pentru a răspunde acestei nevoi.

Cunoaştere. După cum s-a argumentat în secțiunile anterioare despre optimism și umanism, cunoașterea este nevoia umană colectivă centrală: fără ea, o societate se va confrunta cu probleme pe care nu le poate rezolva. Istoria este plină de exemple de societăți care nu aveau cunoștințe suficiente pentru a se întreține, cum ar fi locuitorii Insulei Paștelui și Mayașii. Nu este vorba despre ceea ce a învățat un individ, ci despre corpul de cunoștințe care este accesibil societății în ansamblu. Mai târziu în această carte se vor examina soluții pentru a genera mai multe cunoștințe, mai rapid.

Aceste nevoi colective ne pot părea abstracte, dar acesta este rezultatul identificării nevoilor mai degrabă decât a soluțiilor, care sunt mult mai concrete și ușor de recunoscut. De exemplu, guvernele și legile sunt exemple de soluții pentru nevoi colective, cum ar fi alocarea și coordonarea, la fel ca piețele și firmele și, mai recent, rețelele și platformele. Cu alte cuvinte, multe dintre instituțiile societății există pentru că ne ajută să rezolvăm o nevoie colectivă.

Facilitatori

Unele lucruri nu răspund nevoilor specifice în sine, ci permit soluții diferite. Luați în considerare energia, de exemplu. S-ar putea să vă întrebați: nu este ceva de care toți avem nevoie, atât individual, cât și colectiv? De exemplu, individual avem nevoie de energie pentru a menține temperatura unei case și, împreună, avem nevoie de energie pentru a ne alimenta infrastructura de comunicații. După cum arată aceste două exemple, energia în sine nu satisface nevoile – mai degrabă, face posibil ceva care o face. Este ceea ce autorul numește un activator.

Iată patru factori de bază:

Energie. Multă vreme, oamenii s-au bazat pe lumina directă a soarelui ca sursă principală de energie. De atunci am dezvoltat multe moduri de a genera energie, inclusiv modalități mai bune de a capta lumina soarelui. Captarea a mai multă energie și punerea acesteia la dispoziție într-o formă foarte concentrată și ușor de controlat prin electricitate a permis noi soluții la nevoile umane.

Resurse. În istoria umană timpurie, toate resursele au fost extrase direct din mediul nostru natural. Mai târziu, am început să creștem și să extragem resurse folosind din ce în ce mai multă tehnologie. Multe soluții moderne au fost posibile prin accesul la noi tipuri de resurse. De exemplu, telefoanele mobile, care oferă noi soluții la nevoile individuale și colective, sunt posibile parțial datorită materiilor prime ezoterice, inclusiv așa-numitele elemente rare.

Transformare. Numai energia și resursele nu sunt suficiente. Pentru a activa majoritatea soluțiilor, trebuie să ne dăm seama (și să ne amintim!) cum să le folosim pe prima pentru a le transforma pe cele din urmă. Aceasta implică procese chimice și fizice. Capitalul fizic, sub formă de mașini, a fost un factor crucial pentru multe soluții noi la nevoile umane. De exemplu, o mașină de tricotat poate transforma rapid firele în îmbrăcăminte, una dintre soluțiile noastre cheie pentru menținerea mediului de operare uman.

Transport. Factorul de bază final este abilitatea de a muta lucruri, inclusiv oameni. Acesta este un alt domeniu în care am făcut progrese mari, trecând de la transportul alimentat de oameni, la transportul alimentat de animale, la transportul cu mașini.

Ca și în cazul nevoilor, am ales în mod deliberat facilitatori care au un grad ridicat de abstractizare. Centralele pe cărbune furnizează energie, la fel ca și panourile solare – iar fuziunea nucleară va face același lucru la un moment dat în viitor. Aceste trei exemple au caracteristici dramatic diferite, dar toate sunt generatoare de energie.

Autorul afirmă că se așteaptă la noi schimbări, considerând că versiunea sa actuală a nevoilor și a factorilor de sprijin îi satisface argumentul că există suficient capital productiv în lume. Pentru a stabili acest lucru în termeni mai cantitativi, totuși, trebuie să luăm în considerare dimensiunea și creșterea populației umane.

Populația

În 1798, Thomas Malthus a prezis foamete pe scară largă, pe măsură ce populația umană creștea exponențial, depășind creșterile capacității omenirii de a cultiva alimente. Previziunea sa a fost pe jumătate corectă: populația globală a explodat la începutul secolului al XIX-lea.

De atunci, populația umană a crescut de la aproximativ 1 miliard la aproape 8 miliarde de oameni. Cu toate acestea, avertismentele îngrozitoare ale lui Malthus cu privire la consecințele acestei creșteri a populației s-au dovedit greșite. Nu a existat foamete la scară globală și majoritatea oamenilor nu trăiesc într-o sărăcie extremă. De fapt, numărul persoanelor care trăiesc în sărăcie extremă în întreaga lume a scăzut, chiar dacă creșterea populației a fost de aproximativ două ori mai rapidă decât limita superioară prevăzută de Malthus de 1 miliard de persoane adăugate în 25 de ani.

Ceea ce a greșit Malthus a fost ritmul progresului tehnologic. În primul rând, a fost pesimist cu privire la capacitatea noastră de a îmbunătăți productivitatea agricolă. De la momentul textelor sale, au existat progrese uriașe în agricultură: procentul forței de muncă globale angajate în sector a scăzut de la peste 80% la 33% și scade rapid (în SUA și în alte economii avansate, agricultura reprezintă 2% din angajare sau mai puțin). Numai în ultimii 50 de ani, terenul necesar pentru a produce o anumită cantitate de hrană a scăzut cu 68%. Cantitatea totală de teren folosită pentru a produce alimente a continuat să crească cel puțin până de curând, dar mult mai lent decât populația.

În al doilea rând, Malthus nu putea prevedea descoperirile științifice care au permis revoluția industrială. Acea revoluție nu numai că a impulsionat creșterea productivității agricole, dar ne-a oferit și progrese dramatice în nivelul de trai, inclusiv creșterea speranței de viață, transport mai rapid și comunicații mai ieftine.

Acest lucru contează, deoarece, după cum se dovedește, creșterea populației răspunde progresului. În special, există o relație puternică și bine documentată între nivelurile de mortalitate infantilă, standardele de trai și ratele natalității. Pe măsură ce o tehnologie medicală mai bună reduce mortalitatea infantilă și o tehnologie mai bună de producție crește nivelul de trai, rata natalității scade. Aceasta nu este o relație mecanicistă, ci implică ajustări sociale complexe, cum ar fi intrarea femeilor în forța de muncă și alte forme de împuternicire pentru femei (de exemplu, un acces mai bun la educație). Max Roser și echipa de la proiectul „Our World In Data” au produs niște grafice frumoase care arată cum s-a produs acest efect al progresului asupra ratei natalității în întreaga lume.

Deci, în ciuda creșterii extraordinare a populației globale în ultimii 200 de ani, simpla presupunere că aceasta va continua în viitor ar fi o greșeală: există semne puternice că populația lumii este probabil să atingă vârful. Unii oameni susțin că această dezbatere este crucială pentru că nu cred că lumea poate susține, să zicem, 11 miliarde de oameni. Cu toate acestea, acest argument ratează un punct cheie. Nici lumea nu își poate susține populația actuală de aproape 8 miliarde de oameni, decât dacă vom continua să facem progres tehnologic. Modul în care am reușit să furnizăm până acum 8 miliarde de oameni au creat tot felul de probleme noi, cum ar fi poluarea apei și a aerului și, cel mai presant, criza climatică.

De fapt, predicțiile lui Malthus s-ar putea să ne ajungă din urmă. De exemplu, dacă nu abordăm rapid criza climatică, este posibil să ne confruntăm cu eșecuri pe scară largă a recoltei, care duce la foamete în masă. Acesta ar fi un exemplu de tehnologie insuficientă pentru a produce suficientă hrană, spre deosebire de multe exemple trecute de foamete în masă, cum ar fi în India, care au fost rezultatul defecțiunilor sociale și politice din cauza conflictelor interne sau a interferențelor externe care au perturbat producția sau distribuția alimentelor.

Totuși, concluzia principală ar trebui să fie că nevoile nu vor continua să crească exponențial, deoarece A) creșterea populației va încetini, iar B) nevoile pe persoană sunt limitate. Toate semnele sugerează că curba populației globale începe să decelereze, în timp ce rata progresului tehnic continuă să se accelereze. Cunoscând aceste lucruri, putem fi optimiști în ceea ce privește progresul în raport cu creșterea populației. Cu alte cuvinte, Malthus se va dovedi în cele din urmă a fi greșit atât în ​​ceea ce privește rata progresului tehnologic, cât și rata pe termen lung a creșterii populației.

Autorul afirmă că a descris deja de ce tehnologia digitală este atât de perturbatoare. Vom vedea mai detaliat, mai târziu, modul în care aceasta contribuie la o accelerare a creării cunoștințelor și, astfel, la progres.

Capital

După cum sugerează titlul acestei cărți, una dintre afirmațiile ei fundamentale este că există suficient capital în lume pentru a satisface nevoile tuturor. Asta înseamnă satisfacerea nevoilor individuale ale a cel puțin 7,9 miliarde de oameni, precum și a nevoilor colective ale societăților în care aceștia trăiesc. Dacă există o mulțime de slăbiciuni astăzi, capitalul nu va mai fi constrângerea obligatorie pentru umanitate în viitor, deoarece creșterea populației. încetinește în timp ce progresul tehnologic se accelerează.

Este tentant să privim asta în termeni de capital financiar, dar asta ar însemna să cedezi iluziei banilor. Bancurile de dolari nu hrănesc oamenii, iar lingourile de aur nu pot fi folosite ca smartphone-uri. Capitalul care contează fundamental este capitalul fizic productiv, cum ar fi mașinile și clădirile.

Capitalul financiar nu este irelevant, desigur – este necesar pentru construirea inițială a capitalului fizic și pentru a satisface nevoile continue ale activității economice. Dacă vreau să construiesc o fabrică sau un magazin, trebuie să plătesc muncitorii din construcții și furnizorii de mașini înainte de a putea începe să câștig bani. Și multe companii au cheltuieli continue de plătit în fiecare lună înainte de a putea colecta venituri de la clienți. Atunci când ieșirile de numerar preced intrările de numerar, este necesar un mecanism de finanțare. Pentru a acumula capital fizic, trebuie să fim capabili să acumulăm capital financiar.

În istoria capitalului financiar au existat multe inovații importante, iar introducerea creditării pe piață a fost una recentă importantă. Alocarea de capital financiar către proiecte prin intermediul piețelor a avut un succes enorm și succesul abordării bazate pe piață este cel care ne-a oferit o bază de capital fizic suficient de mare pentru a ne satisface nevoile de bază. Trebuie subliniat că abordarea bazată pe piață se bazează pe o mulțime de activități guvernamentale, cum ar fi reglementarea pro-concurență și finanțarea educației și cercetării.

Cu toate acestea, multe inovații recente în domeniul finanțelor, în loc să contribuie la crearea și alocarea capitalului fizic, au avut efectul opus, ducând în schimb la „financiarizarea” excesivă a economiei. Aceasta se referă la creșterea activităților financiare care ajută la generarea bogăției personale pentru unii, dar care sunt decuplate de, sau chiar dăunează la, formarea capitalului fizic. Un exemplu de financiarizare excesivă este că companiile împrumută bani pentru a răscumpăra acțiuni în loc să investească în inovare. Instrumentele derivate și titlurile structurate, cum ar fi obligațiile de datorie garantată (CDO), care au alimentat bula imobiliară, sunt un alt exemplu. Acest lucru nu înseamnă că nu există utilizări potențial legitime ale acestor instrumente – ci doar că ele au crescut cu mult dincolo de ceea ce este necesar pentru formarea capitalului fizic și și-au luat viață proprie. Acest lucru poate fi văzut atât în ​​dimensiunea crescută a sectorului financiar ca proporție din economia globală, cât și în bogăția generată prin a face bani din bani și nu din capitalul productiv.

Care este rolul „capitalului uman” în toate acestea? Consider că acest termen relativ nou este o denumire greșită fundamentală. Oamenii furnizează forță de muncă, iar mașinile sunt capital. Am văzut mai devreme că, așa cum a prezis Malthus, a avut loc o explozie exponențială a populației. Drept urmare, forța de muncă nu a fost o constrângere în satisfacerea nevoilor noastre. Asta nu înseamnă că nu am avut o lipsă de forță de muncă din când în când, dar acestea au fost în mare parte rezultatul unor alegeri de politică, cum ar fi restricțiile privind imigrația sau accesul discriminatoriu la educație, mai degrabă decât să reflecte forța de muncă fundamental limitată.

Întrebarea mai bună de pus este: care este rolul cunoașterii? Răspunsul este că progresele în cunoștințe sunt esențiale pentru eficientizarea capitalului. Și mai fundamental, capitalul fizic nu poate exista în primul rând fără cunoștințe. Luați un scaner pentru imagistica prin rezonanță magnetică (MRI), de exemplu: nu puteți construi unul fără cunoștințe mari de fizică și inginerie. Cu toate acestea, într-o lume în care nevoile tuturor sunt îngrijite, ar putea fi posibil să construiți aceeași mașină fără a fi nevoie de capital financiar, deoarece s-ar putea să nu trebuiască să plătiți oamenii în avans. Și cu suficiente cunoștințe, sub formă de roboți avansați, va fi chiar posibil să se construiască unul fără niciun „capital uman” – muncă – deloc.

În concluzie aici, ar trebui să realizăm că acumularea de capital financiar nu contribuie la satisfacerea nevoilor noastre în sine. Imaginați-vă un galion spaniol plin de aur prins într-o furtună. Deși marinarii de la bord aveau acces amplu la capitalul financiar, ceea ce aveau nevoie cu adevărat pentru a supraviețui era fie mai multe cunoștințe, fie un capital fizic mai bun. De exemplu, dacă ar fi avut mai multe cunoștințe despre vreme, ar fi putut ocoli furtuna. Sau dacă ar fi avut o barcă mai puternică, ar fi putut pur și simplu să continue călătoria. În orice caz, aurul este o piedică în calea supraviețuirii lor – aruncarea lui peste bord ar putea ajuta barca să scape mai repede de furtună.

Vom examina acum dacă capitalul fizic este suficient pentru a ne satisface nevoile.

Necesități individuale

Autorul consideră că resursa capital nu mai este constrângerea obligatorie asupra capacității noastre de a ne satisface nevoile individuale. Acest lucru este valabil mai ales pentru economiile dezvoltate, dar este din ce în ce mai adevărat la nivel global. Să începem prin a lua în considerare nevoile care decurg din menținerea corpului nostru alimentat (consultați Anexa pentru informații suplimentare).

Oxigen: avem mult aer pe care să-l respirăm; provocarea cheie este aceea a asigurării că este curat și respirabil în siguranță. China și India se luptă în prezent cu acest lucru, dar s-au dezvoltat rapid și se bazează pe surse de energie învechite. Ceea ce este nevoie aici sunt îmbunătățiri ale capitalului, cum ar fi trecerea la mașini electrice de la cele cu motor cu ardere internă.

Apa: există o mulțime de apă pe care toată lumea o poate bea (oceanele sunt pline de ea). Deși există probleme de distribuție și acces, inclusiv în Statele Unite (de exemplu, criza apei potabile poluate din Flint, Michigan), capitalul fizic nu este o constrângere obligatorie. Putem chiar să construim noi instalații de desalinizare în timp record.

Calorii: am făcut progrese dramatice în agricultură: ca urmare a creșterii productivității, rata de creștere a cantității de pământ folosită la nivel global pentru a produce a scăzut vertiginos, iar cantitatea de pământ folosită la nivel mondial pentru agricultură ar putea să fi atins deja apogeul. Au existat descoperiri recente semnificative în agricultura verticală, practica cultivării plantelor în condiții controlate și în agricultura automatizată. De exemplu, una dintre cele mai mari ferme verticale din lume operează în Jersey City, iar instalația automată a companiei agricole de interior din Japonia Spread poate produce 30.000 de căpățâni de salată pe zi.

Nutrienți: aceasta este în primul rând o chestiune de cunoaștere, deoarece încă nu înțelegem pe deplin ce nutrienți trebuie să ingereze organismul și în ce cantități. Cele mai multe dintre ele le obținem din alimente, dar în funcție de alimentația noastră ar putea fi nevoie să adăugăm câteva suplimente. Cantitățile rămase tind să fie mici și le putem produce deja (în țările dezvoltate, industrii întregi au apărut încercând să convingă oamenii să cumpere și să consume suplimente alimentare de care nu au nevoie).

Evacuarea: acest lucru este abordat în primul rând prin tehnologia modernă de canalizare. Nici aici, capitalul nu mai este o constrângere obligatorie, deși distribuția sa neuniformă în lume este o problemă.

Acum să luăm în considerare nevoile legate de mediul de operare pentru oameni.

Temperatura: boom-ul construcțiilor din China de la începutul anilor 2000 ilustrează cât de repede putem construi adăposturi, care, împreună cu încălzirea și aerul condiționat, reprezintă o soluție crucială pentru nevoile noastre de temperatură. În SUA, în primii ani ai secolului 21, un boom al construcțiilor a fost alimentat de credite ipotecare ieftine, artificial. Deși multe locuințe au fost construite în mod speculativ și au rămas goale, aceasta a demonstrat puternic capacitatea noastră de construire. Îmbrăcămintea este o altă strategie pentru satisfacerea nevoilor noastre de temperatură. Prețul îmbrăcămintei a scăzut în multe părți ale lumii, inclusiv în Statele Unite. Capitalul nu este o constrângere aici – într-adevăr, avem capacitatea de a îmbrăca populația lumii de multe ori.

Presiune: din fericire, nu avem nimic de făcut aici, deoarece avem suficient spațiu pentru ca oamenii să trăiască în intervalul potrivit de presiune. Acesta este un exemplu grozav al unei nevoi pe care nu o luăm în considerare deloc, dar care ar fi foarte mare dacă pământul ar înceta să mai fie locuibil și ar trebui să mergem sub apă sau în spațiu.

Lumină: Am devenit foarte buni la furnizarea de lumină. Un studiu arată cum orele de lumină furnizate de 60 de ore de muncă în Statele Unite au explodat de la aproximativ 10 în 1800 la peste 100.000 până în 1990. De atunci, am făcut progrese considerabile în ceea ce privește iluminarea cu LED-uri. Acest progres a ajuns și în alte părți ale lumii, de exemplu sub formă de lămpi cu energie solară, fără rețea.

În cele din urmă ajungem la nevoile individuale mai abstracte.

Vindecare: citim adesea că asistența medicală consumă o parte din ce în ce mai mare din economie, în special în Statele Unite, dar asta nu înseamnă că resursa capital este limitată. În țările industrializate avem o mulțime de spații spitalicești și cabinete medicale. Dar, vă puteți întreba, pandemia de COVID-19 nu a arătat că nu aveam suficiente paturi de terapie intensivă? Răspunsul este nu: țările care au reacționat la virus în timp util și-au păstrat capacitatea. Capitalul total este suficient pentru vindecare. Avem facilități extinse de diagnostic și suntem capabili să producem cantități mari de medicamente.

Învățare: nici nu suntem constrânși de capital când vine vorba de învățare. Acest lucru este din ce în ce mai adevărat nu doar în țările industrializate, ci și la nivel global, din cauza extinderii rețelelor wireless și a accesibilității tot mai mari a smartphone-urilor. Nu suntem departe de a ajunge într-un punct în care avem suficient capital pentru ca oricine din lume să învețe orice poate fi transmis prin Internet; constrângerea obligatorie este disponibilitatea unui conținut accesibil și timpul necesar pentru a învăța și a preda.

Sens: Nevoia individuală finală, cea a sensului, nu este și nu a fost niciodată constrânsă de capital. Capitalul nu joacă niciun rol în satisfacerea nevoii noastre de el.

Necesități colective

La început ar putea părea dificil să vedem cum se leagă capitalul cu nevoile noastre colective. Cum ar putea avea vreo legătură cu concepte atât de abstracte precum motivația și coordonarea? Discutând de ce capitalul este deja suficient astăzi pentru a satisface nevoile noastre colective, autorul subliniază, de asemenea, pe scurt, cât de rar a fost în trecut în ceea ce privește aceste nevoi.

Reproducere: capitalul disponibil a fost întotdeauna suficient pentru reproducere – altfel, nu am fi aici astăzi.

Alocare: în timpul erei industriale, alocarea capitalului, cum ar fi locul în care să construiți o fabrică și ce ar trebui să producă, a fost problema centrală de alocare, iar deficitul de capital a făcut dificilă satisfacerea acestei nevoi. Când erau puține drumuri și alte mijloace de transport, erau puține locuri în care se putea construi o fabrică. Obținerea locului potrivit și construirea fabricii potrivite a fost astfel o problemă mult mai grea decât astăzi, când putem livra produse în întreaga lume. Ca urmare, problema de alocare a capitalului nu mai este constrânsă de capital. Și deoarece capitalul nu mai este rar, nu mai este nici problema dominantă de alocare. După cum vom vedea în secțiunea următoare, a fost înlocuită cu alocarea atenției, pentru care capitalul este în mare măsură irelevant.

Motivare: Din nou, la început, ar putea să pară că această resursă, capitalul, nu a jucat niciodată un rol aici. Dar luați în considerare cum era să lucrați într-o fabrică timpurie, când producțiile nu erau în general accesibile pentru muncitori. Muncitorii din acea vreme trebuiau mai mult sau mai puțin forțați să lucreze în fabrică, situație care încă persistă în unele părți ale lumii pentru anumite industrii (de exemplu, îmbrăcăminte și asamblare de feronerie). Comparați acest lucru cu cea mai mare parte a perioadei de după cel de-al Doilea Război Mondial, când economiile mai avansate aveau deja un capital destul de mare, făcând posibilă producția în masă de bunuri pe care muncitorii și le puteau permite. Motivația poate proveni, desigur, din multe surse, altele decât cele pe care le pot cumpăra salariile, cum ar fi dorința de a-i ajuta pe alții (de exemplu, în asistența medicală) sau de a se confrunta cu un inamic (de exemplu, producția de război). Punctul cheie este că astăzi motivația nu mai este constrânsă de capital, în principiu.

Coordonare: una dintre modalitățile principale de a răspunde nevoii de coordonare este prin comunicare, care a fost puternic constrânsă de capital pentru cea mai lungă perioadă de timp. Astăzi, totuși, putem ține o conferință video în timp real cu aproape oricine din lume. Și unele dintre marile lacune de acoperire, cum ar fi părți din Africa, sunt rapid completate.

Cunoaștere: în cele din urmă, nevoia noastră colectivă de cunoaștere a fost mult timp constrânsă de capital. A face cărți, de exemplu, era costisitor și consuma timp, iar copiile puteau fi făcute doar de oameni, ceea ce introducea erori. Răspândirea cunoștințelor a fost limitată de nevoia de a crea și furniza copii fizice, constrângeri pe care le-am lăsat acum în urmă. Au existat și alte moduri în care capitalul era limitat în ceea ce privește cunoștințele. De exemplu, nu aveam instrumente științifice suficiente pentru inspectarea materiei, cum ar fi microscoape. Astăzi, prin contrast, suntem capabili să construim întreprinderi masive pentru a sprijini știința, cum ar fi Large Hadron Collider.

Facilitatori

Progresul nostru cu privire la cei patru factori de bază – energie, resurse, transformare și transport – este o altă modalitate de a înțelege de ce capitalul nu mai este limitat. Au existat descoperiri masive în toate cele patru în timpul erei industriale.

Energie: cea mai mare descoperire în domeniul energiei a fost dezvoltarea energiei electrice, care ne-a permis să aplicăm energie cu precizie. Provocările noastre rămase se referă la producția, stocarea și distribuția energiei electrice. Îmbunătățirile ulterioare ne vor permite să răspundem diferitelor nevoi în moduri noi, dar nu suntem în mod fundamental constrânși de energie. De exemplu, la ratele actuale de eficiență, acoperirea cu panouri solare a mai puțin de 0,1% din suprafața Pământului ar putea satisface toate nevoile energetice actuale.

Resurse: disponibilitatea resurselor a fost complet transformată în timpul erei industriale prin minerit, care a fost posibilă de inovarea în transport (căi ferate) și energie (energie cu abur). Oamenii care au îngrijorări cu privire la durabilitate indică uneori deficitul de resurse drept principala constrângere, dar există trei surse pe care le putem accesa în viitor: reciclarea, exploatarea asteroizilor și, în cele din urmă, transmutarea (transmutarea unui element în altul, așa cum alchimiștii căutau să transforme plumbul în aur). De exemplu, o mulțime de electronice ajung în prezent la groapa de gunoi în loc să fie reciclate, am realizat prima aterizare ușoară pe un asteroid încă din 2001 și putem deja transforma litiul în tritiu.

Transformare: capacitatea noastră de a transforma materiale s-a îmbunătățit radical și în timpul erei industriale. De exemplu, chimia a permis producerea sintetică a cauciucului, care anterior trebuia recoltat din copaci. Mașinile-unelte au permis transformarea rapidă a lemnului și a metalelor. Ulterior, am adăugat tehnologii de transformare, cum ar fi turnarea prin injecție și tehnologiile de fabricație aditivă (denumite adesea „imprimare 3D”).

Transport: aici am trecut de la mișcarea umană, animală și eoliană la o mișcare alimentată de mașini, crescându-ne dramatic capacitățile. Acum putem zbura peste continente și oceane cu zboruri comerciale, ajungând în orice oraș important într-o singură zi și s-au înregistrat progrese extraordinare în ceea ce privește siguranța zborului. În timp ce unii s-au plâns de o lipsă recentă de progres, subliniind lipsa opțiunilor comerciale supersonice în urma retragerii Concorde, lucrările au reluat recent dezvoltarea de noi opțiuni pentru zborul supersonic comercial. De asemenea, am făcut progrese uriașe în ceea ce privește rachetele reutilizabile și vehiculele autonome (de exemplu, dronele și roboții utilizați în depozite).

Progresele înregistrate cu privire la toți acești factori de sprijin ne-au permis să producem mai mult capital fizic, să facem acest lucru mai rapid și mai ieftin și să-l transportăm oriunde în lume. O ilustrare a cât de departe am ajuns este faptul că smartphone-urile au devenit disponibile abia în 2000, dar până în 2017 erau peste 2 miliarde de utilizatori de smartphone-uri în lume.

Autorul nu susține că nevoile tuturor sunt satisfăcute astăzi și nici că guvernele ar trebui să răspundă nevoilor oamenilor prin programe guvernamentale, cum ar fi bonuri de mâncare sau locuințe subvenționate – dimpotrivă. Ideea sa este pur și simplu că, capitalul fizic nu mai este constrângere atunci când vine vorba de satisfacerea nevoilor noastre individuale și colective.

Marele succes al capitalismului este că capitalul nu mai este rar. Cu toate acestea, acum ne confruntăm cu o lipsă de atenție și, după cum vom vedea, capitalismul nu poate și nu va aborda în mod corespunzător această nouă penurie fără schimbări dramatice în modul în care ne reglementăm societatea și pe noi înșine.

Partea a treia: Atenția este rară

Spunând că atenția este raritate, autorul vrea să ne spună că nu este suficient disponibilă astăzi pentru a ne satisface nevoile. Asta și-a propus să arate în această parte a cărții. Și începe prin a defini atenția, înainte de a prezenta câteva exemple de nevoi care fie nu mai sunt îndeplinite din cauza lipsei de atenție, cum ar fi nevoia de sens, fie riscă să nu fie satisfăcute în viitorul apropiat. După aceea, va lua în considerare cât de multă atenție umană este în prezent prinsă în activitățile din Epoca Industrială și modul în care o cantitate tot mai mare de atenție este prinsă prin utilizările noastre actuale ale tehnologiei digitale, cum ar fi rețelele sociale bazate pe publicitate. Va discuta, de asemenea, de ce capitalismul bazat pe piață nu poate fi folosit pentru a aloca atenția.

Atenția

Atenția se referă la timp, așa cum iuțeala se referă la viteză. Dacă ni se spune că cineva conduce cu o viteză de 55 mile pe oră, asta nu ne spune nimic despre unde merge, pentru că nu știm în ce direcție se îndreaptă. Iuțeala este viteză plus direcție. În mod similar, dacă acel cineva ne spune că a petrecut două ore cu familia sa ieri (ora), asta nu ne spune nimic despre unde i-a fost îndreptată mintea – ar fi putut avea o conversație captivantă sau ar fi putut fi prins în convorbiri telefonice. Atenția este timp plus intenționalitate.

Cantitatea de atenție umană în lume este finită. Avem 24 de ore pe zi, dintre care unele trebuie să le petrecem acordând atenție mâncării, dormitului și satisfacerii celorlalte nevoi ale noastre. Atenția în timpul orelor rămase a majorității oamenilor din lume este preluată de nevoia de a câștiga un venit și de consumul de bunuri și servicii, lăsând relativ puțin timp pentru ca atenția să fie alocată liber. O limită dură a atenției disponibile există și pentru umanitate în ansamblu – așa cum s-a argumentat mai devreme, ne îndreptăm către vârful numărului populației, moment în care nu vom mai crește cantitatea totală de atenție potențial disponibilă prin adăugarea mai multor oameni.

În mod esențial, nu ne putem întoarce în timp și nu ne putem schimba atenția din trecut, fie ca indivizi, fie colectiv. Un student care intră nepregătit la un examen nu poate să revină săptămânile precedente și să studieze mai mult. O lume care intră nepregătită într-o pandemie nu este capabilă să se întoarcă în timp și să facă mai multe cercetări despre coronavirus.

Raritatea atenției individuale

În primul rând, să luăm în considerare atenția la nivel individual. Nevoia de sens nu mai este satisfăcută deoarece majoritatea oamenilor nu reușesc să acorde suficientă atenție întrebărilor cruciale ale scopului într-un moment de mare tranziție.

În ultima vreme, în întreaga lume, oamenii s-au obișnuit să construiască sens în jurul locurilor de muncă și credințelor lor, dar ambele sunt subminate de tehnologiile digitale. Multe locuri de muncă au fost supuse unei presiuni din cauza automatizării sau a externalizării. Între timp, ideile, imaginile și informațiile nu mai sunt conținute de granițele geografice, iar oamenii sunt din ce în ce mai expuși la opinii și comportamente care diverg de la credințele lor de bază. În combinație, aceste provocări duc la o criză de identitate și sens. Această criză poate lua multe forme diferite, inclusiv depresia adolescenților, sinuciderea adulților – în SUA, în special în rândul bărbaților albi de vârstă mijlocie – și supradozele fatale de droguri (Rodrick, 2019; Fundația Americană pentru Prevenirea Sinuciderii, 2019). Între 2006 și 2019, aceste probleme au crescut cu 99 la sută, 26 la sută și, respectiv, 43 la sută.

Situația nu este diferită de cea care a apărut pentru prima dată când oamenii au părăsit mediul rural și s-au mutat în orașele mari în timpul tranziției către era industrială, fiind nevoiți să renunțe la identitățile care fuseseră construite în jurul pământului și meșteșugurilor (un proces care a continuat să ruleze el însăși în întreaga lume pe măsură ce industrializarea se extinde). Au fost dezrădăcinați din familiile lor extinse și s-au confruntat cu oameni din alte regiuni care aveau credințe diferite. Și apoi a existat o creștere semnificativă a bolilor mintale, a abuzului de droguri și a sinuciderilor.

Epoca industrială a avut puțină folos pentru un sens individual al înțelegerii – este dificil să combinați urmărirea unui sentiment puternic de scop personal cu funcționarea repetitivă a unei mașini industriale zi de zi. La începutul epocii industriale, religia a continuat să ofere o sursă de sens pentru majoritatea oamenilor, ca scop colectiv. Cu toate acestea, pe măsură ce era industrială a progresat, frecvența la biserică a scăzut, în timp ce locurile de muncă și consumul au devenit din ce în ce mai mult privite ca surse de sens. O parte din această schimbare poate fi urmărită până la ascensiunea „eticii muncii protestante”, care a oferit o justificare pentru acumularea de avere din profesii în ascensiune (cum ar fi avocații și medicii) și clasa managerială. O parte din aceasta este rezultatul creșterii masive a publicității comerciale, care a legat în mod inteligent consumul de aspirații precum libertatea (de exemplu, infamele reclame la țigări Camel cowboy) și fericirea. Am ajuns atât de departe pe această cale încât oamenii vorbesc acum despre „terapie cu amănuntul”, ideea că te poți simți mai bine cumpărând.

Ca și în cazul unor astfel de tranziții anterioare, nu este surprinzător că, odată cu actuala dislocare digitală, asistăm din nou la o creștere a liderilor populiști cu mesaje simpliste, cum ar fi Donald Trump în Statele Unite și Viktor Orbán în Ungaria. Un studiu recent a constatat că ponderea medie a voturilor pentru partidele populiste din Europa este mai mult decât dublă față de cea din anii 1960. Oamenii care își pierd simțul sensului atunci când scopul și convingerile lor sunt provocate, vor să li se spună că lucrurile vor fi bine și că răspunsurile sunt simple. „Make America Great Again” este un astfel de mesaj. Aceste mișcări care privesc înapoi promit o întoarcere ușoară la un trecut glorios. În mod similar, observăm din nou o creștere a frecvenței la biserică, precum și a diferitelor mișcări spirituale, toate care promit să restabilească rapid accesul indivizilor la sens. Alternativa creării de noi semnificații printr-o căutare individuală a scopului și examinarea independentă și formarea credințelor necesită o atenție considerabilă. Atenție pe care oamenii nu o pot aduna din motive pe care le vom vedea în detaliu mai târziu în carte.

Această lipsă individuală de atenție la scop nu se limitează la nicio zonă demografică. Oamenii care au mai multe locuri de muncă pentru a plăti chiria și a-și hrăni familiile sunt cu siguranță afectați, dar la fel și mulți oameni cu locuri de muncă bine plătite, care lucrează adesea mai multe ore ca niciodată și și-au mărit cheltuielile personale până la punctul în care nu își pot permite să renunțe. S-ar putea presupune că acesta este rezultatul lipsei de educație, dar se întâlnesc adesea tineri care au absolvit școli de elită și vor să lucreze pentru un startup de tehnologie sau să intre în zona capitalului de risc. Majoritatea dintre ei caută sfaturi despre cum să aplice pentru o anumită poziție. După ce a discutat despre asta de ceva timp, de obicei, autorul le pune o întrebare mai deschisă: „Ce vrei de la această poziție?” Acest lucru provoacă adesea răspunsuri mai interesante – ar putea vorbi despre învățarea unei noi abilități sau despre aplicarea uneia pe care au învățat-o recent. Uneori oamenii răspund cu dorința de a contribui la o anumită cauză. Când sunt întrebați „Care este scopul tău?”, în mod șocant, puțini au acordat suficientă atenție acestei întrebări pentru a avea un răspuns. Este adesea ca și cum li s-ar fi pus această întrebare pentru prima dată și brusc își dau seama că „a face mulți bani” nu este de fapt un scop care poate oferi sens vieții.

Raritatea atenției colective

De asemenea, umanitatea nu acordă suficientă atenție nevoii noastre colective de mai multe cunoștințe pentru a aborda amenințările cu care ne confruntăm și pentru a profita de oportunitățile care ne stau în față.

În ceea ce privește amenințările cu care ne confruntăm, nu lucrăm suficient de mult la reducerea nivelurilor de dioxid de carbon și alte gaze cu efect de seră din atmosferă. Sau la monitorizarea asteroizilor care ar putea lovi Pământul și găsirea unor modalități de a-i devia. Sau despre limitarea focarului actual de coronavirus și a viitoarelor pandemii (o versiune inițială a The World After Capital, scrisă înainte de 2020, se referea la „următoarea gripe aviare” aici).

Schimbările climatice, „moartea de sus” și pandemiile sunt trei exemple de amenințări la nivel de specie cu care se confruntă oamenii. Suntem capabili să susținem populația umană globală actuală doar datorită progresului tehnologic. Fiecare dintre aceste categorii de risc are potențialul de a perturba în mod fundamental capacitatea noastră de a satisface nevoile individuale. De exemplu, criza climatică ar putea duce la eșecuri pe scară largă a recoltei globale, ceea ce ar putea însemna că nu vom mai putea satisface nevoile tuturor de calorii și nutrienți. Aceasta nu este o preocupare ipotetică: a dus la căderea civilizațiilor umane anterioare, cum ar fi Rapa Nui de pe Insula Paștelui și mayașii, ale căror societăți s-au prăbușit din cauza schimbărilor relativ mici ale climei lor locale, posibil induse într-o oarecare măsură de propriile acțiuni. Acum ne confruntăm cu o criză climatică la scară cu adevărat globală și ar trebui să folosim o proporție semnificativă din toată atenția umană pentru a combate această amenințare.

În ceea ce privește oportunitățile, mult prea puțină atenție umană este acordată unor lucruri precum curățarea mediului, resursele educaționale și cercetarea de bază. Lista de aici este aproape nesfârșită și include deblocarea calculului cuantic și avansul inteligenței mașinilor. Acesta din urmă este deosebit de intrigant, deoarece ar putea ajuta la producerea mai rapidă a cunoștințelor, contribuind astfel potențial la reducerea deficitului de atenție.

Nimic din toate acestea nu înseamnă că toată lumea trebuie să devină om de știință sau inginer – există multe alte modalități de a aloca atenția pentru a aborda aceste amenințări și oportunități. De exemplu, a afla despre criza climatică, a împărtăși acele cunoștințe cu alții și a deveni activ din punct de vedere politic sunt toate modalități de a aloca atenția, care pot crea direct sau indirect mai multe cunoștințe. La fel este și crearea de artă care îi inspiră pe alții, fie că este vorba de a face direct o acțiune, fie de a ne conecta la umanitatea noastră comună ca sursă de sens. Acesta este motivul pentru care atunci când autorul vorbește despre faptul că nu creăm suficiente cunoștințe, nu se limitează la cunoștințele științifice, ci include toate cunoștințele, așa cum am definit mai devreme.

Lipsa atenției este greu de atenuat și, prin urmare, o propun ca posibilă explicație pentru paradoxul Fermi. Fizicianul Enrico Fermi a întrebat de ce nu am detectat încă niciun semn de viață inteligentă în altă parte a universului nostru, în ciuda faptului că știm că există o mulțime de planete care ar putea adăposti o astfel de viață. Au fost avansate multe explicații diferite, inclusiv că suntem prima și, prin urmare, singura specie inteligentă, sau că speciile inteligente mai avansate rămân „întunecate” de teama să nu fie atacate de specii și mai avansate (premisa trilogiei SF a lui Cixin Liu, Problema cu trei corpuri). Alternativ, poate că toate civilizațiile se dezvoltă până când au suficient capital, dar apoi suferă de deficit de atenție, așa că sunt distruse rapid de o pandemie sau o lovitură de meteoriți. Dacă civilizațiile care pot construi radiouri nu persistă foarte mult timp, este foarte puțin probabil ca momentul semnelor existenței lor să coincidă cu al nostru.

De ce atenția noastră limitată este atât de prost alocată încât am creat un eveniment potențial la nivel de extincție sub forma unei crize climatice? Un motiv este că în prezent folosim mecanismul pieței pentru a aloca atenția. Următoarele secțiuni explică modul în care acest mecanism atrage cantități uriașe de atenție în câteva sisteme precum Facebook, păstrând în același timp o mare parte din el prins în activitățile din Epoca Industrială. În cele din urmă, vom lua în considerare de ce piețele în mod fundamental nu pot aloca atenția, ceea ce indică limitele cruciale ale capitalismului.

Alocarea greșită

Am văzut că atenția este limitată în raport cu marile probleme și oportunități cu care ne confruntăm, ceea ce face ca alocarea adecvată a atenției disponibile să fie o provocare crucială pentru umanitate. După cum vom vedea mai târziu, tehnologia digitală poate ajuta la îndeplinirea acestei provocări. Dar, în trecutul recent, efectul principal al tehnologiei digitale a fost alocarea greșită a atenției.

Internetul crește exponențial cantitatea de conținut disponibil. Majoritatea conținutului înregistrat produs de umanitate a fost produs în ultimii ani, un rezultat natural al creșterii rapide exponențiale în crearea de date. Drept urmare, este ușor să fii copleșit. Atenția noastră limitată este ușor absorbită de cantitatea tot mai mare de conținut adaptat pentru a ne stârni curiozitatea și a ne capta atenția. Oamenii sunt adaptați inadecvat la mediul informațional în care trăim acum. Verificarea e-mailului, Twitter, Instagram și vizionarea unui alt clip YouTube sau a unei povești Snapchat oferă „hituri de informații” care declanșează părțile creierului nostru care au evoluat pentru a fi stimulate de noutate, socializare. conexiune, atractivitate sexuală, drăgălășenie animală și așa mai departe. Timp de sute de mii de ani, când ai văzut o pisică (sau o persoană sexy) a fost o pisică reală (sau o persoană sexy) undeva în apropiere. Acum, internetul poate oferi un flux efectiv nelimitat de poze cu pisici (sau persoane sexy). În 2019, o persoană obișnuită a petrecut aproape două ore și jumătate pe rețelele de socializare în fiecare zi, parte dintr-un număr uimitor de 10 ore și jumătate petrecute pentru un fel de consum media, sau mai mult de 60% din toate orele de veghe.

Important este că companiile dominante pe care le folosim pentru a accesa aceste informații, cum ar fi Google, Facebook și Twitter, generează majoritatea veniturilor prin captarea și re-vânzarea atenției noastre. Aceasta este esența publicității, care este modelul lor de afaceri. Agenții de publicitate ne cumpără literalmente atenția. Astăzi, pentru a crește, aceste companii investesc în algoritmi proiectați să prezinte conținut extrem de vizat, tentant, captându-ne astfel mai multă atenție. Site-urile de știri precum Buzzfeed și Huffington Post fac același lucru.

Este mult mai ușor să captăm atenția făcând apel la părțile creierului nostru care găsesc pisoi drăguți, oameni sexy și reacţionează cu indignare la infracţiunile percepute, mai degrabă decât să ni se ceară să citim un eseu de lung sau să rezolvăm o dispută cântărind independent dovezile. Companiile responsabile pentru aceste sisteme nu au stimulente financiare care să vă convingă să vă închideți computerul, să lăsați telefonul smart jos și să petreceți mai mult timp cu familia și prietenii, să citiți o carte sau să ieșiți în aer liber și să vă bucurați sau chiar să curățați mediul înconjurător. Piețele financiare urmăresc îndeaproape valori precum numărul de utilizatori și timpul petrecut pe o platformă, care sunt predictori ai creșterii viitoare a veniturilor din publicitate. Cu alte cuvinte, piețele care conduc la modul predominant în care folosim tehnologia digitală pentru a aloca atenția reflectă interesele financiare ale investitorilor și agenților de publicitate, care sunt adesea ortogonale sau chiar antagonice intereselor individuale și ale comunității. După cum vom vedea mai târziu (vezi secțiunea „Prețuri lipsă” de mai jos), problema este și mai profundă, deoarece este de fapt imposibil să construim piețe adecvate pentru atenție.

Capcana

În timp ce tehnologia digitală este folosită pentru a capta o cantitate din ce în ce mai mare din atenția noastră, ar trebui să luăm în considerare, de asemenea, cui îi este dedicată cea mai mare parte a atenției astăzi. Nu este surprinzător, din moment ce abia începem să ieșim din ea, cea mai mare parte a atenției umane se concentrează asupra activităților din Epoca Industrială, în special asupra muncii și consumului. De exemplu, în SUA, mulți oameni petrec 40 sau mai multe ore pe săptămână la locul de muncă, ceea ce reprezintă 35% din orele de veghe (presupunând opt ore de somn pe noapte). Oamenii din SUA petrec acum aproximativ 10 ore și jumătate pe zi consumând media (inclusiv televiziunea și radioul tradițional, pe lângă Facebook, YouTube, Netflix și servicii similare, podcasturi, jocuri și multe altele), care (dând deoparte utilizarea simultană) duc la peste 60% din timpul de veghe. Pentru a înțelege de ce se vorbește atât de mult din atenția noastră, să vedem conceptul de „buclă de locuri de muncă”.

Bucla muncii

Considerăm fără pasiune că munca este grea, deoarece în ultimele două secole ne-am convins că angajarea este esențială atât pentru economie, cât și pentru demnitatea individuală. Să începem din perspectiva producției. Dacă doriți să faceți produse sau să furnizați un serviciu, aveți nevoie de o serie de intrări, inclusiv clădiri și mașini (capital), materii prime sau piese (rechizite) și muncitori umani (forță de muncă). Pentru o mare parte din istorie, capitalul și forța de muncă au fost complementare: în calitate de proprietar al unei companii, nu ți-ai putea folosi capitalul fizic fără a avea forță de muncă pentru a o opera. Acest lucru a fost valabil pentru producție și cu atât mai mult pentru servicii, care folosesc adesea puțin capital și constau în primul rând din forță de muncă.

Cu toate acestea, nu există nimic în economie care să spună că toate procesele de producție ar trebui să necesite forță de muncă. Ideea opusă este un artefact al funcțiilor de producție care erau disponibile din punct de vedere tehnologic atunci când economiștii au dezvoltat teoria producției. Dacă proprietarii de companii sunt capabili să-și dea seama cum să facă ceva mai ieftin sau mai bun folosind mai puțină forță de muncă sau deloc, asta vor alege să facă. Când a fost achiziționată de Facebook pentru 19 miliarde de dolari, de exemplu, WhatsApp avea mai puțin de 50 de angajați.

A nu avea deloc forță de muncă ar putea avea sens pentru o singură companie, dar nu este valabil pentru economia în ansamblu, așa cum este construită în prezent. Cine va cumpăra bunuri și servicii produse de sisteme automate dacă oamenii sunt șomeri și nu au bani? Walter Reuther, șeful sindicatului United Automobile Workers din anii 1950, a povestit adesea o poveste despre un schimb de replici pe care l-a avut cu un oficial al companiei de autovehicule Ford (care, pe măsură ce povestea a devenit faimoasă în sine, a devenit Henry Ford II):

Dacă toți am fi moștenit bogăție sau venituri suficiente din capital, o economie fără forță de muncă nu ar fi o problemă și ne-am putea bucura de beneficiile unor produse și servicii mai ieftine datorită roboților și automatizării.

Posibilitatea unei scăderi a cererii consumatorilor din cauza forței de muncă mai puțin îndelungate părea nu doar improbabilă, ci și imposibilă. A existat o buclă virtuoasă în centrul creșterii economice: „bucla locurilor de muncă”.

În economia actuală, majoritatea oamenilor își vând forța de muncă, producând bunuri și servicii și primind în schimb salarii. Cu salariile lor, ei cumpără smartphone-uri, cărți, unelte, case și mașini. De asemenea, cumpără asistența profesională a avocaților, medicilor, mecanicilor auto, grădinarilor și coaforului.

Majoritatea oamenilor care vând aceste bunuri și servicii sunt la rândul lor angajați, ceea ce înseamnă că și ei își vând forța de muncă și cumpără bunuri și servicii de la alte persoane cu cât sunt plătiți. Și roata se-nvârte.

Ciclul locurilor de muncă a funcționat incredibil de bine în combinație cu piețele competitive pentru bunuri și servicii și cu un sistem financiar funcțional corespunzător. Antreprenorii au folosit fie creditul, fie capitalul propriu pentru a începe noi afaceri și au angajat oameni pe salarii care erau adesea mai mari decât în întreprinderile mai vechi, sporind puterea de cumpărare a angajaților lor și, prin urmare, alimentând în continuare inovarea și creșterea. În ceea ce privește extinderea producției economice și rezolvarea problemelor pentru care piețele sunt potrivite, a fost un ciclu virtuos care a dus la o prosperitate și inovație fără precedent.

Unii ar putea sublinia că mulți oameni în zilele noastre lucrează pe cont propriu, dar acest lucru este irelevant dacă își vând timpul. De exemplu, un designer grafic care lucrează ca antreprenor independent este încă plătit pentru munca pe care o pune într-un proiect. Numai dacă proiectează ceva pentru care este plătit din nou și din nou, fără ca el să-și consume mai mult timp, cum ar fi un șablon grafic, are posibilitatea de a părăsi bucla locurilor de muncă.

Există mai multe probleme cu acest ciclu virtuos astăzi. În primul rând, așa cum am calculat la începutul acestei secțiuni, captează marea majoritate a atenției umane. În al doilea rând, atunci când lucrurile se contractă, efectul întăririi reciproce se aplică în cealaltă direcție. Luați un oraș mic, de exemplu, în care magazinele locale oferă o parte din locuri de muncă. Dacă un supermarket mare intră în oraș, numărul total de locuri de muncă în retail și salariile vor scădea ambele. Mai puțini angajați ai magazinelor au venituri, iar cei care au, au mai puțin. Dacă încep să cheltuiască mai puțin pe tunsori și reparații auto, coaforul și mecanicul auto câștigă mai puțin și pot cheltui mai puțin ei înșiși și așa mai departe. În al treilea rând, o mare parte a consumului de astăzi este determinată de sume mari de bani cheltuite în publicitate, precum și de expunerea la rețelele sociale, determinând oamenii să cheltuiască pozițional pentru dorințe (de exemplu, o mașină mai mare decât vecinul lor). Aceste niveluri mai ridicate de cheltuieli, la rândul lor, blochează oamenii în locuri de muncă pe care le urăsc, dar nu își permit să le părăsească, ceea ce explică o mare parte din frustrarea în rândul profesioniștilor relativ bine plătiți, cum ar fi avocații și bancherii.

Cu alte cuvinte, ceea ce a fost cândva o buclă virtuoasă a devenit o buclă vicioasă care ține în capcană o mare parte din atenția umană. O mare parte din această carte este despre eliberarea acestei versiuni vicioase a buclei locurilor de muncă. Aceasta este o problemă urgentă, deoarece bucla locurilor de muncă a devenit din ce în ce mai vicioasă de ceva vreme, din cauza unei schimbări în relația dintre muncă și capital.

Marea decuplare

Pentru a înțelege ce se întâmplă cu bucla locurilor de muncă, trebuie să ne uităm la o schimbare a economiei care a devenit cunoscută drept „Marea Decuplare”. În deceniile de după cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsură ce economia SUA a crescut, ponderea Produsului Intern Brut (PIB) destinată muncii a crescut în același ritm. Cu toate acestea, începând cu mijlocul anilor 1970, PIB-ul a continuat să crească, în timp ce venitul gospodăriilor a rămas constant.

În această perioadă de stagnare a veniturilor, și în special de la mijlocul anilor 1980 încolo, creșterea PIB-ului SUA a fost din ce în ce mai finanțată de consumatorii care s-au îndatorat, până când s-a atins limita îndatorării suportabile a gospodăriilor. Primul eveniment care a condus cu adevărat la acest punct a fost prăbușirea bulei imobiliare din SUA. Există unele dovezi că se atinge un alt astfel de punct chiar acum, ca urmare a crizei COVID-19, care a dus la creșteri dramatice ale șomajului.

Schimbări similare au avut loc în alte economii dezvoltate. Această decuplare poate fi explicată parțial de schimbarea demografică, dar principalul motor pare să fie tehnologia. Pe măsură ce inovația tehnologică se accelerează, va exista și mai multă presiune asupra buclei locurilor de muncă. Deosebit de îngrijorător este faptul că locurile de muncă din țările în curs de dezvoltare sunt foarte expuse automatizării. Drept urmare, aceste țări pot fie să ignore complet „epoca de aur a buclei locurilor de muncă”, fie să aibă o versiune mult diminuată.

Deci, în timp ce se dorește eliberarea atenției prinsă în bucla locurilor de muncă, trebuie să ne dăm seama cum să facem acest lucru treptat, mai degrabă decât printr-un colaps rapid. Dar este posibil un astfel de colaps?

Nod al muncii sau eșecul magic al angajării?

Cu bucla de locuri de muncă încă dominantă, oamenii trebuie să-și vândă forța de muncă pentru a-și câștiga existența. Până de curând, majoritatea economiștilor credeau că atunci când munca umană este înlocuită cu tehnologie într-o activitate economică, aceasta își găsește de lucru în altă parte. Acești economiști se referă la teama de șomaj tehnologic sau de sub-ocupare drept „proporția greșită a muncii”.

Argumentul este că automatizarea unei anumite părți a economiei eliberează forța de muncă pentru a lucra la altceva – antreprenorii ar putea folosi această forță de muncă nou disponibilă pentru a oferi noi produse și servicii inovatoare, de exemplu. Nu există o „bulgăre” fix al muncii; mai degrabă există un număr infinit de lucruri la care să lucrezi. La urma urmei, asta este ceea ce s-a întâmplat istoric. De ce ar trebui de data asta să fie diferit?

Pentru a înțelege cum ar putea fi diferite lucrurile, am putea lua în considerare rolul pe care l-au jucat caii în economia americană. În 1915, 25 de milioane de cai lucrau în agricultură și transporturi; până în 1960, acest număr a scăzut la 3 milioane, iar apoi am încetat complet să ținem evidența, deoarece caii au devenit irelevanți. Acest declin s-a întâmplat pentru că ne-am dat seama cum să construim tractoare, mașini și tancuri. Pur și simplu nu au mai rămas utilizări pentru care caii să fie superiori unui înlocuitor mecanic. Economistul Wassily Leontief (1952) a subliniat că același lucru s-ar putea întâmpla și oamenilor în articolul său „Machines and Man”.

Oamenii au, evident, o gamă mai largă de abilități decât caii, motiv pentru care până acum am găsit mereu noi locuri de muncă. Deci ce s-a schimbat? Practic, ne-am dat seama cum să facem computerele să facă o mulțime de lucruri pe care până de curând credeam că doar oamenii le pot face, cum ar fi să conducă o mașină. Tehnologia digitală ne oferă calcul universal la cost marginal zero. Dintr-o dată, ideea că noi, oamenii, am putea avea mai puține utilizări nu pare chiar atât de de neconceput.

Cei care susțin că aceasta este greșeala muncii susțin că nu am luat în considerare un nou set de activități umane care să angajeze oameni, dar și această linie de gândire ar putea fi defectuoasă. Doar pentru că am găsit noi locuri de muncă în trecut, nu înseamnă că o vom face în viitor. Eu numesc această credință „eșecul magic al angajării”.

Putem fi incredibil de creativi când vine vorba de a ne gândi la lucruri noi cu care să ne petrecem timpul, dar întrebarea operativă pentru oamenii care își vând forța de muncă este dacă pot fi plătiți suficient pentru a-și permite soluții pentru nevoile lor, cum ar fi hrană, adăpost și îmbrăcăminte. Singurul lucru care contează pentru această întrebare este dacă o mașină sau un alt om este capabil să facă orice ne gândim mai ieftin.

Aceasta se dovedește a fi problema centrală cu eroarea magică a angajării. Nimic din teoria economică nu spune care ar trebui să fie „prețul de compensare a pieței” pentru forță de muncă – nivelul salarial la care nu există nici șomaj, nici penurie de forță de muncă. Ar putea fi mult sub ceea ce au nevoie oamenii pentru a-și acoperi nevoile, ceea ce ar putea reprezenta o amenințare existențială pe termen scurt pentru mulți oameni. Se pare că ne confruntăm cu o dilemă. Pe de o parte, dorim să eliberăm atenția umană pentru utilizări pe care bucla locurilor de muncă nu le asigură. Pe de altă parte, dorim să evităm o prăbușire rapidă a buclei locurilor de muncă. Pentru a înțelege cum le putem realiza pe ambele, trebuie să luăm în considerare relația dintre costul forței de muncă și inovație.

Prețul muncii și inovației

Unii oameni susțin că sindicatele au scumpit forța de muncă, rezultând produse și servicii inaccesibile. Dar, în realitate, costurile crescute ale forței de muncă ne-au propulsat de fapt să devenim mai eficienți: antreprenorii au depășit provocarea unei forțe de muncă mai scumpe prin construirea de mașini mai bune care necesitau mai puțini oameni. În țări precum India, abundența forței de muncă ieftină a însemnat că pentru o lungă perioadă de timp a existat puține stimulente pentru a investi în mașini, deoarece era mai ieftin ca oamenii să facă munca, manual.

La nivel global, ne confruntăm cu riscul de a rămâne blocați într-o capcană a inovației scăzută tocmai ca urmare a temerii că automatizarea va reduce forța de muncă. De exemplu, s-ar putea ajunge pentru mulți ani cu oameni care conduc camioane în toată țara, mult timp după ce o mașină ar putea face aceeași treabă în siguranță. Care este stimulentul de a automatiza un loc de muncă dacă poți convinge pe cineva să o facă pentru salariul minim?

Unii oameni obiectează la inovațiile în automatizare pe motiv că munca este o parte integrantă a identității oamenilor. Dacă ai fost șofer de camion mulți ani, de exemplu, cine vei fi dacă îți pierzi locul de muncă? La început, aceasta ar putea părea o întrebare complet legitimă. Dar merită să ne amintim ideea că scopul are de-a face în primul rând cu profesia, în loc să aparțină unei religii sau unei comunități, este un fenomen al Epocii Industriale.

Dacă vrem să eliberăm atenția prin automatizare, trebuie să venim cu noi răspunsuri la aceste preocupări. Acesta va fi subiectul părții a patra, dar înainte de a ajunge acolo ne vom gândi mai întâi de ce capitalismul de la sine nu poate rezolva aceste probleme.

Limitele capitalismului

Capitalismul a avut atât de mult succes încât chiar și țările teoretic comuniste precum China l-au îmbrățișat. Dar nu poate rezolva deficitul de atenție fără schimbări semnificative în reglementare, din cauza a trei limitări importante. În primul rând, prețurile vor lipsi întotdeauna pentru lucruri la care ar trebui să fim atenți. În al doilea rând, capitalismul are mijloace limitate pentru a face față concentrării bogăției și puterii de piață care decurg din tehnologiile digitale. În al treilea rând, capitalismul acționează pentru a păstra interesele capitalului în detrimentul cunoașterii. Trebuie să facem schimbări acum, tocmai pentru că capitalismul a avut atât de mult succes – problemele rămase sunt cele pe care nu le poate rezolva.

Prețuri lipsă

Capitalismul nu ne va ajuta să acordăm atenție, deoarece se bazează pe prețuri care sunt determinate de piețe. Prețurile sunt puternice, deoarece agregă eficient informații despre preferințele consumatorilor și capacitățile producătorului, dar nu totul poate fi evaluat. Și din ce în ce mai mult, lucrurile care nu pot fi evaluate devin tot mai importante decât cele care pot: de exemplu, beneficiile explorării spațiului, costul crizei climatice sau simțul scopului unui individ.

Lipsa prețurilor pentru multe lucruri nu este doar o chestiune de lipsă a pieței care poate fi creată prin reglementare. Prima problemă de bază este costul marginal zero al cópiilor și distribuției în domeniul digital. Din perspectivă socială, ar trebui să punem la dispoziție gratuit toate cunoștințele lumii, inclusiv servicii precum diagnosticele medicale. Dar asta înseamnă că atâta timp cât ne bazăm pe mecanismul prețului, vom sub-produce resurse digitale. Așa cum epoca industrială a fost plină de externalități negative, cum ar fi poluarea, care a dus la supraproducție, epoca cunoașterii este plină de externalități pozitive, cum ar fi învățarea, care implică subproducție. Dacă ne bazăm pe mecanismul pieței, nu vom acorda suficientă atenție creării de resurse educaționale gratuite.

A doua problemă fundamentală este incertitudinea. Deoarece prețurile adună informații, ele eșuează atunci când nu există astfel de informații. Când evenimentele sunt fie incredibil de rare, fie nu au avut loc niciodată, nu avem informații despre frecvența sau gravitatea lor, iar mecanismul prețului nu poate funcționa atunci când eroarea de prognoză este infinită. De exemplu, impacturile mari de asteroizi pe Pământ au loc la milioane de ani unul de altul și, prin urmare, niciun preț nu ne poate ajuta să acordăm atenție detectării acestora și construirii de sisteme care să le devieze. Drept urmare, acordăm o atenție banală unor astfel de probleme în raport cu potențialele daune pe care le-ar provoca.

A treia problemă de bază este legată de noile cunoștințe. Cu cât aceste cunoștințe sunt mai îndepărtate de la crearea unui produs sau serviciu care poate fi vândut, cu atât este mai puțin utilizat mecanismul prețului. Luați în considerare primii pionieri ai aviației, de exemplu. Au urmat zborul pentru că erau fascinați de rezolvarea unei provocări, mai degrabă decât pentru că exista o piață evidentă pentru călătoriile cu avionul. Sau, să  luăm primele zile ale calculului cuantic: mașinile reale erau încă la câteva decenii distanță, așa că în acel moment mecanismul prețului nu ar fi acordat atenție disciplinei. O mare parte din aceste cunoștințe trebuie, prin urmare, să fie produse prin alocarea atenției prin alte mecanisme, cum ar fi cercetarea finanțată de guvern, instituțiile academice și premiile.

A patra problemă fundamentală este că, pentru ca piețele și prețurile să existe, trebuie să existe mai mulți cumpărători (cerere) și vânzători (oferta). Nu există cerere și ofertă pentru ca tu să petreci timp cu copiii tăi sau să-ți dai seama de scopul tău în viață. Capitalismul nu ne poate ajuta să alocam atenția oricărui lucru care este profund personal.

O modalitate de a rezuma toate aceste exemple este de a gândi lumea ca fiind împărțită într-o sferă economică (unde există prețurile) și una non-economică. Alocarea atenției bazată pe piață nu poate reuși decât în ​​prima și, în măsura în care există contraponderi insuficiente, o va face în detrimentul atenției alocate sferei non-economice. Acesta este părintele cu venituri mari, care nu petrece suficient timp cu copiii lor, sau legiunile de doctori în știință care optimizează algoritmi publicitari în loc să lucreze la criza climatică.

O modalitate de a rezuma toate aceste exemple este de a gândi lumea ca fiind împărțită într-o sferă economică (unde există prețurile) și una non-economică. Alocarea atenției bazată pe piață nu poate reuși decât în ​​prima și, în măsura în care există contraponderi insuficiente, o va face în detrimentul atenției alocate sferei non-economice. Acesta este părintele cu venituri mari, care nu petrece suficient timp cu copiii lor, sau legiunile de doctori în știință care optimizează algoritmi publicitari în loc să lucreze la criza climatică.

Legile puterii

Când vine vorba de distribuția venitului și a bogăției, sunt posibile multe rezultate diferite, iar ceea ce se întâmplă de fapt depinde atât de funcția de producție subiacentă, cât și de reglementarea guvernamentală. Se va lua în considerare o funcție de producție manuală care era comună înainte de industrializare. Dacă erai un cizmar care făcea pantofi manual, de exemplu, exista o limită a numărului de pantofi pe care îi puteai produce.

Apoi au apărut industrializarea și economiile scalate. Dacă ai face mai multe mașini, să zicem, le-ai putea face mai ieftin. De aceea, de-a lungul timpului, au fost relativ puțini producători de mașini în lume și proprietarii celor ce-au supraviețuit au făcut mari averi. Cu toate acestea, aceste întreprinderi de producție au rămas destul de competitive între ele, chiar dacă au crescut, ceea ce le-a limitat puterea de piață și, prin urmare, cantitatea de bogăție pe care o generau. Multe întreprinderi de servicii au economii scalate relativ mici, ceea ce a permis existența unui mare număr dintre ele, iar piețe precum saloanele de unghii și restaurantele au rămas extrem de competitive. Finanțele reprezintă o excepție clară de la asta, în rândul serviciilor. Câteva bănci mari, companii de asigurări și firme de brokeraj tind să domine industria financiară, iar acest lucru s-a accelerat în ultimii ani, în mare parte pentru că serviciile financiare au fost deja puternic afectate de tehnologia digitală.

Cu tehnologia digitală, asistăm la o schimbare către o putere de piață tot mai mare și o concentrare a bogăției. Când trasezi rezultatele, cum ar fi companiile după venituri, curbele rezultate arată ca așa-numitele „legi ale puterii”: cea mai mare firmă este mult mai mare decât următoarea companie ca mărime, care, la rândul ei, este mult mai mare decât a treia ca mărime, și asa mai departe. Acest model este omniprezent în tehnologia digitală și în industriile în care joacă un rol major. De exemplu, cel mai vizionat videoclip de pe YouTube a fost vizionat de miliarde de ori, în timp ce marea majoritate a videoclipurilor au fost vizionate doar de câteva ori. În comerțul electronic, Amazon este cu un ordin de mărime mai mare decât cel mai mare competitor al său și cu câteva ordine de mărime mai mare decât majoritatea companiilor de comerț electronic. Același lucru este valabil și pentru aplicații: cele mai importante au sute de milioane de utilizatori, dar marea majoritate au doar câțiva.

Tehnologiile digitale conduc aceste legi ale puterii datorită costului marginal zero, așa cum s-a explicat mai devreme, precum și prin efectele de rețea. Efectele de rețea apar atunci când un serviciu devine mai bun pentru toți participanții, pe măsură ce mai mulți oameni sau companii se alătură serviciului. De exemplu, pe măsură ce Facebook a crescut, atât utilizatorii noi, cât și cei timpurii au avut mai mulți oameni cu care se puteau conecta. Aceasta înseamnă că, odată ce o companie crește la o anumită dimensiune, devine din ce în ce mai greu pentru noii intrați să concureze, deoarece rețelele lor inițial mai mici oferă mai puține beneficii participanților. În absența unui fel de reglementare, combinația dintre costul marginal zero cu efectele de rețea are ca efect rezultate extrem de neregulate. Până acum, am văzut o rețea socială, Facebook, și o companie de căutare, Google, dominându-le pe toate celelalte.

Această trecere la legile puterii conduce la o creștere uriașă a bogăției și a inegalității veniturilor, la niveluri care depășesc chiar și vârful anterior de la începutul anilor 1900. Inegalitatea dincolo de un anumit nivel este corozivă din punct de vedere social, deoarece cei bogați încep să trăiască într-o lume care este deconectată de problemele cu care se confruntă mari părți ale populației.

Dincolo de implicațiile sociale ale unei astfel de inegalități, cele mai mari companii digitale dețin și o putere politică și de piață nejustificată. Când Amazon a achiziționat o farmacie online relativ mică, semnalând intenția sa de a concura pe acea piață, a avut loc o scădere dramatică a capitalizării de piață a lanțurilor de farmacii. Din punct de vedere istoric, puterea de piață a produs alocări ineficiente din cauza chiriilor excesive, deoarece prețurile au fost menținute artificial ridicate. În schimb, pe piețele digitale, companiile puternice au împins prețurile în jos sau chiar au făcut lucrurile gratuite. În timp ce acest lucru pare pozitiv la început, răul pentru clienți vine prin reducerea inovației, deoarece companiile și investitorii încetează să mai încerce să aducă pe piață produse alternative mai bune (luați în considerare, de exemplu, lipsa inovației în căutarea pe internet).

Joseph Schumpeter a inventat termenul „distrugere creativă” pentru a descrie modul în care antreprenorii creează noi produse, tehnologii, metode și, în cele din urmă, structuri economice pentru a le înlocui pe cele vechi. Într-adevăr, dacă te uiți la companiile dominante din ziua de azi, precum Google, Amazon și Facebook, toate sunt relativ noi, care le-au înlocuit ca importanță pe cele din Epoca Industrială. Cu toate acestea, o astfel de inovație „schumpeteriană” va fi mai dificilă în viitor, dacă nu chiar imposibilă. În timpul erei industriale, mașinile au servit unui scop specific, ceea ce însemna că atunci când un nou produs sau o tehnologie de fabricație a devenit disponibilă, baza instalată de mașini a devenit practic lipsită de valoare. Astăzi, computerele de uz general pot implementa cu ușurință un nou produs, pot adăuga o caracteristică sau pot adopta un nou algoritm. În plus, funcțiile de producție cu informații ca intrare cheie au o proprietate cunoscută sub numele de „supermodularitate”: cu cât aveți mai multe informații, cu atât beneficiul marginal al informațiilor suplimentare este mai mare. Acest lucru le oferă companiilor existente o putere uriașă susținută – ele câștigă mai multă valoare marginală dintr-un produs sau serviciu nou decât o face un nou intrat.

Auto-conservare

Spre sfârșitul epocii agrare, când pământul era limitat, elitele politice proveneau din clasele proprietarilor de pământ, iar influența lor nu a fost cu adevărat diminuată decât după cel de-al Doilea Război Mondial. Acum, deși am ajuns la sfârșitul perioadei de deficit de capital, elitele politice reprezintă în mare măsură interesele deținătorilor de capital. În unele țări, cum ar fi China, liderii politici de rang înalt și familiile lor dețin o mare parte din industrie. În alte țări, precum Statele Unite, politicienii sunt puternic influențați de proprietarii de capital din cauza necesității de a strânge fonduri, a impactului asupra politicii lobbyiștilor, a „think tank-urilor” și a fundațiilor susținute de capital, a deformării dezbaterii publice prin mass-media deținută de capital (de exemplu, FOX), precum și de „concurența de reglementare” globală care le permite proprietarilor de capital să mâne guvernele unul împotriva celuilalt pentru a limita redistribuirea averii prin impozitare. A se vedea doar activitatea de lobby: pe o perioadă de cinci ani, cele mai active 200 de companii politice au cheltuit aproape 6 miliarde de dolari pentru a influența politica. Un studiu inteligent din 2019 a arătat cum acest tip de lobby are un impact direct asupra limbajului legilor elaborate ulterior de parlamentari.

Efectul net al tuturor acestora sunt politicile favorabile proprietarilor de capital, cum ar fi ratele scăzute ale impozitului pe câștigurile de capital. Ratele scăzute ale impozitului pe profit, cu lacune care permit corporațiilor să acumuleze profituri în țările în care impozitele sunt scăzute, sunt, de asemenea, favorabile proprietarilor de capital. Acesta este motivul pentru care în multe țări avem unele dintre cele mai scăzute rate efective de impozitare pentru corporații și persoane fizice și familii bogate din istorie („eficient” înseamnă ceea ce se plătește după scutiri și alte modalități de reducere sau evitare a plăților fiscale).

Pe lângă păstrarea și crearea de beneficii financiare pentru proprietarii de capital, corporațiile au atacat și crearea și distribuirea cunoștințelor. Ei au făcut lobby puternic pentru a prelungi termenii drepturilor de autor și pentru a consolida protecția dreptului de autor. Și editorii științifici au făcut accesul la cunoaștere atât de scump, încât bibliotecile și universitățile se luptă să-și permită abonamentele.

O limitare cheie a capitalismului este că, fără o schimbare semnificativă, ne va ține prinși în era industrială, menținând guvernele și procesul politic concentrat pe capital. Atâta timp cât asta e situația, vom continua să supra-alocăm atenția muncii și consumului și să o sub-alocam unor domenii precum nevoia individuală de sens și nevoia colectivă de creștere a cunoștințelor. Părțile patru și cinci din prezenta carte vor examina modul în care putem ieși din era industrială, dar mai întâi vom arunca o privire mai atentă asupra puterii cunoașterii și promisiunii buclei de cunoștințe digitale.

Puterea cunoașterii

Te-ai uitat recent la televizor? Păstrezi mâncarea la frigider? Ați accesat internetul? Ai jucat jocuri pe smartphone-ul tău? Ai condus o mașină? Toate acestea sunt lucruri pe care miliarde de oameni din întreaga lume le fac zilnic. Și, deși sunt produse de diferite companii folosind o gamă largă de tehnologii, niciuna dintre ele nu ar fi posibilă fără existența cunoștințelor.

Cunoașterea, așa cum am definit-o mai devreme, este informația pe care umanitatea a înregistrat-o pe un mediu și s-a îmbunătățit în timp. Ca o reamintire, există două părți esențiale ale acestei definiții. Prima este „înregistrat într-un mediu”, care permite partajarea informațiilor în timp și spațiu. Al doilea este „îmbunătățit în timp”, ceea ce separă cunoștințele de informații. Îmbunătățirea este rezultatul funcționării procesului critic, care face posibilă critica acelor cunoștințele existente și propunerea unor alternative. Prin acest proces cunoștințele devin mai bune pentru a ne ajuta pe noi, oamenii, să ne satisfacem nevoile.

Am început această secțiune cu exemple de tehnologii de zi cu zi care nu ar exista fără cunoștințe. O ilustrare și mai puternică a puterii cunoașterii este că fără ea, mulți dintre noi nici măcar nu am fi aici astăzi. După cum am văzut în discuția noastră despre populație, Malthus a avut dreptate în privința creșterii populației, dar greșit în privința consecințelor acesteia, deoarece nu a prevăzut dezvoltarea progresului tehnologic alimentat de cunoștințe îmbunătățite.

Să ne uităm la un exemplu specific al modului în care s-a desfășurat acest proces. Oamenii respiră aer, dar multă vreme nu am știut în ce constă. Oxigenul și azotul, cele două componente principale ale aerului, nu au fost identificate ca elemente până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Separat, deși gunoiul de grajd fusese folosit în practica agricolă de milenii, nu a fost studiat în mod corespunzător până la începutul secolului al XIX-lea. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea, oamenii de știință au descoperit în sfârșit microbii care transformă azotul într-o formă pe care plantele o pot folosi. Acest lucru a condus la înțelegerea faptului că amoniacul, care constă din azot și hidrogen, este un îngrășământ puternic. Progresul științific a dus în cele din urmă la procesul Haber pentru fixarea azotului, care permite producția în masă a îngrășământului. Inventat la începutul secolului al XX-lea, a devenit crucial pentru creșterea randamentelor agricole la nivel global, evitând astfel consecințele groaznice pe care le preconizase Malthus. Astăzi, aproximativ jumătate din azotul din corpul uman a fost atins de procesul Haber în drum spre plantele și animalele pe care le mâncăm.

Această istorie simplificată a descoperirii fixării azotului nu surprinde multele porniri false de pe parcurs. Ni se pare ciudat acum, dar la un moment dat o teorie importantă a motivului pentru care unele materiale ard a fost aceea că toate conțin o substanță numită „flogiston”, despre care se credea că este eliberată în timpul arderii sau „deflogisticării”. Fără îmbunătățirea cunoștințelor, de-a lungul timpului, am fi putut rămâne blocați pe această teorie, nereușind să găsim oxigen și azot și, astfel, să creștem randamentele agricole, expunând astfel omenirea la o criză malthusiană.

Acesta este doar un exemplu de descoperire a cunoașterii care a permis omenirii să depășească o barieră aparent de netrecut în calea progresului. Când ne gândim la puterea cunoașterii, trebuie să ne amintim că atât viețile noastre individuale, cât și istoria științei moderne de până în prezent sunt trivial de scurte în intervalul de timp al umanității, care, la rândul său, este minuscul în comparație cu cel al universului. Când luăm în considerare intervale de timp mai lungi, ar trebui să luăm în considerare toate progresele tehnologice speculative care nu contravin legilor fizicii ca fiind posibile și în cele din urmă realizabile. Această linie de gândire despre puterea cunoașterii este inspirată de o fundație teoretică pentru știință dezvoltată recent de fizicienii David Deutsch și Chiara Marletto, numită „Teoria Constructorului” (Constructor Theory).

Gândiți-vă pentru un moment ce ne-ar permite cunoștințele să facem într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. S-ar putea să ne scăpăm de dependența noastră de combustibilii fosili, să vindecăm orice boală și să călătorim pe alte planete din sistemul nostru solar (organizații precum SpaceX și NASA lucrează deja în acest scop). În cele din urmă, s-ar putea chiar să călătorim spre stele. Ai putea crede că deplasarea interstelară este imposibilă, dar nu este. Extrem de dificil? Da. Ai nevoie de tehnologie care nu există încă? Da. Dar imposibil? Nu. Cu siguranță nu este iminent, dar putem conta că va deveni posibilă odată cu creșterea ulterioară a cunoștințelor.

Suntem singura specie de pe Pământ care a creat cunoaștere – nu doar știință, ci și artă. Arta ne permite să ne exprimăm speranțele și temerile, iar cultura a contribuit la motivarea coordonării și mobilizării pe scară largă a efortului uman. Ne-am putea gândi la componenta tehnică a cunoașterii ca la baza acelui „cum” din viața noastră, iar la componenta artistică ca la acel „de ce”. Dacă v-ați îndoit vreodată de puterea artei, gândiți-vă de câte ori de-a lungul istoriei dictatorii și regimurile autoritare au interzis sau distrus operele de artă.

Bucla cunoașterii

Cunoașterea a făcut deja posibil ceva extraordinar: prin inovațiile erei industriale putem, în principiu, să răspundem nevoilor tuturor. Dar trebuie să generăm cunoștințe suplimentare pentru a rezolva problemele pe care le-am introdus pe parcurs, precum criza climatică. Noile cunoștințe nu ies pe deplin formate dintr-un vid. În schimb, ele apar prin ceea ce se poate numi „bucla cunoașterii”, în care cineva învață ceva și creează ceva nou, care este apoi împărtășit și, la rândul său, servește drept bază pentru mai multă învățare.

Bucla cunoașterii a existat de când oamenii au dezvoltat limbajul scris, acum aproximativ cinci mii de ani. Înainte de asta, oamenii erau capabili să folosească limbajul vorbit, dar asta limita învățarea și împărtășirea atât din punct de vedere al timpului, cât și al spațiului. De la inventarea limbajului scris, progresele s-au accelerat și accesul în bucla cunoașterii s-a extins. Printre acestea se numără caracterele mobile (în urmă cu aproximativ o mie de ani), tipografia (în urmă cu aproximativ cinci sute de ani) și, mai recent, telegraful, radioul și televiziunea. Acum ne aflăm în mijlocul unei alte descoperiri fundamentale: tehnologia digitală, care conectează întreaga umanitate la bucla cunoașterii la un cost marginal zero și, de asemenea, permite mașinilor înseși să participe la ea.

Este ușor să subestimați potențialul tehnologiei digitale de a accelera și de a extinde accesul la bucla cunoașterii. Pentru mulți oameni, pare că aceste inovații nu s-au livrat până acum. Investitorul în tehnologie Peter Thiel s-a plâns cândva că „Am vrut mașini zburătoare, în schimb am primit 140 de caractere”. De fapt, am făcut progrese mari în ceea ce privește mașinile zburătoare de atunci, în mare măsură pentru că tehnologiile digitale au ajutat deja la accelerarea buclei de cunoștințe.

Promisiunea și pericolul buclei cunoștințelor digitale

Costul marginal zero și universalitatea tehnologiilor digitale accelerează deja învățarea, crearea și partajarea, dând naștere unei bucle de cunoștințe digitale. Și așa cum se poate vedea în exemplul YouTube, acesta deține atât o promisiune uimitoare, cât și un mare pericol.

YouTube a cunoscut o creștere uluitoare de la lansarea sa în 2005. Oamenii din întreaga lume încarcă acum peste 100 de ore de conținut video pe platformă în fiecare minut. Pentru a ilustra cât de mult conținut este, dacă ați petrece 100 de ani urmărind YouTube 24 de ore pe zi, nu ați putea viziona toate videoclipurile încărcate într-o singură săptămână. YouTube are conținut educațional uimitor pe subiecte la fel de diverse precum grădinăritul și matematica pură. Multe dintre aceste videoclipuri ilustrează promisiunea buclei de cunoștințe digitale, dar pericolul este, de asemenea, clar: YouTube conține și videoclipuri care vând conspirații, răspândesc dezinformare și chiar incită la ură. Promovarea unor astfel de videoclipuri poate fi, în mod pervers, în interesul YouTube, deoarece acestea captează mai multă atenție, care poate fi apoi revândută agenților de publicitate, crescând astfel veniturile și profiturile YouTube.

Atât promisiunea, cât și pericolul sunt posibile de aceleași caracteristici ale platformei: toate videoclipurile sunt disponibile gratuit pentru oricine din lume și devin disponibile la nivel global în momentul în care sunt publicate. Oricine poate publica un videoclip și tot ce ai nevoie pentru a le accesa este o conexiune la internet și un smartphone. Drept urmare, două până la trei miliarde de oameni, aproape jumătate din populația lumii, au acces la YouTube și pot participa la bucla de cunoștințe digitale.

Aceste caracteristici se găsesc în alte sisteme care arată în mod similar promisiunea și pericolul buclei de cunoștințe digitale. Wikipedia, enciclopedia online produsă colectiv, este un alt bun exemplu. Cel mai promițător, cineva s-ar putea să citească o intrare și să învețe metoda folosită de Pitagora pentru a aproxima pi, apoi să creeze o animație care ilustrează această metodă, publicând-o pe Wikipedia, ușurând astfel învățarea altor oameni. Intrările Wikipedia rezultă din colaborare și dintr-un proces de revizuire în curs. De asemenea, puteți examina atât istoricul paginii, cât și conversațiile despre aceasta, datorită unui software cunoscut sub numele de „wiki” care ține evidența istoricului editărilor unei pagini. Când procesul funcționează, crește calitatea intrărilor în timp. Dar atunci când există un efort coordonat de manipulare, Wikipedia poate răspândi dezinformare instantaneu și la nivel global.

Wikipedia ilustrează un alt aspect important al buclei de cunoștințe digitale: permite indivizilor să participe în moduri extrem de mici. Dacă doriți, puteți contribui la Wikipedia reparând o singură greșeală de scriere. Dacă zece mii de oameni ar remedia o greșeală de scriere în fiecare zi, ar fi 3,65 milioane de corecții pe an. Dacă presupunem că este nevoie de două minute pentru a descoperi și a remedia o greșeală de scriere, ar fi nevoie de aproape cincizeci de oameni care lucrează cu normă întreagă timp de un an (2.500 de ore) pentru a remedia atâtea greșeli de scriere.

Exemplul de corectare a ortografiei Wikipedia arată puterea contribuțiilor mici care se adună în bucla de cunoștințe digitale. Pericolul lor poate fi văzut pe rețelele sociale precum Twitter și Facebook, unde micile contribuții sunt aprecieri și retweet-uri sau repostări către prietenii sau urmăritorii cuiva. Deși aceste acțiuni minuscule pot amplifica conținut de înaltă calitate, ele pot, de asemenea, să răspândească greșeli, zvonuri și propagandă: într-adevăr, cercetările efectuate la MIT în 2018 au descoperit că știrile false se răspândesc mai repede și pe scară mai largă decât cele adevărate (vezi „Libertatea de a învăța”, mai jos). Aceste cascade de informații pot avea consecințe semnificative, de la glumele care devin virale până la afectarea rezultatelor alegerilor. Ele au contribuit chiar la izbucniri majore de violență, ca în cazul binecunoscut al persecuției brutale a Rohingya din Myanmar.

Unele platforme fac posibil ca oamenii să contribuie pasiv la bucla de cunoștințe digitale. Waze este o aplicație de navigare GPS. Acesta urmărește utilizatorii care par să fie într-o mașină și viteza cu care se deplasează. Apoi transmite acele informații înapoi la serverele sale, iar algoritmii descoperă unde traficul se mișcă fără probleme și unde șoferii vor întâlni blocaje în trafic. Waze propune apoi rute alternative, ținând cont de trafic. Dacă urmați un alt traseu propus de Waze, contribuiți automat cu viteza pe acel ocol, un alt exemplu de contribuție pasivă.

Pentru a vedea pericolul contribuției pasive, luați în considerare completarea automată de la Google pentru interogările de căutare, care sunt derivate din ceea ce oamenii caută frecvent. Drept urmare, ele reflectă adesea părtinirile existente, amplificându-le și mai mult: adesea, în loc să tasteze întreaga interogare, utilizatorii selectează una dintre opțiunile de completare automată care le sunt prezentate. Un alt exemplu de contribuție pasivă periculoasă sunt „follows” sugerate pe rețele precum Twitter. Acestea prezintă adesea relatări despre persoane asemănătoare celor cu care cineva este deja conectat, aprofundând astfel conexiunile dintre oamenii care gândesc la fel, în timp ce îi separa de alte grupuri, fenomen dând naștere unui fel de „Cyber-Balcans”.

Promisiunea buclei de cunoștințe digitale este accesul larg la un corp de cunoștințe care se îmbunătățește rapid. Pericolul este că va duce la o societate post-adevăr, care este constant în conflict. Ambele posibilități sunt activate de aceleași caracteristici ale tehnologiilor digitale. Încă o dată, putem vedea că tehnologia în sine nu determină viitorul.

Tehnologia nu e de ajuns

Pentru a realiza promisiunea buclei cunoștințelor digitale și a ocoli pericolele acesteia, va fi nevoie ca societățile umane să treacă printr-o tranziție masivă, la egalitate cu cele două anterioare, de la Epoca Culegătorilor la Epoca Agrară și de la Epoca Agrară la Epoca Industrială. Acum trebuie să lăsăm în urmă Era Industrială și să intrăm în următoarea, pe care autorul o numește Era Cunoașterii. Ne-am bazat economiile pe bucla a locurilor de muncă, care ne captează foarte mult atenția. Ne-am construit legile care guvernează accesul la informație și calcul ca și cum ar fi produse industriale. Am adoptat o serie de convingeri care ne țin legați de locuri de muncă și de consum și suntem complet copleșiți de noul mediu informațional. Toate acestea trebuie să se schimbe.

Tranziția va fi însă dificilă, deoarece Era Industrială este un sistem cu multe părți interconectate, iar sistemele sunt foarte rezistente la schimbare. După cum am văzut mai devreme, simpla valorificare a tehnologiei digitale la sistemul existent are ca rezultat o distribuție extrem de inegală a puterii, veniturilor și bogăției. Și mai rău, înclină bucla de cunoștințe digitale departe de promisiunea sa și spre pericolele sale.

Specia umană se confruntă cu probleme pe care le putem depăși doar dacă folosim tehnologia digitală pentru a atenua mai degrabă decât pentru a agrava deficitul de atenție. Trebuie să culegem promisiunea și să limităm pericolele tehnologiei digitale pentru bucla de cunoștințe. Pentru a negocia cu succes tranziția către Era Cunoașterii, trebuie să facem schimbări dramatice atât în ​​reglementarea colectivă, cât și în auto-reglementare. Asta e ceea ce vom explora în partea a patra.

Partea a patra: Creșterea Libertății

Primul obiectiv major al autorului în scrierea acestei cărți a fost să stabilească faptul că în prezent trăim o perioadă de schimbare neliniară, iar cel de-al doilea obiectiv este de a schița un plan pentru tranziția la Era Cunoașterii. Provocarea noastră este să depășim limitele capitalismului și să ne îndepărtăm de o societate centrată pe bucla locurilor de muncă către una care îmbrățișează bucla de cunoștințe. Această secțiune din a cărții va propune modificări în reglementare și auto-reglementare care ar crește libertatea umană și ar debloca promisiunea buclei de cunoștințe digitale. Există trei componente pentru asta:

1. Libertatea economică. Trebuie să ne asigurăm că nevoile tuturor sunt satisfăcute fără ca aceștia să fie forțați să intre în bucla locurilor de muncă. Odată ce avem libertate economică, putem îmbrățișa automatizarea și putem permite tuturor să participe și să beneficieze de bucla cunoștințelor digitale.
2. Libertatea informațională. Trebuie să înlăturăm barierele din bucla cunoștințelor digitale care ne limitează capacitatea de a învăța din cunoștințele existente, pentru a accelera crearea și partajarea de noi cunoștințe. În același timp, trebuie să construim sisteme în bucla digitală de cunoștințe care să sprijine ancheta critică.
3. Libertatea psihologică. Trebuie să ne eliberăm de gândirea deficitară și de fricile asociate care ne împiedică participarea la bucla  cunoștințelor digitale. Învățarea, crearea și împărtășirea cunoștințelor ne impun toate să depășim barierele din mintea noastră, dintre care unele sunt evolutive, iar altele sunt rezultatul presiunii sociale.

Odată cu aceste libertăți sporite va veni și posibilitatea unei tranziții pașnice de la Era Industrială la Era Cunoașterii, care nu este dictată de sus în jos, ci rezultă din alegerile indivizilor și ale comunităților pe care le formează. Nu există nicio garanție că aceste schimbări vor fi suficiente pentru a evita o tranziție dezastruoasă, dar sunt convins că fără ele ne îndreptăm tocmai spre asta, asumând riscuri la nivel de specie pentru umanitate. Mai târziu, în carte, autorul va discuta despre valorile și sistemele care sunt necesare pentru o acțiune colectivă de succes într-o lume a libertății individuale crescute.

Libertatea economică

Dacă ar fi să renunți la locul de muncă chiar acum, ți-ai putea permite să te ocupi de nevoile tale? Și dacă ești pensionar, ce s-ar întâmpla dacă ai înceta brusc să mai primești pensia? Dacă ești întreținut de un soț sau partener, îți poți permite mâncare, adăpost și îmbrăcăminte fără celălalt? Dacă nu ți-ai mai putea satisface nevoile în niciuna dintre aceste situații, nu ești liber din punct de vedere economic. Deciziile tale cu privire la cât de mult din muncă să vinzi și cui să o vinzi, dacă să stai cu partenerul tău și unde să locuiești, nu sunt decizii libere.

Mulți oameni din SUA nu sunt liberi în acest sens. Un sondaj recent a întrebat respondenții dacă au destui bani pentru a plăti pentru o urgență de 1.000 de dolari, iar 60% au spus că nu au. Alte studii au descoperit că aproximativ 75% dintre americanii cu vârsta peste patruzeci de ani au întârziere în ceea ce privește economisirea pentru pensie și undeva între un sfert și o treime din toți adulții nepensionați nu au economii deloc. Aceste date sunt anterioare pandemiei de COVID-19, care a făcut și mai multe ravagii în finanțele multor americani.

Dacă nu ești liber din punct de vedere economic, nu poți participa liber în bucla cunoașterii, motiv pentru care libertatea economică este o piatră de temelie a Epocii Cunoașterii. Trebuie să facem oamenii liberi din punct de vedere economic, astfel încât aceștia să aibă timp să învețe noi cunoștințe, de la abilități practice până la cea mai recentă fizică teoretică. Avem nevoie de ei să creeze noi cunoștințe folosind ceea ce au învățat. Și, în sfârșit, avem nevoie de ei să împărtășească aceste cunoștințe cu alții.

Participarea la bucla de cunoștințe nu a fost niciodată mai importantă: avem probleme masive de depășit, inclusiv pandemia COVID-19 și, mai ales, criza climatică. Pentru a face acest lucru, trebuie să fim capabili să acceptăm automatizarea, mai degrabă decât să ne simțim amenințați de ea.

Venitul de bază universal

Libertatea economică este o realitate pentru cei bogați, pentru profesorii titulari și pensionarii cu pensii și economii, dar cum o putem face realitate pentru toată lumea? Răspunsul este de a oferi tuturor un venit garantat pentru a oferi soluții la nevoile lor, inclusiv locuințe, îmbrăcăminte și alimente. Acest venit nu ar depinde dacă cineva este căsătorit sau necăsătorit, angajat sau șomer, bogat sau sărac – ar fi necondiționat (numit și „universal”).

La prima vedere, această idee a unui „venit de bază universal” (universal basic income – UBI) poate părea scandaloasă. Să fii plătit pur și simplu pentru că ești în viață – nu este așa ceva asemănător cu socialismul? De unde ar veni acești bani? Și nu vor deveni oamenii pur și simplu leneși și dependenți de droguri? Vom examina fiecare dintre aceste obiecții la adresa UBI pe rând, dar să luăm în considerare mai întâi argumentele pentru UBI ca o modalitate de a obține libertatea economică.

Preocupările legate de libertatea economică nu sunt deloc noi. Când republica americană era la început, libertatea economică era la îndemâna celor implicați în proiectul colonial. Coloniștii aveau la dispoziție o mulțime de pământ și, ipotetic, aceștia puteau să-și achite cheltuielile prin agricultura la scară mică (cunoscută și sub denumirea de agricultura de subzistență). Thomas Jefferson a considerat oficializarea ideii de acordare de terenuri ca o modalitate de a asigura libertatea unui cetăţean. Este important de subliniat că acest pământ a fost luat de la nativii americani, care își pierdeau atât pământul, cât și libertatea, pe baza așa-numitei Doctrine a Descoperirii („Discovery Doctrine”). Chiar și atunci, observatori precum filozoful și activistul politic Thomas Paine (1797) au înțeles că pământul care ar putea fi însușit și alocat coloniștilor ca proprietate se va epuiza la un moment dat, ridicând spectrul unei perioade în care cetățenii fără pământ ar putea fi nevoiți să închirieze. ei înșiși ca muncitori pentru a-și asigura nevoile, ducându-l la concluzia că o alternativă la pământ ar fi să li se dea oamenilor bani. Ideea unei libertăți sporite prin transferuri directe de numerar datează astfel din primele zile ale republicii americane.

Dacă nu găsiți acest argument pentru UBI convingător, luați în considerare cazul aerului. Cu toții ne putem permite să respirăm aer, deoarece este gratuit și distribuit pe tot globul (notă secundară importantă: este necesară o reglementare pentru a-l menține curat – au existat multe probleme cu poluarea aerului în timpul industrializării și se estimează că mai mult de șapte milioane de oameni încă mor în întreaga lume în fiecare an din cauza poluării aerului). Libertatea noastră nu este astfel restricționată de nevoia de a găsi aer, iar puterea UBI ar fi aceea de a ne face la fel de liberi atunci când vine vorba de celelalte nevoi ale noastre, producând alimente, locuințe și îmbrăcăminte la prețuri accesibile pentru toată lumea.

După cum s-a argumentat mai devreme, tehnologiile noastre sunt suficient de avansate încât să fim capabili să satisfacem nevoile tuturor. Agricultura poate genera suficientă hrană pentru toată lumea. Putem face cu ușurință suficientă îmbrăcăminte și putem oferi tuturor adăpost. Cunoștințele și capitalul pe care umanitatea le-a creat au făcut acest lucru posibil. Iar progresul nostru tehnologic se accelerează în timp ce creșterea populației globale încetinește, așa că toate acestea vor deveni mai ușor, adică atâta timp cât vom genera suficiente cunoștințe noi pentru a depăși problemele cu care ne confruntăm, începând cu criza climatică.

Întrebarea nu este dacă avem capacitatea de a satisface nevoile tuturor, ci dacă economia și societatea noastră distribuie resursele în mod echitabil și aici intervine UBI. Un UBI permite piețelor să funcționeze fără a forța oamenii să intre în bucla locurilor de muncă. Permite tuturor să aleagă în mod liber dacă și cât de mult să participe la aceste piețe și cât de mult să dedice relațiilor personale, căutării de sens, curiozității și creativității, etc. — eliberând atenția și permițând oamenilor să formeze noi comunități în zone geografice mai accesibile ( de exemplu, orașe mai mici sau mediul rural).

Societatea industrială ne prezintă două moduri diferite de alocare a resurselor. Într-una, indivizii participă la o economie de piață; în cealaltă, guvernele asigură nevoile oamenilor. Aceste opțiuni formează extremele unui spectru care are o varietate de aranjamente „hibride” la mijloc, cum ar fi locuințele subvenționate de guvern, pentru care oamenii plătesc chirie redusă. UBI extinde domeniul de aplicare al alocărilor bazate pe piață, reducând astfel dependența de un sector guvernamental în continuă expansiune. În această privință, este opusul socialismului și comunismului, care se bazează predominant sau chiar în întregime pe alocarea guvernului.

Imediat după cel de-al Doilea Război Mondial, doar aproximativ 5% dintre oamenii din SUA au fost angajați de guvern, care cuprindea aproximativ 42% din economie. În Uniunea Sovietică, prin contrast, cea mai mare parte a populației active era angajată de stat, care deținea aproape 100% din economie, dar acel sistem s-a dovedit a fi mult mai puțin eficient în alocarea resurselor. Cu toate acestea, dimensiunea și sfera cheltuielilor guvernamentale s-au extins treptat în SUA și în Europa. În multe economii europene, acum reprezintă mai mult de jumătate din economie.

Mâncarea, îmbrăcămintea și adăpostul sunt soluții evidente la nevoile umane pe care un UBI ar trebui să le facă accesibile, dar un UBI ar putea acoperi în cele din urmă și costul educației și al asistenței medicale. Acest lucru ar putea părea ambițios, având în vedere cât de repede au crescut costurile educației și asistenței medicale în ultimele decenii, dar se poate aștepta ca tehnologia să le facă pe ambele mult mai accesibile în viitorul apropiat.

Deflația tehnologică

Dacă te străduiești să ai grijă de nevoile tale, lumea va părea un loc scump. Cu toate acestea, datele arată că o mulțime de lucruri s-au ieftinit de ceva timp. În SUA, după cum arată graficul de mai jos, prețul bunurilor de folosință îndelungată a scăzut de la mijlocul anilor 1990.

Scăderea prețului bunurilor de folosință îndelungată a fost făcută posibilă de progresul tehnologic. Suntem din ce în ce mai buni în ceea ce privește fabricarea lucrurilor, iar automatizarea producției și distribuției este o mare parte din asta. În timp ce asta te va răni dacă-ți pierzi locul de muncă, dacă ai bani pentru a cumpăra lucruri, te va ajuta. Și cu UBI toată lumea va avea bani, care pe măsură ce prețurile scad în timp vor cumpăra din ce în ce mai mult.

Scăderea prețului bunurilor de folosință îndelungată a făcut ca îmbrăcămintea adecvată să fie ușor accesibilă. Tehnologia reduce, de asemenea, costurile smartphone-urilor, care vor fi ele însele esențiale pentru a face educația și asistența medicală mai accesibile. Această tendință de scădere va accelera doar pe măsură ce vom începe să folosim tehnologii precum fabricarea aditivă (cunoscută și sub denumirea de „imprimare 3D”), producând produse numai atunci când sunt necesare și aproape de locul în care sunt necesare. Tehnologia de fabricare aditivă face chiar mult mai ieftină construirea unei clădiri, cu diverse structuri din întreaga lume produse în acest mod în ultimii ani, iar o companie din California oferă acum case mici printate 3D în 24 de ore spre vânzare.

Un alt mod în care locuințele pot fi făcute mai accesibile este prin îmbunătățirea partajării locuințelor existente. Tehnologia digitală, inclusiv serviciile oferite de companii precum Airbnb și Couchsurfing, fac o astfel de partajare mult mai ușoară (notă: este necesar un anumit grad de reglementare pentru a evita impactul negativ asupra unor piețe locale de locuințe). În ciuda unui astfel de progres, încă mai costă o avere să trăiești în locuri în care cererea de locuințe depășește oferta disponibilă, cum ar fi New York și San Francisco. Cu UBI, oamenii pot alege să locuiască acolo unde locuințele sunt mai accesibile.

În ultimii ani, orașul Detroit a dat case ca alternativă la demolarea acestora, iar în unele zone rurale din SUA poți închiria o casă cu doar câteva sute de dolari pe lună. De fapt, există aproximativ 30 de milioane de unități închiriate cu mai puțin de 600 de dolari pe lună, reprezentând 25% din stocul național de închiriere. Cel mai accesibil mod de a face acest lucru este să împărțiți un loc cu prietenii. Acest lucru ar putea însemna pur și simplu să aveți colegi de cameră sau să mergeți până la cumpărarea și repararea unui sat abandonat, așa cum au făcut niște prieteni în Germania. Mulți oameni nu pot profita în prezent de aceste oportunități, deoarece nu își pot găsi un loc de muncă în aceste locații. În schimb, UBI oferă libertate geografică. Oamenii care doresc să se mute nu ar mai fi prinși în orașe scumpe doar pentru a-și putea satisface nevoile de bază (adesea prin păstrarea mai multor locuri de muncă).

Un grup mare de oameni este deja liber de constrângerile muncii: pensionarii. Și, desigur, mulți oameni se îndepărtează din orașele scumpe când se pensionează, în locuri unde imobiliarele sunt mai accesibile. Când luăm în considerare costul adăpostului, mai degrabă decât să analizăm cât trebuie să plătească oamenii pentru a trăi acolo unde locuiesc astăzi, ar trebui să ne uităm, prin urmare, la care ar putea fi costul într-o lume care are UBI. În mod esențial, UBI nu împiedică pe cineva să-și aplice întreaga plată la orice chirie pe care o plătește în prezent. Aceasta este marea putere de a furniza numerar, care este complet fungibil, ceea ce înseamnă că poate fi folosit pentru a cumpăra orice (spre deosebire de un voucher de locuință care ar putea fi aplicat doar pentru locuințe).

Alimentația este un alt domeniu în care tehnologia poate oferi câștiguri masive. În timp ce unii susțin că alimentele modificate genetic dețin cheia pentru a hrăni planeta într-un mod accesibil, alte descoperiri pe termen scurt nu implică problemele potențiale pe care le prezintă OMG-urile. Agricultura verticală în interior, de exemplu, permite o livrare precisă de nutrienți și lumină către plante, precum și permite creșteri uriașe ale productivității viitoare prin utilizarea roboticii. De asemenea, permite ca alimentele să fie cultivate mult mai aproape de locul în care sunt consumate, reducând costurile asociate cu transportul. La extrem, folosind noi sisteme hidroponice, salata verde, roșiile și alte legume pot fi cultivate chiar în interiorul apartamentelor. De-a lungul timpului, pe măsură ce aceste inovații progresează, ele se vor adăuga la reduceri semnificative ale costurilor și la creșterea disponibilității alimentelor.

Tehnologia promite, de asemenea, o scădere dramatică a costului educației. În ultimul deceniu, disponibilitatea resurselor de învățare online a crescut rapid, inclusiv multe platforme gratuite, cum ar fi aplicația de învățare a limbilor străine Duolingo. Pe lângă cursurile online precum edX și Khan Academy, există milioane de postări pe blog care explică subiecte specifice. Și, desigur, YouTube este plin de videoclipuri educaționale pe o gamă aproape infinită de subiecte, de la navigație până la calculul cuantic.

Există dovezi că creșterea exorbitantă a costului școlarizării universitare în SUA începe să încetinească. Când analizăm aceste date, trebuie să ne amintim că există o mare inerție în acest sistem educațional și pe piața muncii. Mulți angajatori continuă să creadă că trebuie să angajeze absolvenți de la cele mai bune universități, ceea ce duce la creșterea prețurilor pentru învățământul superior, cu un efect de undă care se extinde până la grădinițele private. Anul acesta, Google a anunțat că va oferi programe specializate de șase luni pentru cincizeci de dolari pe lună, pe care s-au angajat să le trateze ca echivalente cu diplome universitare de patru ani în propriile angajări. Va trece ceva timp până când majoritatea studenților se vor întoarce la resurse online gratuite sau accesibile pentru toate nevoile lor de învățare, dar cel puțin această posibilitate există acum. Criza COVID-19 a arătat potențialul educației online, școlile din întreaga lume trecând de la instruirea în persoană pentru a preveni răspândirea mai rapidă a pandemiei.

Asistența medicală este o poveste similară. Cheltuielile pe cap de locuitor în Statele Unite le depășesc cu mult pe cele ale altor țări, crescând mult mai repede decât rata inflației de mulți ani, dar asta nu s-a tradus într-o îngrijire mai bună. De exemplu, Cuba are de mulți ani o speranță de viață aproape identică cu cea a SUA, în ciuda faptului că a cheltuit mai puțin de o zecime din sumă pe asistență medicală pe cap de locuitor. Au izbucnit dezbateri cu privire la dacă Legea privind îngrijirea la prețuri accesibile sau alte intervenții legislative vor reduce costurile asistenței medicale sau vor crește primele de asigurare. Indiferent de aceste probleme, există o serie de motive pentru care ne putem baza pe progresele înregistrate în tehnologia digitală care vor reduce costurile asistenței medicale.

În primul rând, tehnologia digitală poate face prețurile la procedurile medicale mai transparente, permițând mai multor concurență să împingă prețurile în jos (acest lucru ar putea fi sprijinit în continuare de reglementări). În al doilea rând, cu oamenii care folosesc tehnologia pentru a-și urmări propriile date de sănătate, putem trăi o viață mai sănătoasă și avem nevoie de mai puțină îngrijire, mai ales pe termen lung. Și în al treilea rând, tehnologia va duce la un diagnostic și un tratament mai rapid și mai bun. Platforma online de crowdsourcing medical CrowdMed a ajutat mulți oameni ale căror afecțiuni au fost anterior nediagnosticate sau diagnosticate greșit. Proiectul de diagnostic uman (Human Dx) lucrează, de asemenea, la un sistem care să ajute la îmbunătățirea acurateței diagnosticelor.

Există o platformă care le permite medicilor să facă schimb de imagini și alte observații legate de cazuri medicale, iar Flatiron Health reunește date despre pacienții cu oncologie pentru a permite un tratament țintit. În plus, o serie de companii aduc telemedicina în era aplicațiilor: HealthTap, Doctor On Demand, Teladoc Health și Nurx promit toate să reducă dramatic costul furnizării de îngrijiri.

S-ar putea să credeți că o mare parte din costurile de asistență medicală rezultă din produse farmaceutice, mai degrabă decât din vizitele la medic, dar, de fapt, în SUA, acestea reprezintă doar o zecime din cheltuielile totale pentru sănătate. Cu toate acestea, tehnologia va reduce probabil costurile și aici. Un antreprenor farmaceutic mi-a spus despre potențialul medicamentelor personalizate care ar putea îmbunătăți dramatic eficacitatea tratamentelor pentru o gamă largă de afecțiuni care reprezintă cheltuieli mari, inclusiv multe tipuri de cancer, boli ale neuronilor motori și Alzheimer. Și pe termen lung, tehnologii precum editarea genelor CRISPR ne vor oferi abilități fără precedent de a repara defecte genetice care în prezent duc la cheltuieli mari și continue, cum ar fi fibroza chistică.

Dar nu este deflația un lucru rău?

S-ar putea să fii confuz de prezentarea făcută deflației ca fiind un lucru pozitiv. La urma urmei, economiștii tind să-l înfățișeze ca pe un rău care ar trebui evitat cu orice preț. Aceștia sunt preocupați în primul rând de creșterea măsurată prin PIB, despre care susțin că ne face pe toți mai bine. Ei susțin că, dacă oamenii anticipează că prețurile vor scădea, vor fi mai puțin probabil să cheltuiască bani, ceea ce va scădea producția și va determina proprietarii de capital să facă mai puține investiții, rezultând mai puține inovații și mai puține locuri de muncă. Asta, la rândul său, îi face pe oameni să cheltuiască și mai puțin, ceea ce face ca economia să se contracte și mai mult. Economiștii arată că Japonia este o țară care se confruntă cu deflație și scăderea producției. Pentru a evita acest scenariu, aceștia pledează pentru politici menite să atingă o anumită cantitate de inflație, inclusiv așa-numita „retensionare cantitativă” (quantitative easing) a Rezervei Federale, care are scopul de a extinde oferta de bani și, astfel, de a crește prețurile nominale ale lucrurilor.

Cu toate acestea, într-o lume în care tehnologia digitală conduce la deflația tehnologică, acest raționament este greșit. PIB-ul este o măsură tot mai problematică a progresului, deoarece ignoră atât externalitățile pozitive, cât și pe cele negative. De exemplu, în ceea ce privește externalitățile pozitive, reducerea radicală a educației și a asistenței medicale ar putea scădea PIB-ul, în timp ce în mod clar îi face pe oameni mai bine. Un al doilea defect al raționamentului economiștilor este că presupun că progresul tehnologic necesită creșterea producției plătite. Un contra-exemplu excelent este software-ul open-source, care a condus la mult progres tehnologic în afara modelului economic tradițional. Creșterea libertății economice, informaționale și psihologice ne va permite să accelerăm bucla de cunoștințe, care este fundamentul progresului ce permite deflația tehnologică.

Deflația tehnologică este ceea ce pune societatea într-o poziție în care UBI devine atât posibil, cât și din ce în ce mai util. Prețul total al tuturor soluțiilor de care o persoană are nevoie pentru a-și îngriji nevoile a început deja să scadă și va fi și mai mic în viitor. Deflația tehnologică este ceea ce le permite oamenilor să iasă din bucla locurilor de muncă.

UBI e accesibil

Cu toate aceste informații de fundal, s-ar putea să vă întrebați cât ar trebui să fie un venit de bază universal. Propunerea mea de lucru pentru Statele Unite este de 1.000 USD pe lună pentru toți cei peste 18 ani, 400 USD pe lună pentru cei peste 12 ani și 200 USD pe lună pentru fiecare copil. Aceste cifre ar putea părea scăzute, dar rețineți că scopul UBI nu este de a face oamenii bine, ci doar de a le permite să se ocupe de nevoile lor fără a fi forțați să intre în bucla de locuri de muncă. Gândirea noastră colectivă cu privire la sumele necesare este încurcată pentru că am ajuns, din greșeală, să îmbrățișăm împlinirea dorințelor noastre nelimitate, în loc să ne concentrăm pe libertatea de a găsi un scop care vine din faptul că ne putem ocupa de nevoile noastre. Pe lângă faptul că arată că capitalul nu mai este constrângerea noastră obligatorie, acesta este al doilea motiv crucial pentru secțiunea anterioară privind restabilirea unei distincții clare între dorințe și nevoi. De asemenea, ar trebui să ne amintim că deflația tehnologică va face ca satisfacerea nevoilor noastre să fie din ce în ce mai ieftină, în timp ce UBI nu va fi introdus peste noapte. Cifrele acestea sunt destinate să funcționeze în timp, deoarece alte programe guvernamentale sunt eliminate treptat și este introdus treptat un UBI.

Să luăm în considerare aceste numere în continuare. În timp ce toată lumea își va cheltui UBI-ul în moduri diferite, o posibilă alocație pentru un adult s-ar putea descompune aproximativ după cum urmează lunar: 400 USD pentru locuință, 300 USD pentru mâncare, 100 USD pentru transport, 50 USD pentru îmbrăcăminte și 50 USD pentru acces la internet și asociere. echipament, cu soldul cheltuit diferit în fiecare lună (de exemplu, pentru asistență medicală, după cum este necesar).

S-ar putea să vă întrebați de ce propun o plată mai mică pentru copii și adolescenți. Răspunsul este, în primul rând, că putem satisface multe dintre nevoile lor mai ieftin decât putem pentru adulți. Și în al doilea rând, există dovezi istorice că numărul de copii pe care oamenii îi au este determinat parțial de economie. UBI nu ar trebui să stimuleze adulții să aibă mai mulți copii, astfel încât să le „scaleze” veniturile. Acest lucru este deosebit de important pentru că, din nou, dorim ca rata natalității să scadă la nivel global, astfel încât să ajungem în cele din urmă la vârful populației.

Când calculați câți bani ar fi necesari pentru a furniza un UBI în Statele Unite, pe baza populației din 2019, ajungeți la o cifră anuală de aproximativ 3 trilioane de dolari. Deși aceasta este o sumă uriașă, reprezintă doar 14% din economie măsurată prin PIB în 2019 și sub 8% din producția brută, care măsoară nu doar producția finală, ci și etapele intermediare. De unde vor veni acești bani? Două surse: bugetele guvernamentale (plătite prin impozite) și crearea de bani.

În SUA, în 2019, veniturile totale ale tuturor nivelurilor de guvernare din impozitare și taxe erau de ordinul a 5 trilioane de dolari, așa că banii pentru un UBI ar putea, teoretic, să provină din redirecționarea bugetelor existente. Ar mai fi apoi alte 2 trilioane de dolari pentru activități guvernamentale critice, cum ar fi aplicarea legii și apărarea națională (bugetul pentru aceasta din urmă a fost de 0,7 trilioane de dolari în 2019). Lăsând deoparte problema procesului politic care ar putea permite realizarea unei astfel de realocări, aceasta nu este exclusă prin simpla aritmetică.

UBI ar crește substanțial veniturile guvernamentale. În prezent, aproape jumătate din toți cei care câștigă nu sunt plătiți suficient pentru a datora impozit pe venit federal. Odată ce oamenii au un UBI, fiecare dolar câștigat din muncă sau din alte surse, cum ar fi dobânda sau câștigurile de capital, ar putea fi impozitat. De exemplu, dacă în prezent ești singur și câștigi 10.000 USD din venituri din muncă, nu trebuie să depui o declarație federală de impozit pe venit. Cu un UBI, acesta ar putea fi impozitat cu o cotă de 25 la sută, generând 2.500 de dolari în venituri fiscale. Acest lucru ar putea oferi până la 0,3 trilioane de dolari. Oamenii care plătesc deja taxe și-ar plăti efectiv și o parte din UBI prin aceste taxe. Aplicarea unei cote de impozitare de 25% acelui grup, care ar primi aproximativ jumătate din toate plățile UBI, ar reduce suma necesară cu încă 0,4 trilioane de dolari. Cu alte cuvinte, suma netă necesară pentru un UBI cu o rată a impozitului federal de 25% aplicată începând cu primul dolar câștigat ar fi de aproximativ 2,3 trilioane de dolari.

Veniturile guvernamentale pot fi, de asemenea, extinse în moduri care să atingă alte obiective. De exemplu, ar trebui să creștem impozitarea poluării, în special a emisiilor de gaze cu efect de seră. Taxele sunt o modalitate bine stabilită de a face față externalităților negative și am folosit bine acest efect. Taxarea agresivă a țigărilor, de exemplu, a dus la scăderea consumului, iar taxele mai mari pe benzină în Europa au contribuit la mașini mai eficiente. Estimările veniturilor potențiale dintr-o taxă pe carbon sunt de aproximativ 0,3 trilioane de dolari pe an și ar putea fi chiar mai mari. Așadar, între compensarea impozitului pe venit (care ar avea loc automat) și o taxă pe gaze cu efect de seră (de care avem nevoie oricum), fondurile necesare pentru UBI ar putea fi reduse la aproximativ 2 trilioane de dolari. Deși acesta este un număr masiv, asigurările sociale și Medicare/Medicaid costă fiecare aproximativ 1 trilion de dolari. Deci, la extrem, UBI ar putea fi finanțat printr-o realocare masivă a programelor existente.

Există, totuși, o altă modalitate de a oferi o mulțime sau toți banii necesari pentru UBI. Această soluție ar necesita îndepărtarea de sistemul bancar de astăzi, în care puterea de a „crea” bani este delegată băncilor, la un sistem în care banii sunt emiși direct oamenilor. În sistemul bancar cu rezerve fracționale de astăzi, băncile comerciale acordă mai multe credite decât au depozite, Banca Rezervei Federale acționând ca așa-numitul creditor de ultimă instanță. De exemplu, în criza financiară din 2008, Fed a cumpărat active potențial proaste pentru a oferi băncilor lichiditate. De asemenea, Europa a avut o politică de „detensionare cantitativă” (deseori prescurtată ca QE), în care o bancă centrală infuzează sume mari de bani direct în băncile comerciale prin împrumuturi și achiziții de active în condiții extrem de favorabile, în speranța că băncile la rândul lor vor folosiți acești bani pentru a acorda împrumuturi.

Ideea este că prin acordarea de împrumuturi întreprinderilor care au nevoie să finanțeze achiziția de echipamente sau care necesită mai mult capital de lucru (pentru a angaja mai mulți vânzători, de exemplu), băncile vor ajuta economia să crească. Dar, în timp ce băncile au făcut asta într-o oarecare măsură, ele s-au concentrat din ce în ce mai mult pe împrumuturi marilor corporații și oamenilor bogați, pentru a achiziționa case secundare sau chiar pentru speculații financiare. Între timp, oamenii săraci nu au practic acces la credite accesibile, iar împrumuturile acordate întreprinderilor mici sunt în scădere. Rezultatul net a fost o creștere a bogăției și a inegalității veniturilor. Interesant este că acest efect dezechilibrat al creării de bani pe bază de bancă a fost înțeles încă din secolul al XVIII-lea în scrierile bancherului și economistului francez Richard Cantillon și a devenit cunoscut sub numele de „Efectul Cantillon”.

Un sistem alternativ ar fi scoaterea creației de bani din mâinile băncilor, forțându-le să dețină depozite la vedere la Fed sau la banca centrală corespunzătoare, din alte țări. Cunoscut sub numele de „serviciu bancar cu rezerve complete”, acest sistem reduce drastic riscul în sectorul bancar prin eliminarea posibilității de rulări bancare și permite formarea de noi bănci competitive fără cerințe mari de capital propriu. Extinderea creditului ar avea loc pe baza depozitelor pe termen lung și, de asemenea, se va face prin împrumuturi pe piață, așa cum sunt permise de companii precum LendingClub, pentru persoane fizice, și Funding Circle, pentru întreprinderi. Crearea de bani s-ar face pur și simplu prin oferirea de bani noi direct oamenilor, ca parte a plăților lor UBI, un sistem denumit uneori „QE pentru oameni”.

Despre ce ordine de mărime vorbim? Termenii M0, M1, M2 și M3 sunt din ce în ce mai cuprinzătoare măsuri ale câți bani au fost creați în economie (adică M3 este mai mare decât M2, care este mai mare decât M1 etc.). În SUA, nu mai urmărim agregatele monetare mai mari, cum ar fi M3, și folosim doar măsuri mai restrânse, cum ar fi M2, și chiar și această măsură a crescut cu aproximativ 1 trilion de dolari în fiecare an în ultimul deceniu. De la începutul crizei COVID-19, Rezerva Federală a creat o sumă suplimentară uimitoare de 15 trilioane de dolari, măsurată de M1.

O altă modalitate de a obține o idee a mărimii totale a creării de bani este luarea în considerare a dezvoltării datoriilor. Gospodăriile americane au aproximativ 10 trilioane de dolari în datorii ipotecare, 1,2 trilioane de dolari în împrumuturi auto, peste 1,5 trilioane de dolari în împrumuturi pentru studenți și peste 900 de milioane de dolari în datorii cu cardul de credit. Datoria totală a gospodăriilor poate crește cu până la 1 trilion de dolari într-un singur an. Datoria afacerilor americane se ridică la aproximativ 35 de trilioane de dolari, din care aproximativ jumătate se află în sectorul financiar.

Suma de bani creată anual se află astfel în același stagiu cu UBI-ul propus de autor. Din punct de vedere istoric, ideea ca guvernul să „tipărească” bani este asociată cu temeri de inflație fulgerătoare de tipul celor care au avut loc în Republica de la Weimar din Germania. Există mai multe motive pentru care acest lucru nu ar fi cazul cu o schemă UBI adecvată. În primul rând, suma de bani noi creați ar fi stabilită și cunoscută în avans. În al doilea rând, așa cum am văzut mai devreme, tehnologia este o forță deflaționistă puternică. În al treilea rând, suma netă de bani creată poate fi redusă în timp prin eliminarea banilor din economie, ceea ce s-ar putea realiza prin dobânzi negative la depozitele bancare peste o anumită sumă, cu plata încasată de banca centrală. Alternativ, s-ar putea implementa un sistem de „despăgubire”, în care se percepe o taxă pentru toate deținerile de valută sau deținerile sunt reduse automat (cu monede digitale, aceasta din urmă este acum posibilă automat).

Autorul afirmă că se așteaptă ca drumul către UBI să implice o combinație de modificări la bugetele guvernamentale, impozitare și sistem monetar. După cum vom vedea mai târziu, este, de asemenea, posibil ca UBI să apară în afara guvernului printr-un proiect descentralizat folosind tehnologia blockchain. Oricum am ajunge acolo, calculele sale de mai sus arată că UBI este accesibil astăzi în Statele Unite. Calcule similare au fost efectuate pentru alte țări și arată accesibilitatea chiar și în multe țări mai puțin dezvoltate. Libertatea economică pentru toți este deja la îndemâna noastră.

Impactul UBI pe piața muncii

Una dintre multele caracteristici atractive ale UBI este că nu înlătură capacitatea oamenilor de a-și vinde munca. Să presupunem că cineva îți oferă 5 USD pe oră pentru a-i îngriji câinele. În conformitate cu UBI, ești complet liber să acceptați sau să respingi acea propunere, fără a denatura un salariu minim. Motivul pentru care avem nevoie de un salariu minim în sistemul actual este să ne ferim de exploatare, dar această problemă există în primul rând pentru că oamenii nu au opțiunea de a renunța la angajarea de exploatare. Dacă UBI ar fi deveni realitate, ar face-o.

Exemplul spectacolelor cu câini arată de ce un salariu minim este un instrument brut care are ca rezultat denaturarea. Dacă-ți plac câinii, s-ar putea să accepți cu plăcere munca pentru 5 USD pe oră. Ai putea să o faci în timp ce scrii o postare pe blog sau vizionezi videoclipuri pe YouTube. Guvernul nu ar trebui să intervină în astfel de tranzacții. Același lucru este valabil și pentru munca într-un restaurant fast-food. Dacă angajații au opțiunea de a renunța la un loc de muncă, piața muncii va afla în mod natural cât de mult este nevoie pentru a face pe cineva să lucreze la, de exemplu, McDonalds. Acest lucru s-ar putea dovedi a fi 5 USD pe oră sau s-ar putea dovedi a fi 30 USD pe oră (prima fiind extrem de puțin probabilă pentru McDonalds, dar ar putea fi cazul unui local de burgeri la care oamenilor le place să lucreze). În cele din urmă, odată cu existența UBI, organizarea forței de muncă pentru negocieri colective ar deveni mai ușoară, deoarece diversele tactici utilizate în prezent de angajatori se bazează pe amenințarea șomajului și pe cererea mare de locuri de muncă chiar și slab compensate din „precaritate” (un termen folosit de Guy Standing) pentru a descrie grupul în creștere de oameni care duc o existență precară ca urmare a angajării intermitente și a altor forme de sub-ocupare).

O îngrijorare exprimată adesea cu privire la UBI este că oamenii ar înceta cu totul să lucreze și ar provoca colapsul pieței muncii. Experimentele cu UBI, cum ar fi Experimentul privind venitul anual de bază din Manitoba în Canada în anii 1970, au arătat că, deși oamenii și-au redus oarecum orele de lucru atunci când erau plătiți cu astfel de venituri, nu a existat o lipsă dramatică de forță de muncă. În general, oamenii vor dori să câștige mai mult decât le oferă venitul lor de bază, iar creșterea prețului forței de muncă va face munca mai atractivă. În plus, împreună cu modificarea impozitului pe venit discutată în secțiunea anterioară, UBI evită o problemă majoră cu multe programe de asistență socială existente în care oamenii își pierd întregul beneficiu atunci când încep să lucreze, rezultând cote efective de impozitare de peste 100% (adică oamenii face mai puțin lucru decât nu). Cu UBI, orice câștigați este în plus față de venitul de bază și plătiți rata de impozit marginală normală pentru asta. Nu există nicio stâncă de beneficii și, prin urmare, nicio descurajare pentru munca plătită.

Dar cum rămâne cu locurile de muncă murdare sau periculoase? Va exista un preț al forței de muncă suficient de mare pentru a motiva pe oricine să le facă și companiile care au nevoie de această muncă vor putea rămâne în afaceri? Întreprinderile vor avea de ales între a plăti mai mult oamenii pentru a face o astfel de muncă sau a investi în automatizare. După toate probabilitățile, răspunsul va fi o combinație a ambelor. După cum am văzut deja mai devreme, forța de muncă scumpă a fost, istoric vorbind, un motor al inovației. Deoarece capacitatea noastră de a automatiza a crescut dramatic odată cu tehnologia digitală, de fapt acum putem automatiza aceste locuri de muncă murdare și periculoase. Aceasta înseamnă, de asemenea, că nu trebuie să ne facem griji cu privire la inflația indusă de prețul forței de muncă. Cu alte cuvinte, deflația tehnologică poate continua chiar dacă costul pentru unele forțe de muncă crește.

UBI ar avea alte trei impacturi importante asupra pieței muncii. Primul are de-a face cu voluntariatul. În prezent, nu există destui oameni care îngrijesc mediul înconjurător sau care au grijă de bolnavi și de bătrâni. Forța de muncă este adesea insuficientă în aceste sectoare, deoarece cererea nu este susținută de suficienți bani, iar aceste activități se bazează astfel, în mare parte, pe donații. Mulți oameni în vârstă nu au suficiente economii pentru a-și permite îngrijirea personală. Când oamenii trebuie să lucreze aproape în fiecare oră liberă pentru a-și satisface nevoile, nu au timp să se ofere voluntari. Furnizându-le UBI ar putea crește considerabil numărul de voluntari (observăm o creștere a voluntariatului în rândul pensionarilor, care sunt efectiv deja pe un UBI).

Al doilea mare efect pe care l-ar avea UBI asupra pieței muncii este o extindere dramatică a domeniului de activitate al antreprenoriatului. O mulțime de oameni care ar dori să înceapă o afacere locală, cum ar fi un salon de manichiură sau un restaurant, nu au nicio pernă financiară și nu pot renunța niciodată la locul de muncă pentru a încerca. Uneori, autorul se referă la UBI ca la „bani de bază pentru toată lumea”: mai multe afaceri care încep într-o comunitate ar însemna mai multe oportunități de a oferi locuri de muncă locale.

Odată ce vor începe, unele dintre aceste noi întreprinderi vor primi finanțare tradițională, inclusiv împrumuturi bancare și capital de risc, dar UBI are, de asemenea, potențialul de a extinde în mod semnificativ acoperirea și importanța finanțării participative. Dacă ești încrezător că nevoile tale sunt rezolvate, este mai probabil să începi o activitate care are potențialul de a atrage sprijin prin intermediul finanțării participative, cum ar fi înregistrarea videoclipurilor muzicale și afișarea lor pe YouTube. De asemenea, dacă nevoile tale sunt rezolvate, va fi mai probabil să folosești o fracțiune din orice venit pe care îl primești pe lângă UBI pentru a sprijini proiectele finanțate prin crowdfunding.

Al treilea mare impact al UBI pe piața muncii ar fi creșterea locurilor de muncă umane în calitate de oameni (creditul pentru acest concept îi revine lui Yochai Benkler, care i l-a menționat autorului într-o conversație). Există anumite locuri de muncă pe care, chiar și atunci când le putem automatiza, uneori vom avea o preferință pentru om. Exemple dintre acestea includ pregătirea și servirea alimentelor, masajul și terapia de sănătate mintală și, desigur, arte și meșteșuguri. Un mare exemplu pentru această dorință este persistența și chiar creșterea muzicii live în urma inventării înregistrării sunetului. Există ceva special la o performanță care rezultă dintr-un sentiment de umanitate împărtășită. Înțelegerea noastră intuitivă este că interpretul are o viață interioară de gânduri și emoții asemănătoare cu ale noastre, ceea ce face ca muzica live să fie specială. Pe de altă parte, poate fi foarte plăcut să faci spectacol pentru cineva sau să gătești o masă pentru cineva. UBI va crește considerabil spațiul pentru participarea oamenilor de ambele părți ale acestor piețe om pentru om.

Alte obiecții la UBI

S-au discutat cele mai mari trei obiecții la adresa UBI arătând că este accesibil, că nu va duce la inflație și că va avea un impact pozitiv asupra pieței muncii și a inovației. Există și alte obiecții comune care merită abordate, inclusiv o obiecție morală că oamenii nu au făcut nimic pentru a merita un astfel de venit, la care se răspunde în secțiunea de mai jos.

O altă obiecție la adresa UBI este că aceasta diminuează valoarea muncii în societate. De fapt, contrariul este adevărat: UBI recunoaște cât de multă muncă neremunerată există în lume, inclusiv creșterea copiilor. Am creat o situație în care cuvântul „muncă” a devenit sinonim cu a fi plătit. Așa cum stau lucrurile, dacă nu ești plătit pentru a face ceva, nu este considerat muncă. Un exemplu de altă abordare este cea adoptată de școlile Montessori, care își bazează predarea pe creativitate și rezolvarea problemelor: folosesc cuvântul „muncă” pentru a se referi la orice „activitate cu scop”.

O altă obiecție este că UBI le fură oamenilor sensul scopului pe care munca îl oferă dacă încetează să lucreze sau încetează să își caute de lucru. Cu toate acestea, ideea muncii ca sursă a scopului uman este una relativ nouă și este în mare parte atribuită eticii protestante a muncii. Mai demult, scopul uman tindea să fie înrădăcinat în religie, care oferea sens în schimbul aderării la anumite precepte (acestea ar putea include munca ca una dintre mai multe porunci, dar nu ca o sursă de scop în sine). Sursa scopului uman este astfel supusă redefinirii în timp. Pe măsură ce trecem la Era Cunoașterii, contribuția la sau susținerea buclei de cunoștințe este un accent mai potrivit. La fel este și îndeplinirea responsabilităților pe care noi, ca oameni, le avem datorită puterii pe care ne-a dat-o cunoașterea.

O altă obiecție frecventă este că oamenii își vor cheltui venitul de bază pe alcool și droguri, o afirmație adesea însoțită de afirmații că banii de cazinou primiți de nativii americani au cauzat probleme cu droguri în rândul populației respective. Nu există dovezi care să susțină această obiecție: niciun pilot UBI nu a constatat o creștere semnificativă a abuzului de droguri sau alcool, iar între timp criza opioidelor a fost cea mai mare epidemie de droguri din istoria SUA. Cercetările arată că, spre deosebire de credința larg răspândită, banii din cazinou au contribuit la scăderea obezității, a fumatului și a consumului excesiv de alcool.

Unii oameni obiectează la UBI nu pentru că ei cred că nu va funcționa, ci pentru că susțin că este un truc cinic al bogaților pentru a-i reduce pe cei săraci la tăcere și a-i împiedica să se răzvrătească. Unii care exprimă această critică o cred cu adevărat, dar alții o folosesc ca un instrument de divizare politică. Oricare ar fi cazul, impactul UBI este probabil opus, după cum a recunoscut Thomas Paine. În multe părți ale lumii, inclusiv în Statele Unite, săracii sunt efectiv excluși din procesul politic. Sunt prea ocupați să dețină unul sau mai multe locuri de muncă pentru a putea candida la o funcție – sau uneori chiar pentru a vota. Alegerile americane au loc într-o zi a săptămânii, iar angajatorii nu sunt obligați să acorde angajaților timp liber pentru a merge la secția de votare. În afara alegerilor, multe procese democratice, cum ar fi organizarea de proteste sau chiar greve, se bazează pe oameni care pot contribui cu timp, la efort. UBI va îmbunătăți dramatic capacitatea oamenilor de a se angaja în acest fel și, astfel, va provoca status quo-ul.

UBI ca imperativ moral

Înainte de a examina libertatea informațională, ar trebui să ne reamintim de ce indivizii merită să aibă suficient pentru a avea grijă de nevoile lor, indiferent de contribuțiile economice pe care le-ar fi putut face.

Luați în considerare aerul pe care îl respirăm. Niciunul dintre noi nu a făcut nimic pentru a-l crea: doar l-am moștenit pe planetă. În mod similar, nimeni care este în viață astăzi nu a făcut nimic pentru a inventa electricitatea. Fusese deja inventată și noi i-am moștenit beneficiile. Ați putea sublinia că electricitatea costă bani și oamenii trebuie să plătească pentru ea, dar ei plătesc mai degrabă costul producerii acesteia decât costul invenției sale. Aici am putea înlocui multe alte exemple uimitoare ale cunoștințelor noastre umane moștenite colectiv, cum ar fi antibioticele, roata, pâinea feliată, etc.

Suntem incredibil de norocoși că ne-am născut într-o lume în care capitalul nu mai este rar. Aceasta înseamnă că folosirea cunoștințelor noastre pentru a avea grijă de nevoile tuturor este un imperativ moral. UBI realizează acest lucru, oferind oamenilor libertate economică, permițându-le să scape de bucla locurilor de muncă și accelerând bucla de cunoștințe, cea care ne-a oferit aceste cunoștințe incredibile în primul rând.

Libertatea informațională

Poți citi orice carte pe care vrei să o citești prin apăsarea unui buton? Poți asculta orice muzică înregistrată vreodată în momentul în care ai chef? Ai acces instantaneu la vreo publicație academică din întreaga lume pe care vrei s-o consulți? În trecut, când copierea și distribuirea informațiilor era costisitoare, adresarea unor astfel de întrebări aparent scandaloase nu ar fi avut niciun sens. În primele zile ale scrierii, când cărțile erau copiate de mână, acestea erau rare, costisitoare și supuse erorilor. Foarte puțini oameni au avut acces la ele. Și chiar și în ultimii ani ai secolului al XX-lea, de obicei au fost necesare procese fizice costisitoare de producție și distribuție pentru a obține cărți, înregistrări muzicale și alte articole în mâinile oamenilor.

Dar în era digitală, când costul marginal de realizare și distribuire a unei copii a scăzut la zero, toate limitările privind informațiile digitale sunt artificiale. Ele implică adăugarea de costuri la sistem pentru a impune penuria pe ceva care este abundent. De exemplu, miliarde de dolari au fost cheltuiți pentru a împiedica oamenii să copieze și să partajeze fișiere de muzică digitală.

De ce cheltuim bani pentru a face informațiile mai puțin accesibile? Când informația exista doar în formă analogică, costul copierii și distribuirii ei ne-a permis să construim o economie și o societate bazată pe deficitul de informații. O casă de discuri, de exemplu, a trebuit să recruteze talente muzicale, să înregistreze în studiouri scumpe, să comercializeze muzica și să facă și să distribuie discuri fizice. Taxarea pentru înregistrări a permis casei de discuri să-și acopere costurile și să obțină profit. Acum că oamenii pot face muzică pe un laptop și o pot distribui gratuit, costurile fixe sunt dramatic mai mici, iar costul marginal al fiecărei ascultări este zero. În acest context, modelul de afaceri de taxare per înregistrare, per melodie sau per ascultare și protecția drepturilor de autor necesare pentru a-l susține, nu mai au sens. În ciuda luptei ridicole purtate de industria muzicală, ascultarea noastră este în general fie gratuită (adică este susținută de reclame), fie face parte dintr-un abonament. În ambele cazuri, costul marginal al fiecărei ascultări este zero.

În ciuda acestui progres în industria muzicală, acceptăm multe alte restricții artificiale privind accesul la informații deoarece acesta este singurul sistem pe care îl cunoaștem. Pentru a trece totuși la Era Cunoașterii, ar trebui să ne străduim pentru o creștere a libertății informaționale. Acest lucru nu este fără precedent în istoria omenirii: înainte de apariția tiparului, poveștile și muzica erau transmise oral sau prin copiere manuală. Nu existau restricții cu privire la cine putea spune o poveste sau interpreta o melodie.

Pentru a fi clar, informația nu este același lucru cu cunoașterea. Informațiile, de exemplu, includ numărul mare de fișiere jurnal generate în fiecare zi de computerele din întreaga lume, dintre care multe nu pot fi niciodată analizate. Nu știm dinainte ce informații se vor dovedi a fi baza cunoașterii, așa că este logic să păstrăm cât mai multe informații și să facem accesul la acestea cât mai larg posibil. Această secțiune va explora diferite moduri în care putem extinde libertatea informațională, al doilea pas important care ne va facilita tranziția către o era a cunoașterii.

Accesul la Internet

Internetul a fost luat în derâdere de unii care susțin că este o mică inovație în comparație cu, să zicem, electricitatea sau vaccinările – dar s-au înșelat. Internetul permite oricui, oriunde în lume, să învețe cum funcționează electricitatea sau vaccinurile. Lăsând deoparte limitările artificiale impuse fluxului de informații, internetul oferă mijloacele de a accesa și de a distribui toate cunoștințele umane, întregii omeniri. Ca atare, este factorul crucial al buclei de cunoștințe digitale. Accesul la Internet este o componentă de bază a libertății informaționale.

În prezent, peste patru miliarde și jumătate de oameni sunt conectați la Internet, un număr care crește cu sute de milioane în fiecare an. Această creștere extraordinară a devenit posibilă deoarece costul accesului a scăzut dramatic. Producția unui smartphone capabil costă mai puțin de 100 USD. În locurile cu piețe competitive, lățimea de bandă 4G este oferită la prețuri de până la 0,10 USD per GB.

Chiar și conectarea persoanelor care locuiesc în părți îndepărtate ale lumii devine mult mai ieftină, deoarece costul pentru rețelele fără fir scade și ne creștem capacitatea satelitului. De exemplu, există un proiect în derulare pentru a conecta comunitățile rurale din Mexic pentru mai puțin de 10.000 USD per comunitate. În același timp, în economiile foarte dezvoltate, cum ar fi SUA, inovația tehnologică continuă, cum ar fi tehnologia fără fir MIMO, va scădea și mai mult prețurile pentru lățimea de bandă în zonele urbane dens populate.

Toate acestea înseamnă că, chiar și la niveluri relativ scăzute, UBI ar acoperi costul accesului la Internet, cu condiția să continuăm să inovăm și să menținem piețe extrem de competitive și reglementate corespunzător pentru accesul la acesta. Este un exemplu al modului în care cele trei libertăți diferite se întăresc reciproc: libertatea economică permite oamenilor să acceseze Internetul, care este fundamentul libertății informaționale și, așa cum vom vedea mai târziu, folosirea acestuia pentru a contribui la bucla de cunoștințe necesită libertate psihologică.

Pe măsură ce lucrăm pentru a universaliza accesul la internet la prețuri accesibile, trebuie să abordăm și limitările fluxului de informații în rețea. În special, ar trebui să luptăm împotriva restricțiilor asupra internetului impuse de guverne și de furnizorii de servicii de internet (ISP). Ambele sunt limitări artificiale, determinate de o serie de considerații economice și politice opuse imperativului libertății informaționale.

Un Internet global

Prin design, internetul nu are un concept încorporat de geografie. La modul cel mai fundamental, constituie o modalitate de a conecta rețelele între ele (de unde și numele), indiferent de locul în care se află mașinile implicate. S-au adăugat orice restricții geografice, adesea cu costuri mari. Australia și Regatul Unit au impus recent așa-numitele „firewalls” (paravane de protecție) în jurul țărilor lor, nu chiar ca „Marele Firewall” al Chinei, iar țări precum Turcia îl au de ceva vreme în vigoare. Aceste „paravane de protecție” plasează internetul sub controlul guvernului, restrângând libertatea informațională. De exemplu, Wikipedia nu a fost accesibilă în Turcia de mulți ani. Mai mult, atât China, cât și Rusia au interzis utilizarea serviciilor de rețea privată virtuală, instrumente care permit indivizilor să ocolească aceste restricții artificiale. În calitate de cetățeni, ar trebui să fim revoltați că guvernele ne împiedică accesul liber la informații în întreaga lume, atât în ​​principiu, cât și pe baza faptului că aceasta este o utilizare proastă a resurselor. Imaginați-vă că guvernele cheltuiesc banii contribuabililor, astfel încât cetățenii să formeze mai puține numere de telefon.

Fără benzi artificiale rapide și lente

Același echipament folosit de guverne pentru a impune limite geografice pe Internet este folosit de furnizorii de servicii de internet pentru a extrage mai mulți bani de la clienți, distorsionând accesul prin practici, inclusiv prin paid prioritization plătită și zero-rating. Pentru a înțelege de ce sunt o problemă, să facem un scurt ocol tehnic.

Când cumperi acces la Internet, plătești pentru o conexiune de o anumită capacitate. Dacă furnizează 10 megabiți pe secundă și folosești acea conexiune complet timp de șaizeci de secunde, ai descărca (sau încărca, de altfel) 600 de megabiți, echivalentul a 15–25 de melodii pe Spotify sau SoundCloud (presupunând 3–5 megabiți pe secundă per cântec). Lucrul fantastic despre informațiile digitale este că toți biții sunt la fel. Nu contează dacă ai accesat Wikipedia sau te-ai uitat la poze cu pisoi: ai plătit pentru lățimea de bandă și ar trebui să fii liber să o folosești pentru a accesa orice părți ale cunoștințelor umane vrei.

Acest principiu, totuși, nu maximizează profitul pentru ISP. Pentru a face acest lucru, ei caută să discrimineze între diferitele tipuri de informații, pe baza cererii consumatorilor și a capacității de plată a furnizorului. Mai întâi instalează echipamente care le permit să identifice biții în funcție de originea lor. Apoi merg la o companie precum YouTube sau Netflix și le cer să plătească pentru ca traficul lor să fie „prioritizat” în raport cu traficul din alte surse. O altă formă de manipulare care este comună în rândul furnizorilor de servicii wireless este așa-numita zero-rating, în care unele servicii plătesc pentru a fi excluse de la limitele lunare de lățime de bandă. Dacă este permis, furnizorii de servicii de internet vor face un pas mai departe: la începutul lui 2017, Senatul SUA a votat pentru a le permite să vândă datele clienților, inclusiv istoricul de navigare, fără consimțământul clientului.

Soluția de reglementare a acestei probleme este denumită fără îndoială „neutralitatea rețelei”, dar ceea ce este în joc aici este libertatea informațională în sine. Accesul nostru la cunoștințele umane nu ar trebui să fie denaturat de stimulentele financiare ale furnizorilor de servicii de internet. Am putea lua în considerare trecerea la un alt ISP care oferă acces neutru, dar în majoritatea zonelor geografice, în special în Statele Unite, nu există o piață competitivă pentru accesul la Internet în bandă largă. ISP-urile fie au monopoluri absolute (adesea acordate de autoritățile de reglementare) fie operează în mici oligopoluri. De exemplu, în partea din New York în care locuiește autorul, există doar un ISP de bandă largă.

De-a lungul timpului, progresele tehnologice, cum ar fi cele de bandă largă fără fir, pot face piața mai competitivă, dar până atunci ar fi nevoie de reglementări pentru a evita ca ISP-urile să limiteze libertatea informațională. Această îngrijorare este împărtășită de oameni din întreaga lume: în 2016, India s-a opus unui plan al Facebook de a oferi acces la internet subvenționat care ar fi acordat prioritate propriilor servicii și a interzis cu totul „zero rating”.

Boți pentru noi toți

Odată ce ai acces la Internet, ai nevoie de software pentru a te conecta la numeroasele sale surse de informații. Când Tim Berners-Lee a inventat World Wide Web pentru prima dată în 1989, el a specificat un protocol deschis, Hypertext Transfer Protocol (HTTP), pe care oricine îl putea folosi atât pentru a face disponibile informații, cât și pentru a le accesa. Făcând acest lucru, Berners-Lee a permis oricui să creeze software, așa-numitele servere Web și browsere care să fie compatibile cu acest protocol. Mulți oameni au făcut-o, inclusiv Marc Andreessen cu Netscape, iar multe servere web și browsere erau disponibile ca open-source sau gratuit.

Combinația dintre un protocol deschis și software gratuit a însemnat o publicare fără permisiune și un control complet al utilizatorului. Dacă vrei să adaugi o pagină pe Web, poți doar să descarci un server Web, să îl rulezi pe un computer conectat la Internet și să adaugi conținut în formatul Hypertext Markup Language (HTML). Nu este surprinzător că volumul de conținut de pe Web a proliferat rapid. Vrei să postezi o poză cu pisica ta? Încarc-o pe serverul tău web. Vrei să scrii ceva despre cele mai recente progrese ale proiectului tău de cercetare? Nu era nevoie să convingi un editor academic de meritele sale – ai putea doar să pui o pagină web.

Persoanele care accesează Web-ul au beneficiat de capacitatea lor de a-și controla complet propriul browser web. De fapt, în Hypertext Transfer Protocol, browserul web este denumit „agent utilizator” care accesează Web-ul în numele utilizatorului. Vrei să vezi codul HTML brut așa cum este livrat de server? Faci click dreapta pe ecran și folosești „Vizualizare sursa paginii”. Vrei să vezi doar text? Instruiește-ți agentul utilizator să dezactiveze toate imaginile. Vrei să completezi un formular web, dar să păstrezi o copie a ceea ce trimiți pentru tine? Creează un script pentru ca browserul tău să salveze local toate trimiterile de formulare.

De-a lungul timpului, platformele care au dominat din ce în ce mai mult Web-ul au interferat cu o parte din libertatea și autonomia de care se bucurau utilizatorii timpurii. Am intrat recent pe Facebook pentru a găsi o notă pe care am postat-o ​​cu ceva timp în urmă pe peretele unui prieten. Dar se dovedește că nu poți căuta prin toate postările pe perete pe care le-ai scris: în schimb, trebuie să derulezi înapoi în timp pentru fiecare prieten, încercând să-ți amintești când ai postat și unde. Facebook are toate datele, dar a decis să nu le permită căutate. Indiferent dacă atribui sau nu acest lucru unei conduite greșit intenționate din partea lor: ideea este că experimentezi Facebook așa cum doresc ei să îl experimentezi. Dacă nu-ți place modul în care algoritmii Facebook favorizează postările prietenilor tăi în fluxul de știri, ghinion.

Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă tot ce ai făcut pe Facebook ar fi mediat de un program software – un „bot” – pe care l-ai putea controla. Îl poți instrui să parcurgă și să automatizeze pașii greoi pe care îi stabilește Facebook pentru a găsi postări vechi de pe perete. Și mai bine, dacă ai fi folosit acest bot de-a lungul timpului, el ar fi putut să-ți păstreze propria arhivă de postări de pe perete în propriul magazin de date și ai putea pur și simplu să-i ceri să caute în arhiva. Dacă cu toții am folosi boți pentru a interacționa cu Facebook și nu ne-ar plăcea prioritatea în fluxul nostru de știri, am putea să le cerem prietenilor noștri să-și instruiască boții să ne trimită direct actualizări de stare, astfel încât să ne putem forma propriile fluxuri. Acest lucru a fost în întregime posibil pe Web datorită protocolului deschis, dar nu este posibil într-o lume a aplicațiilor proprietare și închise pe smartphone-uri.

Deși acest exemplu poate suna banal, roboții au implicații profunde într-o lume conectată în rețea. Luați în considerare serviciile auto la cerere oferite de companii precum Uber și Lyft. După cum știu șoferii acestor servicii, fiecare dintre ele oferă o aplicație separată pe care să o utilizeze. Puteți încerca să rulați ambele aplicații pe un singur telefon sau puteți avea chiar două telefoane, așa cum fac unii șoferi, dar natura închisă a aplicațiilor înseamnă că nu puteți utiliza puterea de calcul a telefonului pentru a evalua ofertele concurente. Dacă ai avea acces la roboți care ar putea interacționa cu rețelele în numele tău, ai putea participa simultan la aceste diverse piețe și le-ai putea face să se concureze.

Folosind un bot, poți seta propriile criterii pentru călătoriile pe care vrei să le accepți, inclusiv dacă un comision perceput de o anumită rețea a fost sub un anumit prag. Botul îți va permite apoi să accepți doar cursele care maximizează taxa primită de tine. Companiile de transport partajat nu ar mai putea percepe comisioane excesive, deoarece ar putea apărea noi rețele pentru a le subcota. În mod similar, ca pasager, folosirea unui bot ți-ar permite să evaluezi simultan prețurile între diferite servicii și să-l alegi pe cel cu cel mai mic preț pentru o anumită călătorie.

De asemenea, am putea folosi boții ca alternativă la reglementările antitrust, pentru a contracara puterea giganților tehnologici precum Google sau Facebook, fără a renunța la beneficiile rețelelor lor mari. Aceste companii obțin o mare parte din venituri din publicitate, iar consumatorii nu au în prezent nicio modalitate de a bloca reclamele pe dispozitivele mobile. Dar dacă utilizatorii ar putea controla aplicațiile mobile pentru a adăuga funcționalități de blocare a reclamelor, așa cum pot cu browserele web?

Mulți oameni condamnă blocarea reclamelor ca un atac la adresa jurnalismului care condamnă web-ul independent, dar aceasta este o viziune pesimistă. În primele zile ale Web-ului, era plin de conținut fără reclame publicat de persoane fizice. Când companiile s-au alăturat, și-au adus cu ele modelele de afaceri din offline, inclusiv abonamente plătite și publicitate. Odată cu apariția unor platforme precum Facebook și Twitter cu efecte puternice de rețea, acest lucru a dus la o centralizare a Web-ului – conținutul a fost din ce în ce mai mult fie produs pe o platformă, fie mutat în spatele unui paywall.

Blocarea reclamelor este o afirmare a puterii de către utilizatorul final, ceea ce este un lucru bun din toate punctele de vedere. Așa cum un judecător din New York a constatat în 2015 că companiile de taxi nu au niciun drept special de a-și vedea modelul de afaceri protejat de companiile de partajare, nici editorii susținuți de anunțuri. Și deși acest lucru ar putea duce la o scădere a editorilor pe termen scurt, pe termen lung va însemna o creștere mai mare pentru conținutul care este plătit mai direct de utilizatorii finali (de exemplu, prin abonamente sau crowdfunding).

Pentru reducerea puterii de centralizare a efectelor de rețea, ar trebui să transferăm puterea către utilizatorii finali, permițându-le să aibă agenți utilizator pentru aplicațiile mobile, așa cum am făcut cu Web-ul. Motivul pentru care utilizatorii nu dețin aceeași putere pe mobil este că aplicațiile native retrogradează utilizatorii finali la interacțiunea cu serviciile folosind ochii, urechile, creierul și degetele noastre. Nu putem folosi capacitățile de calcul ale smartphone-urilor noastre, care sunt la fel de puternice precum erau supercalculatoarele până de curând, pentru a interacționa cu aplicațiile în numele nostru. Aplicațiile ne controlează, în loc să controlăm noi aplicațiile. La fel ca un browser web, un agent utilizator mobil ar putea face lucruri precum blocarea reclamelor, păstrarea copiilor răspunsurilor la servicii și ar permite utilizatorilor să participe la mai multe servicii simultan. Modul de a ajuta utilizatorii finali nu este de a destrăma marile companii de tehnologie, ci de a-i împuternici pe indivizi să utilizeze cod ce se execută în numele lor.

Ce ar fi nevoie pentru ca acest lucru să devină realitate? O abordare ar fi să se solicite companiilor precum Uber, Google și Facebook să-și expună funcționalitatea, nu doar prin aplicații și site-uri web, ci și prin așa-numitele interfețe de programare a aplicațiilor (API). Un API este ceea ce folosește un bot pentru a efectua operațiuni, cum ar fi postarea unei actualizări de stare în numele unui utilizator. Companii precum Facebook și Twitter le au, dar tind să aibă capacități limitate. De asemenea, companiile au dreptul de a închide roboții, chiar și atunci când un utilizator i-a autorizat să acționeze în numele lor.

De ce nu pot scrie pur și simplu cod care interfațează cu Facebook în numele meu? La urma urmei, aplicația Facebook în sine folosește un API pentru a vorbi cu serverele Facebook. Dar, pentru a face asta, ar trebui să piratez aplicația Facebook pentru a-mi da seama care sunt apelurile API și cum să mă autentific la ele. Din păcate, în SUA există trei legi separate care fac acești pași ilegali. Prima este prevederea anti-eludare a Digital Millennium Copyright Act (DMCA). A doua este Legea privind frauda și abuzul informatic (CFAA). Iar a treia este construcția legală conform căreia, făcând clic pe „Accept” pe un Acord de licență pentru utilizatorul final (EULA) sau un set de Termeni și condiții (TOS), sunt obligat legal să respect orice restricții pe care Facebook decide să le impună. Ultima dintre aceste trei este o chestiune civilă, dar condamnările penale în temeiul primelor două legi implică pedepse cu închisoarea obligatorii.

Dacă am fi dispuși să înlăturăm aceste trei obstacole legale, ar fi posibilă piratarea unei aplicații pentru a oferi acces programatic la sisteme. Oamenii ar putea argumenta că acele prevederi au fost create pentru a rezolva probleme importante, dar acest lucru nu este complet clar. Prevederile anti-eludare ale DMCA au fost puse în aplicare pentru a permite crearea de sisteme de gestionare a drepturilor digitale pentru aplicarea drepturilor de autor. Ce părere aveți despre asta depinde de ceea ce credeți despre drepturile de autor, un subiect pe care îl vom analiza în secțiunea următoare.

Sfera de aplicare a CFAA ar putea fi redusă substanțial fără a limita potențialul său de urmărire penală a fraudei și a abuzului, și același lucru este valabil și pentru restricțiile de utilizare pe care o companie le-ar putea impune printr-un acord de licență sau prin termeni de serviciu. Dacă fac doar acțiuni care sunt disponibile și în aplicația companiei, dar se întâmplă să le fac printr-un program la alegerea mea, de ce ar trebui să constituie o încălcare?

Dar, ați putea obiecta, companiile nu trebuie să protejeze cheile criptografice pe care le folosesc pentru a cripta comunicațiile? Nu se află „rețele botnet” în spatele acelor atacuri infame de refuzare a serviciului distribuit (DDoS), în care rețele vaste de computere inundă un serviciu cu atât de multe solicitări încât nimeni nu îl poate accesa? Este adevărat că există o mulțime de mașini compromise în lume care sunt folosite în scopuri nefaste, inclusiv set-top box-uri și routere de acasă. Dar asta demonstrează doar cât de ineficiente sunt legile existente în a opri roboții ilegali. Drept urmare, companiile au dezvoltat infrastructura tehnologică pentru a le face față.

Cum am împiedica oamenii să folosească roboți care se dovedesc a fi cod rău intenționat? În primul rând, codul open-source le-ar permite oamenilor să-l inspecteze pentru a se asigura că face ceea ce pretinde. Cu toate acestea, open source nu este singurul răspuns. Odată ce oamenii pot fi reprezentați legal de boți, multe piețe dominate în prezent de companii mari se vor confrunta cu concurența din partea startup-urilor mai mici care vor construi, opera și întreține acești roboți în numele utilizatorilor lor finali. Aceste companii vor concura parțial pentru stabilirea și menținerea unei relații de încredere cu clienții lor, la fel cum un broker de asigurări reprezintă un client în relația cu mai mulți transportatori de asigurări.

Legalizarea reprezentării prin boți ar pune presiune asupra veniturilor companiilor dominante în prezent. S-ar putea să ne îngrijorăm că ar răspunde încetinind investițiile în infrastructură, dar există forțe contravenționale, deoarece vor fi investiți mai mulți bani în concurenți. De exemplu, „rata de preluare” a Uber (procentul din banii plătiți pentru cursele pe care le păstrează) este de 25 la sută. Dacă concurența ar forța această rată la 5%, valoarea Uber ar putea scădea de la 90 de miliarde de dolari la 10 miliarde de dolari, dar aceasta este încă o cifră uriașă și ar fi disponibil o mulțime de capital pentru a investi în companii competitive care pot obține acest tip de rezultat.

Asta nu înseamnă că nu ar trebui să existe limitări la boți. Un bot care mă reprezintă ar trebui să aibă acces la orice funcționalitate pe care o pot accesa, dar nu ar trebui să poată face lucruri pe care nu le pot face, cum ar fi să pretind că sunt un alt utilizator sau să obțină acces la postările private ale altor persoane. Companiile pot folosi tehnologia pentru a impune astfel de limite de acces pentru boți, fără a se baza pe reglementări care împiedică reprezentarea boților în general.

Chiar dacă acum ești convins de meritele boților, s-ar putea să te întrebi cum vom ajunge acolo. Răspunsul este că putem începe de la foarte mic. Am putea derula un experiment într-un oraș precum New York, unde autoritățile municipale ale orașului controlează modul în care funcționează serviciile de transport la cerere. Ei ar putea spune: „Dacă doriți să operați aici, trebuie să lăsați șoferii să interacționeze cu serviciul dumneavoastră printr-un program.” Având în vedere cât de mare este piața orașului, sunt încrezător că aceste servicii vor fi de acord. În cele din urmă, am putea impune API-uri pentru toate serviciile de Internet care au un număr mai mare de utilizatori, inclusiv toate rețelele sociale și chiar platformele mari de căutare, cum ar fi Google.

Pentru a vedea că acest lucru este posibil în principiu, nu trebuie să căutați mai departe decât Directiva privind serviciile bancare deschise din Marea Britanie și Directiva privind serviciile de plată a Uniunii Europene, care impun băncilor să ofere un API pentru conturile bancare. Aceasta înseamnă că consumatorii pot accesa servicii de la terți, cum ar fi plata facturilor și asigurarea, prin autorizarea acestora de a avea acces prin API în loc să fie nevoiți să deschidă un cont nou la o companie separată. Acest lucru scade dramatic costurile de schimbare și face piața serviciilor financiare mai competitivă. ACCESS Act, introdus de senatorii Mark Warner și Josh Hawley în SUA, a fost prima încercare de a oferi un concept similar pentru companiile de social media. Deși acest efort special nu a mers prea departe până în prezent, indică posibilitatea ca boții să poată fi utilizați ca o alternativă importantă la reglementările antitrust din era industrială pentru a transfera puterea înapoi către utilizatorii finali.

Limitând limitele împărtășirii și creării

După ce ne-am luptat împotriva limitelor geografice și a acordării de priorități și avem roboți care ne reprezintă online, ne vom confrunta în continuare cu limite legale care limitează ceea ce putem crea și împărtăși. Autorul examinează mai întâi legile privind drepturile de autor și brevetele și sugerează modalități de a reduce cât de mult limitările buclei de cunoștințe. Apoi face apel la legile privind confidențialitatea.

Mai devreme am văzut cât de costisitor era să faci cópii ale cărților atunci când acestea trebuiau copiate literă cu literă. În cele din urmă, au fost inventate presa de tipar și tiparul mobil. Împreună, cele două au făcut ca reproducerea informațiilor să fie mai rapidă și mai ieftină. Chiar și atunci, guvernele și bisericile vedeau diseminarea mai ieftină a informațiilor ca o amenințare la adresa autorității lor. În Anglia, Licensing of the Press Act din 1662 a făcut din aprobarea guvernului de a opera o mașină de tipar o cerință legală. Această aprobare depindea de acordul de a cenzura conținutul care era critic la adresa guvernului sau care contravenea învățăturilor Bisericii Angliei. Originile legilor dreptului de autor (adică dreptul legal de a face copii) sunt astfel legate de cenzură.

Cei care aveau dreptul de a face cópii, dețineau efectiv monopoluri asupra conținutului protejat prin drepturi de autor, ceea ce s-a dovedit a fi atractiv din punct de vedere economic. Cenzura, totuși, nu constituie un argument popular pentru a susține un monopol în curs și relativ repede argumentul pentru susținerea unui astfel de aranjament s-a mutat la sugestia că dreptul de autor era necesar ca un stimulent pentru a produce conținut în primul rând. Timpul și efortul depus de autori pentru a învăța și a scrie nu numai că au făcut ca operele scrise să fie proprietatea lor morală, scriitorul Daniel Defoe și alții au susținut la începutul secolului al XVIII-lea: pentru a-i motiva pe oameni să facă acele lucruri, producția de „cópii piratate” trebuia să fie oprit. În timp ce acest argument sună mult mai convingător decât cenzura, în practică, drepturile de autor erau rareori deținute de creatorul original, chiar și atunci. În schimb, beneficiile economice ale dreptului de autor au revenit în mare parte editorilor, care în cea mai mare parte dobândesc drepturile de autor pentru o plată unică către autor sau compozitor.

Există o altă problemă cu argumentul stimulentelor. Ignoră o istorie lungă de creare anterioară de conținut. Să luăm muzica ca exemplu. Instrumentele muzicale au fost fabricate cu 30.000 de ani în urmă, precedând ideea dreptului de autor cu multe milenii. Chiar și cea mai veche codificare cunoscută a unui cântec, care marchează tranziția muzicii de la informație la cunoaștere, are aproximativ 3400 de ani. În mod clar, oamenii au creat și împărtășit muzică cu mult înainte ca drepturile de autor să existe. De fapt, perioada în care a fost posibil ca cineva să câștige mulți bani făcând și apoi vânzând muzică înregistrată a fost extraordinar de scurtă. A început cu inventarea gramofonului în anii 1870 și a atins apogeul în 1999, anul care a înregistrat cele mai mari profituri în industria muzicală, deși veniturile industriei au crescut treptat din nou în ultimii ani odată cu apariția streamingului.

Înainte de această scurtă perioadă, muzicienii își câștigau existența fie din spectacole live, fie prin patronaj. Dacă muzica protejată prin drepturi de autor ar înceta să mai existe, muzicienii ar compune, interpreta și înregistra muzică și ar câștiga bani în moduri pe care practicau înainte de dezvoltarea drepturilor de autor. Într-adevăr, după cum a constatat Steven Johnson când a examinat această problemă, asta se întâmplă deja, într-o oarecare măsură: „scăderea veniturilor din muzica înregistrată a fost însoțită de o creștere a veniturilor din muzica live… Muzica înregistrată devine, deci, un un fel de cheltuială de marketing pentru evenimentul principal al spectacolelor live”. Mulți muzicieni aleg deja să ofere versiuni digitale ale muzicii lor, lansând melodii gratuit pe SoundCloud sau YouTube și câștigând bani din cântări live (care în timpul pandemiei de COVID-19 a trebuit să treacă la streaming live) sau prin metode de crowdfunding, cum ar fi Kickstarter și Patreon.

De-a lungul timpului, deținătorii de drepturi de autor și-au consolidat revendicările și și-au extins acoperirea. De exemplu, odată cu adoptarea Legii SUA privind drepturile de autor din 1976, cerința de a înregistra un drept de autor a fost eliminată: dacă ai creat conținut, deții automat drepturile de autor asupra acestuia (Oficiul pentru drepturi de autor din SUA, 2019). Apoi, în 1998, Legea privind extinderea termenului de copyright din SUA a extins durata unui termen de drept de autor de la 50 la 70 de ani dincolo de viața autorului. Aceasta a devenit cunoscută sub numele de „Legea pentru protecția lui Mickey Mouse”, deoarece Disney făcuse lobby pentru aceasta: după ce și-au construit o afacere profitabilă bazată pe conținut protejat, au fost conștienți că o serie de drepturi de autor urmau să expire.

Mai recent, lobby-ul pentru drepturile de autor a încercat să interfereze cu publicarea conținutului pe Internet, prin propuneri de legislație, cum ar fi Protect IP Act și Stop Online Piracy Act, și limbajul din Trans-Pacific Partnership (TPP), un acord comercial la care Statele Unite nu s-au alăturat în cele din urmă (după retragerea Statelor Unite, limba a fost eliminată). În aceste ultime încercări de extindere, conflictul dintre drepturile de autor și bucla de cunoștințe digitale a devenit deosebit de clar. Drepturile de autor limitează ceea ce poți face cu conținutul la care ai acces, limitându-te în esență să îl consumi. Îți limitează dramatic capacitatea de a partaja conținut și de a crea alte lucrări care folosesc o parte sau tot. Unele dintre exemplele mai extreme includ eliminarea videoclipurilor de pe YouTube care foloseau melodia „Happy Birthday to You”, care era protejată prin drepturi de autor până acum câțiva ani.

Din punct de vedere societal, nu este niciodată optim să împiedici pe cineva să asculte sau să vizioneze conținut care a fost deja creat. Deoarece costul marginal al accesării unei copii digitale este zero, lumea este mai bine dacă acea persoană se bucură de acel conținut. Și dacă acea persoană devine motivată să creeze ea însăși un conținut nou inspirator, atunci lumea este mult mai bună.

Deși costul marginal pentru copierea conținutului este zero, s-ar putea să vă întrebați despre costul fix și variabil care implică realizarea acestuia în primul rând. Dacă tot conținutul ar fi gratuit, atunci de unde ar veni banii pentru a-l produce? Este nevoie de un anumit grad de drepturi de autor pentru crearea de conținut, în special pentru proiecte la scară largă, cum ar fi filmele de la Hollywood sau jocurile video elaborate: este probabil că nimeni nu le-ar realiza dacă, în absența protecției drepturilor de autor, nu ar fi viabile din punct de vedere economic. Cu toate acestea, chiar și pentru proiecte atât de mari ar trebui să existe constrângeri privind aplicarea. De exemplu, nu ar trebui să poți elimina un întreg serviciu, deoarece găzduiește un link către un film piratat, atâta timp cât linkul este eliminat prompt. În general, cred că drepturile de autor ar trebui reduse dramatic în domeniul de aplicare și să fie mult mai costisitoare de obținut. Singurul drept automat care se dobândește asupra conținutului ar trebui să fie atribuirea. Rezervarea drepturilor suplimentare ar trebui să necesite o taxă de înregistrare, deoarece se solicită restricționarea conținutului în bucla de cunoștințe digitale.

Imaginați-vă o situație în care singurul drept automat care dobândește o operă intelectuală a fost atribuirea. Oricine dorește să copieze sau să distribuie melodia ta ar trebui doar să te crediteze, ceva care nu ar inhiba nicio parte a buclei de cunoștințe. Atribuirea nu impune restricții cu privire la realizarea, accesarea și distribuirea de copii sau la crearea sau partajarea lucrărilor derivate. Poate include referirea la cine a scris versurile, cine a compus muzica, cine a cântat la ce instrument și așa mai departe. Poate include și locul unde ai găsit această piesă muzicală. Această practică de atribuire devine deja populară pentru textul și imaginile digitale folosind Licența Creative Commons sau Licența MIT în dezvoltarea de software open source.

Dacă nu vrei ca alți oameni să-ți folosească muzica fără să te plătească, cere ca potențialele sale contribuții la bucla de cunoștințe să fie restricționate, reducând astfel beneficiile pe care bucla le conferă societății. Ar trebui să plătești pentru acest drept, care nu numai că reprezintă o pierdere pentru societate, dar va fi și costisitor de aplicat. Taxa de înregistrare ar trebui să fie plătită lunar sau anual, iar atunci când încetezi să o plătești, munca ta ar trebui să revină la statutul de atribuire.

Pentru a-ți rezerva drepturile, ar trebui să-ți înscrii muzica într-un registru, o parte din taxa de drepturi de autor mergând către menținerea registrului. Datorită blockchain-urilor, care permit operarea bazelor de date descentralizate care nu sunt deținute sau controlate de nicio entitate, pot exista registre concurente care accesează aceeași bază de date globală. Registrele ar fi libere să caute, iar înregistrarea ar implica o verificare că nu încerci să înregistrezi munca altcuiva. Registrele ar putea fi construite astfel încât oricine care operează un serviciu de streaming muzical, cum ar fi Spotify sau SoundCloud, ar putea implementa cu ușurință conformitatea pentru a se asigura că nu distribuie în mod liber muzică care are drepturi rezervate.

Ar fi chiar posibil să faci ca taxa de înregistrare să depindă de ce drepturi dorești să păstrezi. De exemplu, taxa ta ar putea fi mai mică dacă ai fi pregătit să permiți utilizarea necomercială a muzicii tale și să permiți altora să creeze lucrări derivate, în timp ce ar putea crește semnificativ dacă vrei să-ți rezervi toate drepturile. Sisteme similare ar putea fi utilizate pentru toate tipurile de conținut, inclusiv text, imagini și video.

Criticii ar putea obiecta că sistemul ar impune o povară financiară creatorilor, dar este important să ne amintim că eliminarea conținutului din bucla de cunoștințe impune un cost pentru societate. Iar aplicarea acestei eliminări, prin găsirea de persoane care le încalcă și penalizează, atrage costuri suplimentare pentru societate. Din aceste motive, a cere creatorilor să plătească este corect, mai ales dacă libertatea lor economică este deja asigurată de UBI.

UBI oferă, de asemenea, un răspuns la un alt argument care este adesea folosit în sprijinul dreptului de autor excesiv: angajarea de către editori. Acest argument este relativ slab, deoarece marile case de discuri combinate angajează doar puțin peste douăzeci de mii de oameni („Sony Music”; „Universal Music Group”; „Warner Music Group,”). În plus, existența acestei angajări reflectă într-o oarecare măsură costul societal al dreptului de autor. Proprietarii, managerii și angajații caselor de discuri sunt, în cea mai mare parte, nu creatorii muzicii.

Trebuie subliniat încă un motiv pentru care un sistem de înregistrare plătită are sens. Nicio lucrare intelectuală nu este creată în vid. Toți autorii au citit cărți ale altor oameni, toți muzicienii au ascultat tone de muzică și toți realizatorii de film au vizionat nenumărate filme. Mare parte din ceea ce face arta atât de plăcută este existența unui vast corp de artă pe care se bazează și pe care îl poate face referire, fie explicit, fie implicit. Cu toții facem parte din bucla de cunoștințe care a existat de milenii.

În timp ce drepturile de autor limitează capacitatea noastră de a împărtăși cunoștințele, brevetele ne limitează capacitatea de a folosi cunoștințele pentru a crea ceva nou. Așa cum dreptul de autor conferă un monopol asupra reproducerii conținutului, un brevet conferă un monopol asupra aplicării acestuia. Motivarea brevetelor este similară cu argumentul pentru drepturile de autor: monopolul care este acordat are ca rezultat profituri care ar trebui să ofere un stimulent pentru oameni să investească în cercetare și dezvoltare.

Aici, ca și în cazul drepturilor de autor, acest argument de stimulare ar trebui privit cu suspiciune. Oamenii au inventat lucruri cu mult înainte de a exista brevetele și mulți au continuat să inventeze fără să le caute. Matematica este un exemplu excelent al puterii a ceea ce este cunoscut sub numele de „motivație intrinsecă”: impulsul de a face ceva de dragul ei, și nu pentru că va fi recompensat financiar. Oamenii care altfel și-ar fi petrecut timpul într-un mod mai profitabil își dedică adesea ani din viață lucrului la o singură problemă matematică (frecvent fără succes). Din cauza impulsului uman intrinsec de a rezolva probleme, domeniul a făcut progrese extraordinare, complet în absența brevetelor, care, din fericire, nu au fost extinse niciodată pentru a include formule și dovezi matematice. După cum vom vedea momentan, această unitate de rezolvare a problemelor poate fi și a fost amplificată cu succes prin alte mijloace.

Primul sistem de brevete a fost înființat la Veneția la mijlocul secolului al XV-lea, iar Marea Britanie avea un sistem destul de bine stabilit până în secolul al XVII-lea. Asta lasă mii de ani de invenție, o perioadă care a cunoscut astfel de descoperiri critice precum alfabetul, tiparul mobil, invenția roții și a angrenajului. Asta pentru a nu spune nimic despre acei inventatori care au ales să nu breveteze invențiile lor pentru că au văzut cum asta ar impune o pierdere societății. Un exemplu binecunoscut este Jonas Salk, care a creat vaccinul antipolio. Alte invenții importante care nu au fost niciodată brevetate includ razele X, penicilina și utilizarea eterului ca anestezic. Întrucât știm că limitele de utilizare a cunoștințelor impun un cost, ar trebui să ne întrebăm ce alternative la brevete există care ar putea stimula inovarea.

Mulți oameni sunt motivați de dorința de a rezolva o problemă, fie că este una pe care o au ei înșiși sau ceva care are un impact asupra lumii în general. Cu UBI, mai mulți dintre acești oameni își vor putea petrece timpul inventând. Vom vedea, de asemenea, mai multe inovații, deoarece tehnologiile digitale reduc costul inventării. Un exemplu în acest sens este compania Science Exchange, care a creat o piață pentru experimente de laborator. Să presupunem că aveți o idee care vă cere să secvențiați o grămadă de gene. Cea mai rapidă secvențiere a genelor disponibilă este de la o companie numită Illumina, ale cărei cele mai rapide mașini costau mai mult de 0,5 milioane de dolari pentru cumpărare. Cu toate acestea, prin Science Exchange, ați putut accesa o astfel de mașină pentru mai puțin de 1.000 USD per utilizare. În plus, următoarea generație de mașini de secvențiere este pe drum, iar acestea vor reduce și mai mult costurile – deflația tehnologică la locul de muncă.

O mulțime de legi a umflat semnificativ costul inovației. În special, regulile FDA cu privire la studiile de medicamente au făcut descoperirea de medicamente prohibitiv de costisitoare, costul aducerii unui medicament pe piață depășind 1 miliard de dolari. Deși este evident important să se protejeze pacienții, există tehnici statistice noi care ar permite studii mai mici și mai rapide. Un pas mic a fost făcut recent cu utilizarea compătimitoare a medicamentelor neaprobate încă pentru pacienții în stare gravă. Reclamațiile excesive pentru daune medicale au reprezentat un alt obstacol în calea inovației. Ca urmare a acestor costuri, multe medicamente fie nu sunt dezvoltate deloc, fie sunt retrase de pe piață, în ciuda eficacității lor. De exemplu, vaccinul împotriva bolii Lyme, Lymerix, nu mai este disponibil pentru oameni în urma cererilor de daune.

Brevetele nu sunt singura modalitate de a stimula inovația. O altă strategie de succes istoric a fost oferirea de premii. În 1714, Marea Britanie a oferit recompense pentru a încuraja o soluție la problema determinării longitudinii unei nave pe mare. Câteva persoane au primit premii pentru designul lor de cronometre, tabele de distanțe lunare și alte metode de determinare a longitudinii, inclusiv îmbunătățiri ale metodelor existente. Matematica oferă un exemplu interesant al eficienței premiilor, care dincolo de bani oferă și recunoaștere. Pe lângă râvnita medalie Fields pentru munca excepțională a matematicienilor sub 40 de ani, există și cele șapte așa-numitele Probleme ale Premiului Mileniului, fiecare cu o recompensă de 1 milion de dolari (dintre care doar una a fost rezolvată până în prezent — și Grigori Perelman). , matematicianul rus care a rezolvat-o, celebru a refuzat premiul în bani optând doar pentru recunoaștere).

Într-un moment în care dorim să accelerăm bucla de cunoștințe, trebuie să schimbăm echilibrul către cunoștințe care pot fi utilizate liber. Succesul programelor recente de premii, cum ar fi Premiile X, DARPA Grand Challenge și competițiile NIST, este promițător și există potențialul de a finanța viitoare premii. Cercetarea medicală ar trebui să fie o țintă specială pentru premii, pentru a ajuta la reducerea costurilor asistenței medicale.

Deși premiile pot ajuta la accelerarea buclei de cunoștințe, asta lasă încă multe brevete existente în vigoare. Cred că se pot face multe pentru a face sistemul mai funcțional, în special prin reducerea impactului așa-numitelor entități nepracticante (NPE, denumite în mod obișnuit „trolii de brevete”). Aceste companii nu au o activitate proprie și există exclusiv în scopul litigiilor în materie de brevete. Ei tind să dea în judecată nu doar o companie, ci și clienții acelei companii, forțând multe companii să ajungă la o înțelegere rapidă. Apoi, NPE folosesc banii de decontare pentru a finanța alte procese. Din fericire, o hotărâre recentă a Curții Supreme a impus limite în ceea ce privește locurile în care pot fi depuse procese de brevet, ceea ce ar putea reduce activitatea NPE-urilor.

Ca pas central în reforma brevetelor, trebuie să facem mai ușoară invalidarea brevetelor existente, făcând în același timp mai dificilă obținerea altora noi. Am observat unele progrese în ambele aspecte în SUA, dar mai este un drum lung de parcurs. Părți mari din ceea ce este brevetabil în prezent ar trebui excluse de la brevetabilitate, inclusiv cercetarea universitară care a primit chiar și sume mici de finanțare publică. Universitățile au întârziat frecvent publicarea cercetărilor în domenii în care au sperat la brevete pe care ulterior le-ar putea licenția, o practică care are un impact dăunător asupra buclei de cunoștințe.

De asemenea, ne-am rătăcit în celebrarea brevetelor ca măsură a progresului tehnologic, când ar trebui să le tratăm în cel mai bun caz ca pe un rău necesar. În mod ideal, am reduce gradul de acoperire a brevetelor existente și am ridica bariera pentru altele noi, inducând, în același timp, cât mai multă inovație posibilă prin premii și recunoaștere socială.

Trecerea peste intimitate

Drepturile de autor și brevetele nu sunt singurele limitări legale care încetinesc bucla cunoștințelor digitale. De asemenea, creăm în mod activ noi restricții sub forma unor reglementări de confidențialitate bine intenționate. Nu numai că aceste măsuri restrâng libertatea informațională, dar, așa cum se argumentează mai jos, pe termen lung, confidențialitatea este fundamental incompatibilă cu progresul tehnologic. În loc să ne agățăm de concepția noastră actuală despre confidențialitate, trebuie așadar să înțelegem cum să fim liberi într-o lume în care informațiile sunt partajate pe scară largă. Confidențialitatea a fost o strategie pentru atingerea și protejarea libertății. Pentru a trece peste această idee, rămânând liberi, trebuie să extindem libertatea economică, informațională și psihologică.

Înainte de a extinde această poziție, trebuie notat că țările și indivizii adoptă deja abordări radical diferite ale confidențialității anumitor tipuri de informații. De exemplu, de mulți ani, Suedia și Finlanda au publicat declarația fiscală a tuturor, iar unii oameni, inclusiv directorul de informații și decanul pentru tehnologie de la Harvard Medical School, și-au publicat întregul istoric medical pe internet. Acest lucru arată că, în anumite condiții, este posibil să se partajeze public exact tipul de informații despre care unii insistă că trebuie să rămână absolut private. După cum vom vedea, o astfel de partajare se dovedește nu numai posibilă, ci și extrem de utilă.

Pentru a înțelege mai bine această perspectivă, comparați costurile și beneficiile păstrării informațiile private cu costurile și beneficiile partajării lor pe scară largă. Tehnologia digitală schimbă dramatic acest compromis în favoarea partajării. Luați o imagine radiologică, de exemplu. Tehnologia analogică cu raze X a produs o imagine pe o peliculă fizică care trebuia dezvoltată și nu putea fi examinată decât ținând-o la o lumină de fundal. Dacă ai vrea să protejezi informațiile de pe el, l-ai pune într-un dosar și l-ai încuia într-un sertar. Dacă voiai o a doua opinie, trebuia să trimiți dosarul altui medic prin poștă. Acest proces a fost costisitor, consumatoare de timp și predispus la erori. Avantajul razelor X analogice a fost ușurința de a păstra informațiile secrete; dezavantajul a fost dificultatea de a-l folosi.

Acum comparați razele X analogice cu razele X digitale. Puteți ieși instantaneu din cabinetul medicului dumneavoastră cu o copie a imaginii digitale pe o unitate de memorie digitală sau o puteți primi prin e-mail, apoi o puteți plasa într-un Dropbox sau partaja în alt mod prin Internet. Datorită acestei tehnologii, acum puteți obține o a doua opinie aproape instantanee. Și dacă toți cei pe care i-ați contactat au fost nedumeriți, ați putea posta imaginea pe Internet pentru ca toată lumea să o vadă. Un medic, sau un pacient, sau pur și simplu un observator perspicace, undeva în lume, poate să fi văzut ceva similar înainte, chiar dacă este incredibil de rar. Acest lucru s-a întâmplat în mod repetat, ca în cazul unei companii ce oferă o rețea de partajare a imaginilor pentru profesioniștii din domeniul medical.

Dar această putere are un preț: protejarea imaginii digitale cu raze X de alții care ar dori să o vadă este practic imposibilă. Fiecare medic care se uită la imagine ar putea să facă o copie – gratuit, instantaneu și cu o fidelitate perfectă – și să o trimită altcuiva. Și același lucru este valabil și pentru alții care ar putea avea acces la imagine, cum ar fi compania ta de asigurări.

Criticii vor face afirmații despre cum putem folosi criptarea pentru a preveni utilizarea neautorizată a imaginii tale, dar aceste afirmații vin cu avertismente importante și sunt periculoase dacă sunt urmărite până la concluzia lor finală. Pe scurt, avantajul unei imagini digitale cu raze X constă în cât de ușor poți obține ajutor; dezavantajul este cât de greu este să protejezi informațiile digitale.

Dar analiza nu se termină aici. Beneficiile imaginii digitale cu raze X îți pot depăși așteptările. Imaginează-ți o colecție imensă de imagini digitale cu raze X, toate etichetate cu diagnostice. Am putea folosi computere pentru a căuta printre ele și pentru a obține mașini care să învețe ce să căutăm. Și aceste sisteme, datorită magiei costului marginal zero, pot oferi în cele din urmă diagnostice viitoare gratuite. Este exact ceea ce vrem să se întâmple, dar cât de repede ajungem acolo și cine controlează rezultatele va depinde de cine are acces la imaginile digitale cu raze X.

Dacă am face publice toate informațiile legate de sănătate, am accelera dramatic inovația în diagnosticarea și tratarea bolilor. În prezent, doar companiile farmaceutice bine finanțate și câteva proiecte de cercetare universitare sunt capabile să dezvolte noi perspective medicale și medicamente, deoarece doar ele au banii necesari pentru a obține un număr suficient de pacienți pentru a participa la cercetare. Prin urmare, mulți oameni de știință ajung să se alăture marilor companii farmaceutice, astfel încât rezultatele muncii lor sunt protejate de brevete. Chiar și la universități, agenda de cercetare tinde să fie strict controlată, iar accesul la informații este văzut ca un avantaj competitiv. Deși înțeleg că avem mult de lucru pentru a crea o lume în care schimbul de informații despre sănătate este acceptat pe scară largă și are dezavantaje limitate, acesta este ceea ce ar trebui să ne propunem.

S-ar putea să vă întrebați de ce tot afirm că asigurarea confidențialității este imposibilă. La urma urmei, nu avem criptare? Ei bine, există mai multe probleme pe care criptarea nu le poate rezolva. Prima este că cheile criptografice utilizate pentru criptare și decriptare sunt doar informații digitale în sine, așa că păstrarea lor în siguranță este un alt exemplu al problemei inițiale. Chiar și generarea unei chei pe propria mașină oferă protecție limitată, cu excepția cazului în care sunteți dispus să riscați ca datele pe care le protejați să se piardă pentru totdeauna dacă pierdeți cheia. Ca urmare, majoritatea sistemelor includ un fel de backup bazat pe cloud, ceea ce face posibil ca cineva să vă acceseze datele, fie prin interceptare tehnică, fie prin păcălirea unei ființe umane pentru a participa fără să vrea la o breșă de securitate. Dacă doriți să înțelegeți cât de grea este această problemă, luați în considerare milioanele de dolari în criptomonede care nu mai pot fi accesate de persoanele care și-au pierdut cheia sau care le-au fost preluate printr-o formă de atac. Puținele schimburi de criptomonede care au un istoric decent au investit masiv în proceduri de securitate, screening-ul personalului și secret operațional.

A doua problemă este cunoscută sub numele de „securitate de punct final” (endpoint security). Medicul căruia îi trimiți radiografia pentru o a doua opinie ar putea avea un program pe computerul său care poate accesa orice este afișat pe ecran. Pentru a-ți vizualiza radiografia, medicul trebuie să o decripteze și să o afișeze, astfel încât acest program va avea acces la imagine. Evitarea unui astfel de scenariu ar necesita să blocăm toate dispozitivele de calcul, dar asta ar însemna să împiedicăm utilizatorii finali să instaleze software pe ele. În plus, chiar și un punct final blocat este încă supus „găurii analogice”: cineva ar putea pur și simplu să facă o fotografie a ecranului, care ar putea fi apoi partajată.

Dispozitivele de calcul blocate reduc libertatea informațională și restrâng inovația, dar reprezintă, de asemenea, o amenințare uriașă pentru bucla de cunoștințe și democrație. Predarea controlului asupra a ceea ce poți calcula și cu cine poți face schimb de informații ar echivala în esență cu a te supune unui sistem dictatorial. În calculul mobil, ne îndreptăm deja în această direcție, parțial sub pretextul nevoii de a proteja confidențialitatea. Apple folosește acest lucru ca argument pentru a explica de ce singura modalitate de a instala aplicații pe un iPhone este prin App Store, pe care îl controlează. Imaginați-vă că acest tip de regim este extins la toate dispozitivele de calcul, inclusiv laptopul și serverele bazate pe cloud, și aveți o modalitate prin care confidențialitatea este incompatibilă cu progresul tehnologic. Putem avea fie o asigurare puternică a confidențialității, fie un calcul deschis pentru uz general, dar nu le putem avea pe ambele.

Mulți oameni susțin că trebuie să existe o modalitate de a păstra confidențialitatea și de a continua inovarea, dar provoc pe oricine să prezinte o viziune coerentă a viitorului în care indivizii controlează tehnologia și confidențialitatea este protejată în mod semnificativ. Ori de câte ori ieși din casă, s-ar putea să fii filmat, deoarece fiecare smartphone are o cameră, iar în viitor vom vedea camere minuscule pe drone minuscule. Mersul tău te identifică aproape la fel de unic ca și amprenta ta, fața ta este probabil undeva pe Internet, iar plăcuța de înmatriculare a mașinii tale poate fi citită de orice cameră. Îți lași ADN-ul aproape oriunde mergi și, în curând, vom putea secvenția ADN-ul acasă pentru aproximativ 100 USD. Ar trebui guvernul să controleze toate aceste tehnologii? Și dacă da, ar trebui aplicate sancțiuni pentru utilizarea lor pentru a analiza prezența sau mișcarea altcuiva? Mulți sunt tentați să răspundă da la aceste întrebări, fără să se gândească la consecințele unei astfel de legislații pentru inovare și pentru puterea relativă a statului față de cetățeni. De exemplu, cetățenii au folosit recent tehnologia de recunoaștere facială pentru a identifica ofițerii de poliție care și-au scos datele de identificare de pe uniforme. Susținătorii interzicerii acestei tehnologii sunt concentrați în exces pe supraveghere și nu par să ia în considerare niciodată acest tip de cazuri de utilizare de „sousveillance” (din franceză „sous”, care înseamnă de mai jos).

Există un motiv și mai profund pentru care confidențialitatea este incompatibilă cu progresul tehnologic. entropia este o proprietate fundamentală a universului, ceea ce înseamnă că este mai ușor să distrugi decât să creezi. Poate dura ore întregi pentru a construi un castel de nisip care este distrus de un singur val care se sparge la țărm. Este nevoie de două decenii de grijă pentru ca un om să crească și de un singur glonț pentru a-și pune capăt vieții. Din cauza acestei asimetrii inerente, progresul tehnologic mărește capacitatea noastră de a distruge mai repede decât capacitatea noastră de a crea. Astăzi, este nevoie de încă douăzeci de ani pentru ca un om să crească și totuși armele moderne pot ucide mii și chiar milioane de oameni într-o clipă. Deci, pe măsură ce facem progrese tehnologice, trebuie să insistăm în cele din urmă asupra unui grad mai redus de confidențialitate pentru a proteja societatea. Imaginați-vă un viitor în care oricine poate crea o armă biologică în laboratorul său de la subsol – de exemplu, o versiune și mai mortală a virusului COVID-19. Aplicarea legii de după crimă devine lipsită de sens într-o astfel de lume.

Dacă nu putem proteja confidențialitatea fără a trece controlul asupra tehnologiei în mâinile câtorva, ar trebui să îmbrățișăm o lume post-confidențialitate. Ar trebui să lucrăm pentru a proteja oamenii și libertatea lor, mai degrabă decât datele și confidențialitatea. Ar trebui să permitem mai multor informații să devină publice, întărind în același timp libertatea individuală. Multe informații sunt deja dezvăluite prin hack-uri și încălcări ale datelor, iar mulți oameni împărtășesc voluntar informații private pe bloguri și rețele sociale. Libertatea economică generată de introducerea UBI va juca aici un rol cheie, deoarece o mare parte din teama de dezvăluire a informațiilor private rezultă din potențiale consecințe economice. De exemplu, dacă ești îngrijorat că ți-ai putea pierde locul de muncă dacă angajatorul tău află că ai scris o postare pe blog despre luptele tale cu depresia, este mult mai puțin probabil să împărtășești, o situație care, repetată la mulți oameni, ajută la menținerea subiectul depresiei ca tabu. Există, desigur, țări în care consecințele scurgerii de informații private, cum ar fi orientarea sexuală sau organizarea politică, pot fi mortale. Pentru a putea realiza genul de lume post-privacy pe care mi-l imaginez aici, democrația cu valori umaniste este o precondiție esențială.

Dacă o lume post-privacy pare imposibilă sau terifiantă, merită să ne amintim că intimitatea este o construcție modernă, urbană. Deși Constituția SUA protejează anumite drepturi specifice, nu recunoaște un drept generalizat la viață privată. Pentru mii de ani înainte de secolul al XVIII-lea, majoritatea oamenilor nu au avut niciun concept care să corespundă direct noțiunii noastre moderne de intimitate. Multe dintre funcțiile vieții de zi cu zi aveau loc înainte mult mai deschis decât în ​​prezent. Și confidențialitatea încă variază foarte mult între culturi: de exemplu, mulți occidentali sunt șocați când experimentează pentru prima dată deschiderea toaletelor publice tradiționale chinezești. Peste tot în lume, oamenii din satele mici trăiesc cu mai puțină intimitate decât este obișnuit în orașele mari. Poți fie să consideri lipsa de intimitate în sat ca o apăsare, fie poți vedea o comunitate unită ca un beneficiu real, de exemplu atunci când vecinul tău observă că ești bolnav pentru că nu ai ieșit din casă și se oferă să meargă la cumpărături. Pentru tine.

„Dar cum rămâne cu contul meu bancar?” ai putea întreba. „Dacă numărul contului meu ar fi public, nu ar fi mai ușor pentru infractori să-mi ia banii?” Acesta este motivul pentru care trebuie să construim sisteme precum Apple Pay și Android Pay care necesită autentificare suplimentară pentru a autoriza plăți. Sistemele de autentificare cu doi factori vor deveni mult mai comune în viitor și ne vom baza din ce în ce mai mult pe sisteme precum Sift, care evaluează în timp real probabilitatea ca o tranzacție să fie frauduloasă. În cele din urmă, așa cum arată blockchain-ul Bitcoin, este posibil să existe un registru public pe care oricine îl poate inspecta, atâta timp cât tranzacțiile de pe acesta sunt protejate de „chei private” care permit doar proprietarului unei adrese Bitcoin să inițieze tranzacții.

Un alt domeniu în care oamenii sunt nervoși cu privire la confidențialitate este cel al informațiilor despre sănătate. Ne facem griji, de exemplu, că angajatorii sau asigurătorii ne vor discrimina dacă află că avem o anumită boală sau afecțiune. Aici libertatea economică conferită de UBI ne-ar ajuta să ne protejăm de sărăcia datorată discriminării. În plus, prin înăsprirea pieței muncii, UBI ar îngreuna și mai mult pe angajatori să refuze în primul rând să angajeze anumite grupuri de persoane. De asemenea, am putea adopta legi care impun transparență din partea angajatorilor pentru a detecta mai ușor discriminarea (rețineți că transparența este adesea dificil de solicitat astăzi, deoarece este în conflict cu confidențialitatea).

Observatori precum Christopher Poole, fondatorul forumului de mesaje online 4Chan, s-au îngrijorat că, în absența confidențialității, persoanele nu s-ar putea implica online la fel de liber. Confidențialitatea, cred ei, îi ajută pe oameni să se simtă confortabil să-și asume mai multe identități online care se pot îndepărta dramatic de sinele lor din „viața reală”. Cred, în schimb, că, păstrându-ne online separat, plătim un preț sub formă de anxietate, nevroză și alte afecțiuni psihologice. Este mai sănătos să fii transparent decât să te ascunzi în spatele vălurilor de intimitate. Sănătatea emoțională derivă din integrarea diferitelor noastre interese într-o personalitate multidimensională autentică, mai degrabă decât o fragmentare a sinelui. Acest punct de vedere este susținut de studii despre modul în care prezentarea de sine online are un impact asupra sănătății mintale, unde prezentările neautentice au fost asociate cu niveluri mai ridicate de anxietate și nevroză.

Mulți dintre cei care pledează împotriva unei abordări post-privacy subliniază că guvernele opresive pot folosi informații împotriva cetățenilor lor. Fără îndoială, păstrarea democrației și a statului de drept este esențială dacă dorim să atingem un grad înalt de libertate informațională, iar acest lucru este abordat în mod explicit în partea a cincea. În schimb, însă, mai multe informații publice îngreunează considerabil preluările dictatoriale. De exemplu, este mult mai clar cine beneficiază de pe urma schimbărilor politice dacă registrele fiscale sunt în domeniul public.

Libertatea psihologică

Imaginează-ți că trăiești într-o societate care a atins libertatea economică și informațională. Ai folosi aceste libertăți sau credințele și temerile tale te-ar împiedica să te implici în bucla de cunoștințe? Sau, mai rău, ți-ar fi captată atenția de sisteme concepute să o capteze în beneficiul altcuiva? Te-ai simți liber să-ți urmărești propriile interese sau convingerile tale din Epoca Industrială te-ar ține prins în bucla locurilor de muncă? Ai avea un puternic simț al scopului sau te-ai simți în derivă fără o carieră clară și un șef care să-ți spună ce să faci? Ai căuta noi cunoștințe sau ai căuta să confirmi ceea ce crezi deja? Te-ai simți liber să creezi sau te-ai reține din frică? Și ai recunoaște când îți este manipulată atenția?

În timp ce secțiunile anterioare despre libertatea economică și informațională au examinat schimbări care necesită acțiune colectivă, această secțiune abordează acțiunea individuală. Trebuie să ne eliberăm de credințele noastre profund înrădăcinate din Epoca Industrială și putem începe pe această cale prin dezvoltarea unei forme de practică a mindfulness. Acest lucru, din punctul meu de vedere, este esențial pentru a ne îndrepta în mod liber atenția în Era Cunoașterii.

Ar trebui să încep prin a recunoaște dimensiunea psihologică profundă a tranziției din era industrială. Perturbarea socială și economică făcea viața stresantă chiar înainte de pandemia de Covid-19. Criza climatică care se desfășoară și escaladarea continuă a tensiunilor politice și sociale din întreaga lume sunt cauze suplimentare de anxietate. Pentru a înrăutăți lucrurile, încă trebuie să învățăm să trăim sănătos cu noile tehnologii și ne verificăm obsesiv smartphone-urile în timpul întâlnirilor, în timp ce conducem și înainte de a merge la culcare. Acest lucru are un impact psihologic imens, așa cum arată creșterea tulburărilor de somn, a ratelor de sinucidere, a supradozelor de droguri și a comportamentelor antisociale.

Trebuie să trecem dincolo de această percepție generală despre populația în general și să ne uităm la ceea ce se întâmplă în propriile noastre capuri, dar asta necesită timp și efort, deoarece creierul nostru este ușor deturnat de reacțiile emoționale care interferează cu introspecția și conștientizarea de sine. Putem depăși anxietățile care ne-ar putea împiedica să dobândim, să creăm și să împărtășim cunoștințe? Ne putem lăsa telefoanele jos, când sunt proiectate să ne atragă? Poate părea o sarcină monumentală, dar omenirea este adaptabilă în mod unic. La urma urmei, am navigat pe două tranziții anterioare care au necesitat schimbări psihologice dramatice, mai întâi de la Epoca Culegătorilor la Epoca Agrară și apoi la Epoca Industrială.

Înțelegem acum de ce oamenii se pot adapta atât de bine. După cum au descoperit neurologii, creierul nostru rămâne plastic chiar și pe măsură ce îmbătrânim, ceea ce înseamnă că ceea ce și cum gândim poate fi schimbat. De fapt, o putem schimba destul de deliberat, cu tehnici precum respirația conștientă, meditația și terapia cognitiv-comportamentală. Ca o aproximare grosieră, creierul poate fi gândit ca fiind format din două sisteme: unul care produce instinctual emoții și judecăți rapide și unul care permite gândirea rațională, dar necesită efort. Tehnicile de mindfulness ne permit un acces mai bun la facultățile noastre raționale, limitând măsura în care reacțiile noastre instinctuale ne controlează comportamentul.

Expresia „respiră adânc” surprinde bine această idee: oprește-te și reflectează înainte de a acționa. Conceptul mai larg de eliberare deliberată a minții se găsește atât în ​​tradițiile orientale, cât și în cele occidentale. filosofii stoici au dezvoltat practici de gândire pentru a tempera emoțiile, cum ar fi imaginarea pierderii unei posesiuni în mod repetat înainte de a avea loc. În budism, tehnicile de meditație îi ajută pe practicanți să obțină o libertate psihologică similară. Acum avem cercetări în neuroștiință care ne permit să începem să înțelegem cum funcționează aceste tehnici, arătând că persistența lor în timp nu este o chestiune de credință religioasă sau superstiție, ci se bazează pe realitatea fizică a creierului nostru.

Vom examina acum de ce trebuie să ne eliberăm, astfel încât să ne putem îndrepta atenția spre a contribui la bucla de cunoștințe și la alte activități ale Erei Cunoașterii.

Libertatea de a dori

Succesul extraordinar al capitalismului ne-a făcut confuzi în ceea ce privește munca și consumul. În loc să le vedem ca pe un mijloc pentru un scop, acum le vedem ca surse de scop în sine. A munci mai mult și a consuma mai mult permite economiei să crească, astfel încât… să muncim mai mult și să consumăm mai mult. Deși sună nebunesc, a devenit poziția implicită. Am mers atât de departe încât am înrădăcinat această viziune în religie, trecând la o etică protestantă a muncii care încurajează să se muncească mai mult și să câștige mai mult. Schimbări similare au avut loc în întreaga Asie, unde alte religii au trecut prin această tranziție, cel mai proeminent în cazul „Noului confucianism” susținut de Lee Kuan Yew, prim-ministrul fondator al Singapore.

Și mai rău, deseori ne aflăm prinși în ceea ce este cunoscut sub numele de „consum pozițional” sau „Ține pasul cu cei de la Jones”. Aici ceea ce contează pentru noi nu sunt beneficiile inerente ale lucrurilor pe care le cumpărăm, ci prestigiul lor relativ. Dacă vecinul nostru cumpără o mașină nouă, ne trezim să ne dorim un model și mai nou și mai scump. Un astfel de comportament a apărut nu doar în ceea ce privește bunurile, ci și serviciile – gândiți-vă la tunsoarea de 1.000 USD sau cina de 595 USD de persoană la un restaurant cu stele Michelin. Desigur, o mare parte din această confuzie a fost alimentată de trilioane de dolari din cheltuielile publicitare menite să ne convingă să cumpărăm mai mult, inundându-ne cu imagini despre cât de fericiți vom fi dacă o facem. Între politica economică, publicitate și religie, nu este de mirare că mulți oameni sunt convinși că materialismul face parte din natura umană.

Cu toate acestea, dependența noastră de consum este exact asta – o dependență care exploatează un mecanism din creier. Când îți dorești ceva, o mașină nouă, de exemplu, creierul tău primește o lovitură de dopamină bazată pe fericirea ta anticipată, ceea ce te face să te simți bine. Odată ce ai luat mașina, o compari cu așteptările tale anterioare. Dacă mașina se dovedește a fi mai mică decât te-ai așteptat, nivelul de dopamină va scădea și acest lucru poate provoca o dezamăgire extremă. Dacă așteptările tale sunt îndeplinite, nivelul de dopamină va rămâne constant. Doar dacă așteptările tale sunt depășite, vei primi o nouă dopamină. Acum, pe măsură ce te obișnuiești să ai o mașină nouă, așteptările tale se adaptează și astfel destul de repede după achiziția inițială nu mai primești dopamină nouă din a avea o mașină nouă. Rezultatul nefericit al tuturor acestor lucruri este cunoscut sub numele de „banda de alergare hedonică”. Când creierul tău se obișnuiește cu ceva ca o mașină sau un apartament, atunci recrearea aceluiași sentiment de fericire ca și anticiparea ta inițială pentru mașină sau apartament necesită acum o mașină mai rapidă. sau un apartament mai mare.

Același mecanism, totuși, poate oferi o motivație pe termen lung atunci când anticiparea vizează crearea sau explorarea în loc de consum. Ca artist sau om de știință, poți căuta mereu subiecte noi. În calitate de călător, puteți căuta mereu noi destinații. Libertatea de a dori – în sensul credinței delirante că consumul ca atare va aduce fericire sau sens – este posibilă dacă recunoaștem că ne putem îndrepta creierul departe de consum și către alte activități, dintre care multe fac parte din bucla cunoașterii. Redirecționarea mecanismului nostru de recompensă restabilește diferența dintre nevoi și dorințe. Trebuie să mănânci, în timp ce poate vrei să mănânci la un restaurant cu stele Michelin. Trebuie să bei apă, în timp ce poate vrei să bei un vin scump. Acesta este motivul pentru care UBI, așa cum am discutat mai devreme, se concentrează pe satisfacerea nevoilor, mai degrabă decât a dorințelor. Odată ce sunteți liber din punct de vedere economic să vă satisfaceți nevoile și vă eliberați de dorință, vă puteți îndrepta atenția către bucla de cunoștințe.

Să presupunem că schiul este pasiunea ta și că vrei să cauți în continuare pudra perfectă. Cum ți-ar permite un UBI să te concentrezi pe asta? Doar cu un UBI, s-ar putea să nu-ți poți permite o excursie anuală de schi în Alpii elvețieni, dar echipamentul de schi nu este de fapt scump când te gândești că poate dura mulți ani și poate fi partajat cu alții. Și dacă ești dispus să urci pe un munte, poți schia cât de mult dorești fără a cumpăra un permis de teleschi într-o stațiune scumpă.

În acest caz, libertatea psihologică înseamnă să te eliberezi de presupunerile pe care le-ai putea avea despre cum să mergi la schi. Te ajută, desigur, să-ți amintești că multe dintre aceste presupuneri sunt formate de companii care au un interes comercial în a prezenta schiul în acest fel. Dacă poți învăța să-l reconfigurezi ca o aventură în aer liber și o șansă de a fi în Natură, nu trebuie să fie costisitor. O logică similară este valabilă pentru orice număr de alte activități.

Pentru a ne elibera de dorință, ar trebui să ne amintim de diferența dintre nevoi și dorințe, să învățăm cum funcționează creierul nostru și să ne îndreptăm căutarea departe de consum către activități creative și experiențiale. Pentru mulți dintre noi, asta înseamnă să renunțăm la atașamentele existente față de dorințele pe care le-am dezvoltat de-a lungul timpului. În cele din urmă, ar trebui să aruncăm întotdeauna un ochi critic asupra reclamei pe care o întâlnim, înțelegând că perpetuează iluzii despre nevoi și dorințe și ne ține prinși în bucla locurilor de muncă.

Libertatea de a învăța

Copiii mici pun zeci de întrebări pe zi, de multe ori enervându-și părinții care nu au timp să răspundă. Oamenii sunt curioși în mod natural și această curiozitate este cea care a determinat o mare parte din progresul nostru. În același timp, curiozitatea noastră nu era prea potrivită epocii industriale. Dacă angajați oameni într-un loc de muncă din fabrică care îi face să efectueze aceeași acțiune toată ziua în fiecare zi, curiozitatea nu este o trăsătură de dorit. Același lucru este valabil și pentru multe locuri de muncă moderne de servicii, cum ar fi operarea unei case de marcat sau livrarea de pachete.

Sistemul educațional actual a fost construit pentru a susține bucla locurilor de muncă din economia industrială, așa că nu este surprinzător că tinde să suprime mai degrabă decât să încurajeze curiozitatea. În timp ce educatorii nu identifică aproape niciodată „suprimarea curiozității” ca unul dintre obiectivele lor, multe dintre practicile noastre educaționale fac exact asta. De exemplu, forțarea fiecărui copil de opt ani să învețe aceleași lucruri la matematică, predarea pentru teste și reducerea orelor de muzică și artă descurajează curiozitatea.

O modalitate critică prin care subminăm curiozitatea este evaluarea domeniilor de cunoștințe în funcție de dacă credem că ne vor ajuta să obținem un „post bun”. Dacă copilul tău și-ar exprima interesul pentru a învăța Swahili sau dorește să cânte la mandolină, ai sprijini asta? Sau ai spune ceva de genul: „Dar cum îți vei câștiga existența cu asta?” Cea mai recentă iterație a acestei gândiri este entuziasmul pentru a învăța cum să programezi pentru a obține un loc de muncă bine plătit în tehnologie. Din nou, în loc să încurajăm curiozitatea cu privire la scrierea de cod, fie de dragul ei, fie ca instrument în știință sau artă, o forțăm în logica Epocii Industriale a buclei de locuri de muncă.

Trebuie să ne eliberăm de această viziune instrumentală a cunoașterii și să îmbrățișăm învățarea de dragul ei. După cum am văzut deja, UBI poate face un drum lung în atenuarea temerilor că nu ne vom putea întreține dacă lăsăm curiozitatea să ne ghideze învățarea. Dar vom avea destui ingineri și oameni de știință într-o astfel de lume? Dacă este ceva, probabil că vom avea mai mult decât avem în sistemul actual. La urma urmei, forțarea copiilor să studieze ceva este o modalitate sigură de a le domoli curiozitatea naturală.

Bucla de cunoștințe, accelerată de tehnologia digitală, aduce în prim-plan și alte limite ale învățării pe care trebuie să le depășim și noi. Prima dintre acestea este prejudecata de confirmare (confirmation bias). Ca oameni, ne este mai ușor să procesăm informații care confirmă ceea ce credem deja că este adevărat. Putem accesa o cantitate imensă de conținut online care confirmă convingerile noastre preexistente, mai degrabă decât să învățăm ceva nou. Riscăm să devenim din ce în ce mai înrădăcinați în aceste opinii, fracturându-ne în grupuri cu convingeri puternice și care se întăresc pe sine. Acest fenomen devine și mai pronunțat odată cu personalizarea automată a multor sisteme de internet, cu „bule de filtrare” care elimină informațiile conflictuale.

O altă barieră în calea învățării este tendința umană de a sări la concluzii pe baza unor date limitate. După ce un studiu a sugerat că școlile mai mici aveau tendința de a produce performanțe mai bune ale elevilor decât școlile mai mari, educatorii au început să creeze o mulțime de școli mai mici, doar pentru ca un studiu ulterior să constate că și multe școli mai mici mergeau prost. Se pare că cu cât o școală are mai mulți elevi, cu atât este mai probabil să aproximeze distribuția generală a elevilor. Prin urmare, o școală mică are șanse mai mari să aibă elevi care au performanțe predominante bune sau slabe.

Daniel Kahneman discută despre astfel de părtiniri în cartea sa Thinking, Fast and Slow („Gândire rapidă, gândire lentă”). Ne bazăm pe euristice care au ca rezultat părtinire de confirmare și povestire, deoarece multe dintre sistemele din creierul uman sunt optimizate pentru viteză și fără efort. Aceste euristici nu sunt neapărat proaste, deoarece pot contribui la mecanisme importante de evitare a ruinelor (ceva pe care Kahneman îl ignoră), dar ne-au servit mai bine într-o lume cu o buclă de cunoștințe analogică, unde a existat mai mult timp pentru corectarea greșelilor. În bucla de cunoștințe digitale de mare viteză de astăzi, trebuie să ne încetinim sau riscăm să transmitem povești incorecte. Un studiu recent a arătat că poveștile false se răspândesc online de multe ori mai repede decât cele adevărate.

Cea mai mare parte a experiențelor online cu care interacționăm în prezent sunt concepute pentru a exploata părtinirile noastre cognitive și emoționale, nu pentru a ne ajuta să le depășim. Companii precum Facebook și Twitter devin mai valoroase pe măsură ce ne captează mai mult atenția făcând apel la ceea ce Kahneman numește „Sistemul 1”: părțile creierului nostru care funcționează automat și care sunt responsabile pentru părtinirile noastre cognitive. Este mai probabil să te uiți la imagini drăguțe cu animale sau la actualizări de stare de la prietenii tăi decât să citești o analiză aprofundată a unei propuneri de taxă pe carbon. Recenta explozie a „știrilor false” exploatează acest defect al sistemelor noastre, făcând posibilă manipularea la scară largă.

Sistemele noi vă pot ajuta aici. Ne-am putea imagina, de exemplu, un cititor online care prezintă puncte de vedere opuse unei anumite povești. Pentru fiecare subiect, puteți explora atât puncte de vedere similare, cât și opuse. Un astfel de cititor ar putea fi prezentat ca un plug-in de browser, astfel încât, atunci când te-ai aventurat dincolo de limitele unei platforme de socializare și te uiți în jur pe web, ai putea fi atras să explorezi în mod activ dincolo de limitele surselor tale obișnuite.

În mod fundamental, toți trebuie să lucrăm activ pentru a implica ceea ce Kahneman numește „Sistemul 2”: partea creierului nostru care necesită efort, dar care ne permite să gândim independent și rațional. Dezvoltarea și menținerea unui fel de practică a mindfulness este un factor cheie pentru a depăși părtinirile și a ne elibera pentru a învăța.

Libertatea de a crea

După învățare, următorul pas în bucla de cunoștințe este creația. Din nou, trebuie să lucrăm la libertatea noastră. După cum a spus odată Picasso, „Fiecare copil este un artist. Problema este cum să rămânem artist […]” Ca adulți ne cenzurăm, inhibând creativitatea naturală de care ne bucuram în copilărie. Sistemul educațional, cu accent pe pregătirea pentru teste standardizate, ne zdrobește și mai mult impulsurile creative. Mulți oameni ajung în cele din urmă să creadă că creativitatea este ceva de care nu sunt capabili.

Ciclul locurilor de muncă solidifică și mai mult aceste convingeri despre creativitate și chiar le instituționalizează. Societatea clasifică oamenii în amatori și profesioniști. Îl venerăm pe chitaristul profesionist, artistul sau sculptorul, dar denigrăm amatorul, respingând munca lor drept „amatoristă”. Când începem să măsurăm creativitatea în funcție de câți bani câștigă un artist sau muzician, mai degrabă decât pasiunea pe care o simte pentru o activitate, nu este de mirare că mulți oameni se tem că nu vor fi niciodată la înălțime.

De asemenea, distragerile ne inhibă impulsurile de a crea. Există întotdeauna un alt videoclip YouTube de vizionat, un alt e-mail de citit, o altă postare la care să arunci o privire. Creierul nostru este prost adaptat pentru mediile care sunt supraîncărcate cu informații special pregătite pentru a ne capta atenția. Am evoluat într-o lume în care informațiile potențial relevante – de exemplu, sunetul unui animal care se apropie – ar putea fi o chestiune de viață sau de moarte, iar creierul nostru este astfel ușor distras. Acesta este un exemplu de neadaptare la mediul actual asemănător cu pofta noastră evolutivă de zahăr într-o lume cu adaos de zahăr peste tot.

Pentru a putea crea, trebuie să ne deconectăm de la mulți dintre acei stimuli selectați și concentrați strategic. Din nou, o practică de mindfulness va fi utilă aici, permițându-ne să stingem întreruperile și există multe hack-uri pe care le putem folosi pentru a le preveni în primul rând, cum ar fi punerea telefonului în modul Do Not Disturb (DND) (autorul afirmă că își menține telefonul pe DND în orice moment, doar membrii familiei putând să treacă – telefonul fiind astfel sub controlul proprietarului și nu sub controlul Facebook sau Twitter).

Libertatea distribuirii

Chiar și după ce am creat ceva, mulți dintre noi se tem că atunci când îl distribuim, acesta va fi criticat. Cineva va considera pictura noastră urâtă, codul nostru incompetent sau propunerea noastră naivă. Având în vedere starea multor comentarii online și prevalența „trollingului”, aceste temeri sunt bine întemeiate, dar nu trebuie să inhibe participarea noastră la bucla de cunoștințe. O parte a răspunsului este să lucrezi la puterea interioară pentru a continua împărtășirea în ciuda criticilor.

O altă parte a răspunsului este că ar trebui să cultivăm empatia. Ori de câte ori comentăm munca altora online, ar trebui să ținem cont că au îndrăznit să creeze și să distribuie. Și ar trebui să ne amintim, de asemenea, că, contribuind la bucla de cunoștințe, ei s-au implicat chiar în ceea ce ne face oameni. Cei care gestionează comunitățile online ar trebui să ofere instrumente pentru semnalarea și interzicerea persoanelor care sunt abuzive sau care fac amenințări care vizează oprirea partajării.

Dacă locuiești într-o țară care este supusă dictaturii, cenzurii sau guvernului mafiei, împărtășirea de opinii, artă sau cercetare poate duce la închisoare, tortură sau chiar moarte. Și totuși, în ciuda acestui fapt, găsim în mod obișnuit oameni care împărtășesc liber în aceste locuri. Ar trebui să ne inspirăm și să luăm curaj de la acești oameni și ar trebui să sprijinim capacitatea oamenilor de a construi sisteme care să permită partajarea în aceste locuri care sunt rezistente la cenzură și care permit exprimarea pseudonimă și anonimă (chiar dacă aceste sisteme în cele din urmă pot oferi doar o protecție limitată, așa cum sa discutat în secțiunea anterioară privind confidențialitatea).

În Era cunoașterii, există un lucru precum partajarea prea multă – nu partajarea prea multor informații personale, ci partajarea fără minte a informațiilor dăunătoare. Amenințările, zvonurile și minciunile pot lua vieți la propriu și ne putem trezi contribuind la o cascadă de informații, în care o informație inițială ia viteză și devine o avalanșă care distruge totul în cale. Deci, ca și în cazul libertății în alte contexte, există un aspect cu două tăișuri în a avea libertatea psihologică de a împărtăși. Trebuie să ne eliberăm de frică pentru a ne împărtăși creațiile și ideile, în același timp trebuie să ne controlăm răspunsurile emoționale, astfel încât să nu otrăvim bucla de cunoștințe. Întrebați-vă dacă ceea ce împărtășiți va îmbunătăți sau va afecta căutarea cunoașterii. Dacă răspunsul „nu” este evident, ar fi mai bine să nu împărtășiți.

Libertatea psihologică și umanismul

Autoreglementarea se află în centrul libertății psihologice și ne permite să ne separăm dorințele de nevoile noastre. Ne permite să luăm în considerare reacțiile noastre inițiale la ceea ce spun, scriu sau fac alții fără a reacționa imediat cu furie. Ne permite să avem empatie pentru ceilalți și să fim deschiși să învățăm ceva nou. Și ne permite să ne depășim temerile de a crea și de a împărtăși.

Totuși, ca oameni, avem o nevoie de sens care ne face să căutăm un scop și recunoaștere în moduri care ne pot duce prea ușor să fim ne-liberi din punct de vedere psihologic. Neliniștea existențială se poate exprima în multe forme diferite, de la incapacitatea de a face ceva până la dorința maniacală de a face totul. Persistența religiei se explică parțial prin capacitatea sa de a răspunde nevoii de sens. Majoritatea religiilor susțin că scopul nostru este de a urma un set de reguli rânduite de Dumnezeu și că, dacă le respectăm, zeul sau zeii respectivi ne vor recunoaște și pot chiar ne vor recompensa existența.

Multe religii organizate perturbă în mod intenționat bucla de cunoștințe. Ele restrâng procesul de cercetare critică prin care cunoștințele se îmbunătățesc în timp, prin mecanisme precum cenzura și „cunoașterea divină”, care este adesea codificată în textele sacre. Aceasta servește la menținerea puterii paznicilor de texte și de interpretare a acestora. În timp ce aderarea la o religie vă poate satisface nevoia psihologică existențială de sens, vă poate îngreuna, de asemenea, participarea pe deplin și liber la bucla de cunoaștere.

Același lucru este valabil și pentru multe credințe informale. Credința într-un destin individual prestabilit poate fi folosită pentru a îndeplini nevoia de înțeles, dar acționează și ca un obstacol în calea libertății psihologice prin gânduri precum „acest lucru a fost menit să fie, nu pot face nimic în privința asta”. Sau oamenii pot aparține unor comunități care răspund nevoii de sens prin recunoaștere, dar impun o strictă conformare care restricționează participarea la bucla de cunoștințe. De multe ori poate fi dificil să recunoaștem cât de mult din comportamentul cuiva este controlat de presiunea personalizată sau de către colegi.

Un nou umanism, construit în jurul recunoașterii importanței cunoașterii, poate oferi o alternativă care sporește libertatea psihologică în loc să o inhibe. Cu participarea la bucla de cunoștințe ca o sursă cheie de scop, învățarea lucrurilor noi, a fi creativ și a împărtăși cu ceilalți sunt încurajate. Acest lucru nu înseamnă că toată lumea trebuie să fie proverbialul savant în rachete. Există o mulțime de modalități de a participa la bucla de cunoștințe, inclusiv crearea de artă, precum și grija pentru ceilalți și pentru mediu.

Pentru a ajuta oamenii să fie liberi din punct de vedere psihologic, trebuie să schimbăm substanțial sistemele de învățământ ale majorității țărilor. Sistemele de astăzi au fost dezvoltate pentru a sprijini era industrială, iar scopul lor este de a forma oamenii pentru a participa la bucla de locuri de muncă. Avem nevoie de un sistem care sărbătorește cunoștințele de dragul lor, care să le permită elevilor să-și descopere interesele individuale și să le aprofundeze într-un scop și să-i învețe pe oameni despre cum să fie liberi din punct de vedere psihologic. Cu alte cuvinte, trebuie să punem umanismul în centrul învățării.

Umanismul și bucla de cunoaștere au astfel implicații importante asupra modului în care putem reorganiza societatea și ne putem asuma responsabilitatea pentru lumea din jurul nostru. Acesta este subiectul părții a cincea.

Partea a cincea: Acțiune

Chiar dacă acum sunteți convins de importanța buclei de cunoștințe și a deficitului de atenție în era digitală și convins de sugestiile acestei cărți pentru creșterea libertății economice, informaționale și psihologice, rămâne încă o întrebare uriașă: se poate face?

S-ar putea să credeți că propunerile cărții de a schimba totul, de la modul în care sunt creați banii la cine controlează calculul, sunt prea extreme. Le puteți respinge ca fiind utopice și argumentați că nu putem schimba totul în modul în care trăim. Și totuși, pentru a face acest lucru, ignorăm faptul că am schimbat deja totul de două ori. Fiecare dintre cele două schimbări anterioare ale penuriei – de la hrană în Era Culegătorilor la pământul în Epoca Agrară și de la pământ la capital în Epoca Industrială – a fost însoțită de transformări extraordinare.

Când am trecut de la Era Culegătorilor la Era Agrară, am trecut de la nomad la sedentar, de la egalitar la ierarhic, de la promiscuu la monogamie și de la religii animiste la cele teiste. Când am trecut de la Epoca Agrară la Epoca Industrială, ne-am mutat din rural la orașe, de la familiile mari extinse la cele nucleice, de la bunurile comune la proprietatea privată și de la teologiile marelui lanț al ființei la etica muncii protestantă. Deși prima dintre aceste tranziții a avut loc de-a lungul mileniilor, iar cea de-a doua de-a lungul secolelor, ele arată totuși că o schimbare a deficitului obligatoriu vine cu schimbări profunde în modul în care trăim.

Odată cu mutația penuriei din nou, de la capital la atenție, va trebui încă o dată să schimbăm totul – indiferent cât de descurajant ar părea. Ceea ce urmează este o serie de idei despre modul în care fiecare dintre noi poate contribui la această schimbare. Există multe proiecte diferite de abordat – lista autorului fiind departe de a fi exhaustivă și trebuind să fie considerată o sursă de inspirație pentru modul în care ne putem asuma responsabilitatea.

Creșterea mindfulness

O acțiune pe care ar trebui să o asumăm cu toții este dezvoltarea unei practici de mindfulness. Cuvântul „mindfulness” este folosit foarte mult și este ușor de respins, dar din motivele discutate în secțiunea despre libertatea psihologică, fără o astfel de practică, va fi dificil să participi pe deplin la celelalte acțiuni discutate mai jos. Fiecare trebuie să aflăm ce funcționează pentru noi, fie că este meditație, yoga, alergare sau cu totul altceva. Autorul ne spune că face un exercițiu de respirație conștient în fiecare zi, primul lucru dimineața și ultimul lucru seara. A început să facă asta acum aproximativ cinci ani și schimbarea din viața sa a fost profundă.

De asemenea, este important să ajutăm și să inspirăm alți oameni să facă același lucru. S-a discutat dacă matematica ar trebui sau nu să fie obligatorie în școală, dar nu a existat o astfel de dezbatere în jurul mindfulness-ului. Este complet posibil să treci prin școală, facultate sau universitate fără a dezvolta o practică proprie. Fiecare dintre noi ar fi mai bine cu mai multă atenție – dar nu același lucru se poate spune despre algebră.

O altă modalitate de a contribui la răspândirea mindfulness este prin cercetare și antreprenoriat. Rămân multe de înțeles despre modul în care diferite tehnici, sau medicamente precum psilocibina, ne influențează creierul. Există mult spațiu pentru servicii precum coaching individualizat și pentru mai multe aplicații care ajută la meditație și la respirația conștientă.

Combaterea crizei climatice

Criza climatică este cea mai mare problemă colectivă cu care se confruntă omenirea. Dacă nu reușim să îndreptăm atenția și resursele către combaterea ei, criza climatică va face tranziția de la epoca industrială mai rea decât trecerea la ea, care a implicat două războaie mondiale. Acest lucru poate suna hiperbolic, dar criza climatică reprezintă un risc existențial pentru umanitate.

În fiecare zi, cantități inimaginabile de energie lovesc Pământul sub formă de lumină solară. O mare parte din această energie este radiată înapoi în spațiu, dar gazele cu efect de seră reduc capacitatea Pământului de a îndepărta căldură și, în schimb, de a o menține prinsă în atmosferă. Pentru a avea o idee despre câtă căldură vorbim, o putem exprima în termeni de bombe nucleare de mărimea celei de la Hiroshima. În comparație cu vremurile preindustriale, câtă căldură credeți că reține Pământul? Echivalentul unei bombe nucleare pe an? Pe lună? Pe săptămână? Pe zi? Realitatea este că suplimentul de căldură reținută se ridică la patru bombe nucleare pe secundă, din fiecare minut, din fiecare oră, din fiecare zi, trei sute șaizeci și cinci de zile pe an.

Imaginați-vă pentru o clipă că navele extraterestre aruncau patru bombe nucleare în atmosfera noastră în fiecare secundă. Ce am face noi? Am renunța la orice altceva pentru a ne lupta cu ei. Cam aceasta este, desigur, intriga filmului Ziua Independenței. Cu excepția crizei climatice, nu sunt extratereștri, suntem noi înșine și nu sunt explozii strălucitoare, toate moleculele din atmosferă și din oceane se mișcă puțin mai greu (asta înseamnă ca ceva să se încălzească).

Există multe modalități de a lupta împotriva crizei climatice. Acestea includ schimbarea personală, cum ar fi trecerea la încălzirea electrică, votul pentru politicieni care se angajează să abordeze problema și participarea activă în mișcări precum Extinction Rebellion. Ca și în cazul mindfulness, cercetarea și antreprenoriatul oferă căi cruciale de acțiune. De exemplu, există multe întrebări despre cum să funcționeze fuziunea nucleară (care ar oferi o sursă curată de electricitate abundentă) sau cum să eliminăm cel mai eficient gazele cu efect de seră din atmosferă. Urmează să fie înființate companii care vor promova adoptarea energiei solare, nu doar în SUA, ci și în lumea în curs de dezvoltare.

Apărarea democrației

Care este procesul politic prin care ar trebui să realizăm schimbările profunde care sunt necesare? În această perioadă de tranziție, vedem niște lideri care oferă răspunsuri simpliste, populiste, la întrebări dificile, susținând o întoarcere în trecut. Există pericolul în întreaga lume, inclusiv în Statele Unite, că vom aluneca în dictatură și în alte forme de guvernare autocratică.

Democrația este singurul sistem de guvernare în care bucla de cunoștințe poate funcționa la întregul său potențial. Democrația permite testarea noilor politici, cu o tranziție pașnică la un alt set de politici dacă acestea nu funcționează. Oricât de tentantă ar părea o soluție autocratică rapidă, trebuie să ne dăm seama de ce este nevoie pentru a avea o democrație funcțională. Unele lucruri par evidente, precum limitarea influenței banilor în politică.

Pentru că atenția este puțină, ea poate fi cumpărată, fie strângând și cheltuind mulți bani, fie făcând sau spunând lucruri scandaloase. Nici unul nu este bun pentru democrație: prima pentru că îi obligă pe candidați față de interesele susținătorilor lor, iar cel din urmă pentru că are ca rezultat polarizare mai degrabă decât dezbateri critice.

În continuare, ar trebui să experimentăm noi forme de democrație. Având în vedere complexitatea lumii moderne, autorul e în favoarea specializării și a votului delegat. Ar trebui să explorăm forme de democrație în care să îmi pot delega votul unor persoane în care am încredere în probleme specifice, cum ar fi politica energetică. Acești delegați, la rândul lor, ar alege un lider pentru agenția energetică pe baza politicilor propuse.

O versiune mai extremă a acestui lucru, care merită explorată în contextul crizei climatice, este o așa-numită „adunare a cetățenilor”. Cetățenii ar fi selectați la întâmplare din populație pentru a forma o adunare și ar avea acces la experți ai domeniului. Cu ajutorul experților, aceștia ar veni cu un plan care este fie implementat imediat, fie supus la vot. Această idee amintește de democrația ateniană, care se baza pe selecția aleatorie a cetățenilor pentru diferite funcții guvernamentale. Avantajul unei astfel de abordări este că ar scurta cicluri electorale lungi și ar permite alegerea unor politici care ar putea să nu fie populare în niciun partid. De exemplu, Irlanda a folosit recent cu succes o adunare a cetățenilor pentru a dezvolta o politică de avort.

Acestea sunt doar două dintre numeroasele variante posibile ale modului în care poate funcționa democrația. Cu tehnologiile digitale, avem opțiuni care anterior nu erau fezabile. Să luăm, de exemplu, orașul Jun din Spania, care folosește Twitter ca principal canal de comunicare între cetățeni și oficialii guvernamentali locale. Ar trebui să începem să explorăm mai multe dintre aceste posibilități și o parte din aceasta înseamnă să revizuim unitățile geografice pe care le folosim pentru luarea deciziilor. Principiul cheie aici este că deciziile ar trebui luate la cel mai de jos nivel posibil. Trebuie să luăm unele decizii la nivel global, cum ar fi limitarea gazelor cu efect de seră, dar modul în care realizăm acest lucru ar trebui să fie decis la niveluri inferioare.

Luarea deciziilor la cel mai de jos nivel posibil, un principiu cunoscut sub numele de „subsidiaritate”, este deosebit de important într-o perioadă de mari schimbări. De exemplu, ceea ce este posibil în educație se schimbă rapid datorită tehnologiei digitale, așa că ar trebui să permitem experimentarea la nivel local. Efectuând multe experimente mici, ne putem da seama mai rapid ce funcționează bine.

Mai presus de toate, trebuie să respingem încercările de dictatură și autocrație. Acestea dezactivează efectiv bucla de cunoștințe, deoarece nu pot tolera libertatea de exprimare – puterea lor se bazează pe suprimarea criticilor. Acest lucru este deosebit de periculos într-o perioadă de tranziție care necesită dezbatere și implementare de idei noi. Există multe modalități de a apăra democrația, începând cu cea evidentă a votului împotriva potențialilor dictatori. Desigur, a vorbi împotriva lor odată ce sunt la putere este, de asemenea, crucial, chiar dacă asta are un cost personal ridicat. În cele din urmă, construirea și participarea la sisteme care acceptă exprimarea necenzurabilă, anonimă sau pseudonimă este o acțiune crucială pentru a ajuta la subminarea dictaturilor.

Stimularea descentralizării

După cum s-a descris anterior, majoritatea țărilor dezvoltate au guverne centrale mari, cu un grad ridicat de luare a deciziilor centralizată. Acest lucru este completat de un grad ridicat de concentrare în economie, câteva firme dominând majoritatea industriilor. Ambele lucruri sunt dăunătoare pentru bucla de cunoștințe, deoarece inhibă experimentarea. Un exemplu recent în acest sens a fost ilustrat de răspunsul la COVID-19. În SUA, testarea a fost în mare parte controlată la nivel federal, ceea ce a făcut dificilă executarea unui răspuns diferențiat la nivel de stat. Chiar și un stat de dimensiunea Californiei, care în mod independent ar fi a șasea economie din lume, nu a fost în măsură să aprobe testele rapide dezvoltate de startup-urile din California.

Putem întreprinde multe acțiuni pentru a promova o întoarcere la descentralizare. De exemplu, acolo unde este permis, părinții pot alege homeschooling pentru copiii lor împreună cu alți părinți, formând grupe de educare experimentală. Mai important, putem participa în domeniul în plină dezvoltare al tehnologiilor blockchain. Cel mai cunoscut blockchain este Bitcoin, o alternativă digitală la aur.

Blockchain-urile sunt rețele descentralizate care pot, totuși, să ajungă la un consens, cum ar fi câți Bitcoin sunt controlați de ce adresă din rețea. Acest lucru contează deoarece, așa cum am văzut mai devreme, o mare parte din puterea unor companii precum Facebook, Google sau Amazon provine din efectele de rețea. Puterea guvernamentală este, de asemenea, derivată dintr-un efect de rețea care decurge din capacitatea de a emite valută și de a reglementa activitatea bancară. Construirea de alternative descentralizate la aceste sisteme folosind tehnologia blockchain este o modalitate de a elimina puterea guvernului și a marilor corporații.

După cum se dovedește, atunci când blockchain-urile funcționează corect, acestea sunt de necenzurat. Cu excepția cazului în care un guvern sau o corporație poate prelua un procent mare din nodurile dintr-o rețea blockchain, informațiile menținute de rețea vor continua să fie propagate corect, chiar și atunci când unele noduri încearcă să epureze sau să manipuleze conținutul. Singura opțiune cu care se confruntă guvernele este să-și împiedice populația să acceseze rețelele, iar acest lucru necesită un grad ridicat de control asupra întregului trafic de internet (cum a fost realizat, de exemplu, de China). Acesta este motivul pentru care lupta împotriva „paravanelor de protecție” naționale este atât de importantă.

În timp ce orice sistem blockchain nou are o probabilitate mare de a eșua, numărul mare de experimente actuale va produce sisteme care au potențialul de a fi transformatoare la scară globală. Una dintre cele mai interesante posibilități este că putem ajunge cu UBI construit în afara bugetelor guvernamentale existente, ca parte a unei criptomonede. O varietate de proiecte încearcă în prezent acest lucru, inclusiv Circles și tokenul $UBI.

Pentru a fi clar, descentralizarea și blockchain-urile nu reprezintă un panaceu. Unele probleme necesită centralizare pentru a fi rezolvate (de exemplu, apa și canalizarea sunt controlate central dintr-un motiv). Și descentralizarea poate aduce propriile probleme, cum ar fi potențiala agravare a problemei „Cyber-Balcans” pe care am întâlnit-o mai devreme. Dar într-un moment de centralizare excesivă, este esențial să promovăm descentralizarea pentru a acționa ca o contrapondere.

Îmbunătățirea învățării

Învățarea este cel mai greu pas în bucla de cunoștințe. Câți dintre noi spun ceva de genul „Mi-aș dori să pot cânta la chitară”, dar fie nu facem niciodată nimic în privința asta, fie renunțăm după o perioadă scurtă? Învățarea este grea și ar trebui să încercăm să o facem mai ușoară, mai distractivă și mai socială. Au fost multe progrese recente aici: de exemplu, Duolingo a făcut învățarea limbilor mai accesibilă, împărțind-o în unități mici care sunt personalizate pentru fiecare cursant.

Personal, sunt încântat să ajut la crearea a două proiecte particulare. Unul este o platformă integrată pentru învățarea matematicii, programarii, ingineriei și științei. Aceste domenii de cunoaștere sunt strâns legate, dar modul în care le predăm este adesea ciudat de deconectat. Celălalt proiect este un compendiu al principiilor cunoașterii. Avem atât de multe cunoștințe încât pare imposibil să știm mai mult decât o mică parte din toate, dar aceasta este parțial o iluzie, deoarece o mare parte din ea este o variație sau o aplicare a unui set mult mai mic de principii de bază. Colectarea și explicarea acestora va face cunoștințele mai accesibile și va ajuta la unificarea domeniilor care par fără legătură.

În timp ce criza COVID-19 a avut un cost teribil, ea a accelerat și inovația în învățare. Mulți părinți descoperă că școala la domiciliu a copiilor lor, fie individual, fie în grupuri mici, poate fi o opțiune viabilă. Există multe modalități de a încuraja învățarea care se bazează pe stimularea curiozității noastre înnăscute, de la pur și simplu a învăța ceva nou până la inventarea și construirea de noi sisteme.

Promovarea și trăirea umanismului

Având în vedere limitele capitalismului pe care le-am explorat mai devreme, am putea găsi socialismul sau chiar o formă de marxism tentantă. Totuși, și asta reprezintă mai degrabă o întoarcere la un trecut populist decât o invenție a viitorului. Alternativele pe care oamenii le propun în mod obișnuit sunt și gândirea Epocii Industriale, înrădăcinată în deficitul de capital. După cum ar trebui să fie clar până acum, propunerile autorului se referă efectiv la reducerea capitalismului, la fel cum s-a micșorat anterior agricultura, pentru a face loc participării la bucla de cunoaștere.

Centrul acestui proiect este promovarea umanismului și a politicilor asociate acestuia, cum ar fi adoptarea UBI. Toată lumea poate lua măsuri în acest sens, de la contribuția la testele UBI până la crearea de conținut sub o licență Creative Commons.

De asemenea, putem promova umanismul prin aplicarea valorilor umaniste în luarea deciziilor noastre de zi cu zi. Punctul de plecare pentru aceasta este să ne vedem pe noi înșine mai întâi ca oameni, cu naționalitatea, credința, sexul și rasa, toate la distanță de o secundă. Autorul recunoaște că asta e mai ușor pentru el, ca bărbat alb care trăiește în Statele Unite, dar asta nu îndepărtează nimic din valorile fundamentale ale umanismului. A prezentat unele aspecte în capitolul anterior despre umanism, dar iată o listă mai completă.

Solidaritate: există aproape 8 miliarde de oameni care trăiesc pe o planetă care nu susține cu ușurință viața umană, într-un sistem solar altfel inospitalier; trebuie să ne susținem unii pe alții mai presus de orice, indiferent de diferențe precum sexul, rasa sau naționalitatea; marile probleme cu care se confruntă omenirea, cum ar fi criza climatică, ne vor afecta pe toți și necesită efortul nostru combinat.

Diversitate: cu toții suntem unici și ar trebui să sărbătorim aceste diferențe; ele sunt frumoase și fac parte din umanitatea noastră.

Responsabilitate: doar oamenii au puterea cunoașterii, așa că suntem responsabili pentru alte specii; de exemplu, noi suntem responsabili pentru balene și nu invers.

Non-violență: vătămarea mentală sau corporală reduce sau înlătură capacitatea noastră de a contribui la umanitate; trebuie să o evităm oriunde este posibil.

Mindfulness: creierul nostru este capabil de o gamă largă de emoții, dar atunci când ne deturnează, ne pierdem capacitatea de a gândi rațional; mindfulness este capacitatea de a ne experimenta emoțiile, păstrând în același timp capacitatea de a analiza problemele și de a veni cu soluții creative.

Bucurie: deși suntem capabili de multe emoții, momentele de bucurie sunt ceea ce face ca viața să merite trăită.

Critică: când vedem ceva care ar putea fi îmbunătățit, trebuie să avem capacitatea de a exprima asta; indivizii, companiile și societățile care nu permit criticile stagnează și în cele din urmă eșuează.

Inovație: dincolo de critici, modalitatea majoră de îmbunătățire este crearea de noi idei, produse și artă; fără inovare, sistemele stagnează și încep să se degradeze.

Optimism: trebuie să credem că problemele pot fi rezolvate; fără optimism vom înceta să mai încercăm, iar probleme precum criza climatică vor deveni mai mari, până când vor amenința cu dispariția umană.

Aceste valori ne pot ajuta să ne gândim la problemele morale cu care ne confruntăm pe măsură ce intrăm în Era Cunoașterii. Acesta va fi un subiect bun pentru o carte separată, așa că iată doar un exemplu: ar trebui să ucidem animale pentru a ne hrăni? Un răspuns este să încetăm să mai consumăm carne și să devenim vegetarieni sau vegani; altul este că descoperim cum să cultivăm carne într-un laborator. Ambele sunt răspunsuri valide sub abordarea umanistă. A continua să mănânci animale fără a lucra la alternative – să rămâi nemișcat cu status quo-ul, în care nu ne asumăm responsabilitatea – nu e soluție.

Concluzie

Trebuie să acționăm cu mare urgență în timpul acestei tranziții către Era Cunoașterii. Suntem teribil de întârziați în a face față crizei climatice și există o posibilitate reală ca, pe măsură ce se dezvoltă consecințele acesteia, societatea să degenereze în violență. Pe termen lung, ne confruntăm cu o potențială amenințare din posibila creștere a superinteligențelor și există, de asemenea, șansa să nu fim singuri în acest univers. Acestea sunt riscuri la care putem face față numai dacă încetăm să ne agățăm de Epoca Industrială și, în schimb, îmbrățișăm Epoca Cunoașterii. În schimb, dacă suntem capabili să facem tranziția, ne așteaptă oportunități uriașe.

O spirală periculoasă

Lumea este destrămată rapid de oameni care vor să ne ducă înapoi în trecut, precum și de oameni care avansează tehnologia în timp ce sunt prinși în gândirea Epocii Industriale. După cum s-a descris în introducere, tehnologia mărește spațiul posibilului, dar nu îi face pe toți mai bine. Legat de o logică a Erei Industriale, automatizarea îi îmbogățește în prezent pe câțiva, punând în același timp presiune asupra unor secțiuni mari ale societății. Nici publicarea digitală nu accelerează automat bucla de cunoștințe – ne aflăm într-o lume afectată de știri false și bule de filtrare.

Cei care încearcă să ne ducă înapoi în trecut exploatează aceste tendințe. Ei promit celor afectați negativ de tehnologie că totul va fi mai bine, investind în același timp mult în manipularea în masă. Ei caută să reducă Internetul deschis, creând simultan supravegherea secretă. Acest lucru este valabil de ambele părți ale spectrului politic american. Nici republicanii, nici democrații nu au o platformă cu adevărat orientată spre viitor și ambii favorizează controalele guvernamentale asupra platformelor și discursului online, în loc să împuternicească utilizatorii finali, așa cum este descris în secțiunea despre libertatea informațională.

Efectele nete ale acestui lucru sunt o creștere a polarizării și o defalcare a anchetei critice și a democrației. Oricât de îngrijorătoare este, posibilitatea unui conflict violent la scară largă, atât în ​​interiorul națiunilor, cât și între națiuni, crește, în timp ce criza climatică face ravagii în lanțurile industriale și alimentare din întreaga lume. În același timp, capacitatea noastră de a rezolva problema schimbărilor climatice este în scădere, pentru că ne întoarcem în spirală spre trecut, îndreptându-ne atenția către naționalism.

Transumani, Neoameni și Superinteligență

Există un alt motiv de urgență în navigarea tranziției către Era Cunoașterii: ne aflăm în pragul de a crea atât transumani, cât și neooameni. „Transumanii” sunt oameni cu capacități îmbunătățite atât prin modificarea genetică (de exemplu, prin editarea genelor CRISPR) cât și prin augmentarea digitală (de exemplu, interfața creier-mașină Neuralink). „Neooamenii” sunt mașini cu inteligență generală artificială. Le includ pe amândouă aici, deoarece ambii pot fi participanți cu drepturi depline în bucla de cunoștințe.

Atât transumanii, cât și neooamenii pot deveni în cele din urmă o formă de „superinteligență” și pot reprezenta o amenințare pentru umanitate. Filosoful Nick Bostrom a publicat o carte pe acest subiect, iar el și alți gânditori avertizează că o superinteligență ar putea avea rezultate catastrofale. În loc să reluăm argumentele lor aici, vreau să urmăresc o altă direcție de anchetă: ce ar învăța o viitoare superinteliință despre valorile umaniste din comportamentul nostru actual?

După cum am văzut, nu ne descurcăm foarte bine în ceea ce privește valoarea umanistă centrală a anchetei critice. De asemenea, nu tratăm bine alte specii, cel mai mare eșec al nostru în acest domeniu fiind producția industrială de carne. Aici, ca și în multe alte probleme pe care le-au creat oamenii, cred că cea mai bună cale de urmat este inovația. Autorul se declară încântat de carnea cultivată în laborator și de înlocuitorii de carne pe bază de plante. Îmbunătățirea tratamentului nostru față de alte specii este un mod important în care putem folosi atenția eliberată de automatizare.

Și mai important, totuși, este tratamentul nostru față de ceilalți oameni. Acesta are două componente: cum ne tratăm unii pe alții acum și cum îi vom trata pe noii oameni când vor sosi. Cât despre cum ne tratăm unii pe alții acum, avem un drum lung de parcurs. Multe dintre propunerile autorului vizează eliberarea oamenilor, astfel încât aceștia să își poată descoperi și urmări interesele și scopurile personale, în timp ce sistemele existente de educație și de locuri de muncă sunt în opoziție cu această libertate. În special, trebuie să construim Era Cunoașterii într-un mod care să ne permită să depășim, mai degrabă decât să consolidăm, diferențele noastre biologice care au fost folosite ca justificare pentru atât de multe discriminări și maltratări existente. Acesta va fi un model crucial pentru superinteligențele transumane și neoumane, deoarece acestea nu vor avea constrângerile noastre biologice.

În sfârșit, cum îi vom trata pe noii oameni? Este o întrebare dificil de răspuns pentru că sună atât de absurd. Ar trebui ca mașinile să aibă drepturile omului? Dacă sunt oameni, atunci clar ar trebui. Abordarea autorului cu privire la ceea ce îi face pe oameni umani – capacitatea de a crea și de a folosi cunoștințele – s-ar aplica și inteligenței generale artificiale. O inteligență generală artificială trebuie să aibă emoții pentru a se califica? Este nevoie de conștiință? Acestea sunt întrebări dificil de răspuns, dar trebuie să le abordăm urgent. Deoarece acești noi oameni probabil vor împărtăși puțin din hardware-ul nostru biologic, nu există niciun motiv să ne așteptăm ca emoțiile sau conștiința lor să fie similare cu ale noastre. Pe măsură înaintăm, acesta este un domeniu important pentru lucrări ulterioare. Nu am dori să creăm accidental o clasă mare de oameni noi, să nu-i recunoaștem și apoi să-i maltratăm.

Paradoxul Fermi și vizitatorii extratereștri

Autorul ne oferă un ultim motiv de urgență pentru a ajunge la Era Cunoașterii. Ne este ușor să ne gândim la noi înșine ca fiind centrul universului. În cosmologia timpurie am pus Pământul în centru, înainte să ne dăm seama în cele din urmă că trăim pe o planetă mică care înconjoară o stea, într-o galaxie care se află într-o locație nedistinsă într-un univers de neînțeles. Mai recent, am descoperit că universul conține o mulțime de planete mai mult sau mai puțin asemănătoare cu a noastră, ceea ce înseamnă că o formă de viață inteligentă poate să fi apărut în altă parte. Această posibilitate duce la multe întrebări fascinante, dintre care una este cunoscută sub numele de paradoxul Fermi: dacă există atât de mult potențial pentru viață inteligentă în univers, de ce nu am captat încă niciun semnal?

Există diferite răspunsuri posibile la această întrebare. De exemplu, poate că civilizațiile ajung într-un punct similar cu al nostru și apoi se autodistrug pentru că nu pot face o tranziție crucială. Având în vedere modul în care gestionăm tranziția actuală, aceasta pare o posibilitate distinctă. Poate că toate civilizațiile inteligente se confruntă cu o problemă pe care nu o pot rezolva, cum ar fi criza climatică, și fie dispar complet, fie suferă un colaps al cunoștințelor și tehnologiei. Având în vedere amploarea timpului și spațiului cosmic, este puțin probabil ca civilizațiile cu istorie scurtă ca a noastră să fie detectate într-un interval spațio-temporal mic. În plus, în timp ce schimbările climatice reprezintă un pericol clar și prezent, există și multe alte provocări la nivel de specie.

Un răspuns diferit la paradoxul Fermi ar prezenta o altă provocare: civilizațiile mai avansate s-ar fi putut „ascunde” pentru a nu fi descoperite și distruse de civilizații și mai avansate. Din acest motiv, s-ar putea să intrăm într-o perioadă deosebit de periculoasă, în care ne-am difuzat prezența, dar nu avem încă mijloacele de a călători prin spațiu.

Oportunități în Era Cunoașterii

În schimb, merită să ne întrebăm ce fel de oportunități am putea explora în Era Cunoașterii. Pentru început, există o oportunitate masivă de automatizare. La aproximativ cincizeci de ani după o tranziție cu succes la Era Cunoașterii, autorul se așteaptă ca volumul atenției prinsă în bucla de muncă să se fi redus la aproximativ 20% sau mai puțin din toată atenția umană. Acest lucru este comparabil cu scăderea atenției concentrate asupra agriculturii în timpul Erei Industriale. Vom reuși în sfârșit să atingem nivelul de libertate pe care mulți gânditori l-au prezis anterior, cum ar fi Keynes în eseul său „The Economic Posibilities for our Grandchildren”, unde a scris despre umanitatea care vine să se bucure de o viață în mare parte liberă. Chiar și Marx și-a imaginat o astfel de lume, deși el credea că va avea loc diferit. El a scris despre un sistem care „îmi face posibil să fac un lucru azi și altul mâine, să vânez dimineața, să pescuiesc după-amiaza, să cresc vitele seara, să critic după cină, așa cum am mintea, fără a deveni vânător, pescar, păstor sau critic permanent”. Aceasta este promisiunea Erei Cunoașterii.

Dar există mult mai multe oportunități pentru progresul uman, inclusiv călătoriile în spațiu. Unul dintre cele mai deprimante momente din viața autorului a venit devreme când a aflat că la un moment dat soarele nostru se va arde și, în acest proces, va anihila toată viața de pe Pământ. Ce rost are orice facem dacă totul se va sfârși oricum? Din fericire, a ajuns să realizeze că, cu suficiente cunoștințe și progrese, omenirea ar putea deveni o specie spațială și ar putea trăi pe alte planete, înainte de a călători în cele din urmă spre stele.

O a treia oportunitate este eliminarea bolii. Uneori este ușor să uităm cât de departe am ajuns deja pe această direcție. Multe dintre bolile care obișnuiau să paralizeze sau să omoare oameni au devenit fie tratabile, fie au fost eliminate. Am început să facem progrese majore în lupta împotriva cancerului și cred că există șanse mari ca majoritatea cancerelor să devină tratabile în următoarele două decenii. În cele din urmă, aceasta ridică problema mortalității. Putem și ar trebui să ne străduim să devenim nemuritori? Cred că ar trebui, deși atingerea nemuririi va aduce noi probleme. Acestea nu sunt cele de suprapopulare pe care unii și le imaginează, deoarece natalitatea va scădea și există, desigur, spațiu dincolo de planeta noastră. Adevărata provocare a nemuririi va fi menținerea funcționării buclei de cunoaștere, deoarece va trebui să ne dăm seama nu doar cum să menținem corpul în viață, ci și mintea flexibilă. Max Planck a surprins această provocare în celebrul său citat că „știința avansează o înmormântare la un moment dat” – pozițiile mai vechi, dominante, nu permit noilor teorii să le înlocuiască.

O a patra oportunitate este de a trece de la capitalul ca fiind doar suficient la capitalul abundent. Prin definițiile prezentate mai devreme, asta ar fi echivalent cu un cost marginal al capitalului de zero. Cel mai bun mod de a vă imagina cum ar putea arăta este să vă gândiți la replicatorul din Star Trek. Imaginați-vă un cuptor cu microunde care, în loc să încălzească un vas, îl face de la zero, fără a fi necesar să cumpărați mai întâi ingredientele. O astfel de abundență de capital ar putea părea o idee absurdă care nu ar putea fi niciodată realizată, dar pentru majoritatea proceselor de asamblare fizică de astăzi, factorii care limitează rata sunt energia necesară și nevoia oamenilor de a opera părți ale sistemului. Învățarea automată ajută la al doilea factor, dar progresul în materie de energie a fost lent: nu avem încă reactoare de fuziune care să producă mai multă energie decât este folosită pentru a începe fuziunea, dar nu există un motiv fundamental care să nu poată fi atins. Cu suficiente cunoștințe, vom face ca fuziunea nucleară să funcționeze, eliminând a doua barieră majoră în calea abundenței capitalului.

Provocarea ce urmează

Trăim într-o perioadă în care există o gamă extraordinară de posibile rezultate pentru umanitate. Acestea includ anihilarea omenirii într-o catastrofă climatică, la o extremă, și explorarea nedefinită a universului, la cealaltă. Unde ajungem depinde de alegerile mari și mici pe care fiecare dintre noi le face în fiecare zi, de la modul în care tratăm o altă persoană în conversație până la modul în care abordăm criza climatică. Este o provocare masivă și mă trezesc în fiecare zi atât speriat, cât și entuziasmat de acest moment de tranziție. Sper din tot sufletul că „The World After Capital” are o mică contribuție pentru a ne aduce în Era Cunoașterii.

Apendice

Cartea mai oferă un supliment cu scopul de a oferi date și argumente suplimentare pentru a justifica afirmația „capitalul este suficient”, adică există suficient capital pentru a satisface nevoile tuturor. Din nou, capitalul se referă în mod specific la capitalul fizic, cum ar fi mașinile și infrastructura. Este capitalul fizic, care produce soluții pentru nevoile noastre, cum ar fi hainele și clădirile.

Pentru moment, n-am considerat necesară prezentarea conținutului acestui supliment.

SWOT

Aprecieri personale

Consider că oricine e atent la provocările vieții, orice om care vrea să vadă poate vedea criza societății bazată pe capital… Așa cum istoria a dovedit, poate fi ușor de identificat confruntarea a două tendințe majore și a reprezentanților acestora: cei ce văd viitorul și pun umărul la o tranziție mai ușoară către el, versus cei ce, deși văd viitorul, se cramponează de trecut. Desigur, mai e o categorie mult prea mare a celor care nu văd nimic, poate nici nu-i interesează, cu toate că lipsa de atenție în acest sens îi va costa enorm…

Vorbim de o carte provocatoare ce ne deschide ochii asupra acestei tranziții care deja a început. Faptul că vrem sau nu să înțelegem acest lucru e opțiune personală. Însăși semnalele de alarmă trase de autor reprezintă un bun câștigat pentru cititorul atent, acțiunile  viitoare ale fiecăruia dintre noi putând influența modul în care vom trece în Era Cunoașterii.

Oportunitate și actualitate

Așa cum însuși autorul declară, suntem deja în întârziere în privința conștientizării la nivel de mase a acestei noi tranziții a societății umane către noua epocă, Era Cunoașterii. În aceste condiții, devine inutil să ne punem întrebarea dacă o astfel de carte e de actualitate, sau dacă e oportună. Probabil că o carte de acest fel era necesară mai demult, încă de prin anii ’90 ai veacului trecut, odată cu incredibila ascensiune a Internetului. Totuși, mulți vor considera că e bine că a apărut și acum, până nu e prea târziu.

Website-ul dedicat acestei cărți „The World After Capital” are și o secțiune denumită Talks, unde-l putem vedea și auzi pe autor aprofundând ideile de bază ale cărții… Iată un prim video:

Originalitate

În lipsa unor lecturi suplimentare, voi afirma doar percepția personală: chiar dacă noțiunea de venit minim garantat nu este o idee nouă, cartea în sine își are gradul ei de originalitate prin prisma faptului că nu se limitează la identificarea problematicii tranziției în care am intrat, dar oferă și soluții, unele la nivel guvernamental, altele la nivel individual.

Interiorizare

Și-acum, la final, cu ce ar trebui să rămânem? Primul câștig în plan personal ar fi acela al conștientizării faptului că tranziția societății umane a început! Și nu e puțin lucru să înțelegi cadrul general și tendințele globale, evitând să te pierzi în detalii ce par de neînțeles. Când vezi tabloul în ansamblul lui, când ai în față întreaga hartă e de presupus că riscul de a te pierde pe poteci laterale e mai mic, nu?

În al doilea rând, fie că le considerăm realiste sau nu, fie că le acceptăm sau nu, cel puțin parțial, soluțiile oferite de autor ne stau la îndemână. Vorbim aici despre cele cu aplicabilitate în plan personal, desigur. Celelalte, cele ce pot fi implementate de autorități guvernamentale ne pot convinge să votăm pe viitor doar oameni care ne arată că înțeleg problematica tranziției actuale și sunt deschiși la nou, evitând să ne țină captivi la nivel de societate în vechile mentalități ale unei lumi bazate strict pe capital.