Nașul

Într-adevăr, Luca era un om care l-ar fi umplut de spaimă şi pe necuratul. Scund, îndesat, cu un cap masiv, simpla lui prezenţă prevestea pericolul. Chipul lui părea o mască furioasă. Avea ochi căprui, dar lipsiţi de căldura acestei nuanţe, mai curând întunecaţi şi aducători de moarte. Gura nu trăda atât cruzime, cât lipsă de viaţă: cu buze subţiri şi vineţii, parcă făcute din cauciuc.

Brasi avea reputaţia unui om extrem de violent, iar devotamentul său faţă de Don Corleone era legendar. El reprezenta unul dintre principalii piloni ai puterii lui Don Corleone. În felul său era o făptură aparte.

Luca Brasi nu se temea de poliţie, nu se temea de societate, nu se temea de Dumnezeu, nu se temea de iad, nu se temea şi nu-şi iubea aproapele. Însă alesese să se teamă şi să-l iubească pe Don Corleone. Odată ajuns în faţa lui Don, cumplitul Brasi încremeni într-o atitudine plină de respect, îngăimă un mic discurs de felicitare, plin de înflorituri, exprimându-şi speranţa că primul nepot va fi băiat. Apoi îi înmână lui Don un plic burduşit de bancnote, ca dar de nuntă pentru tânăra pereche.

Deci asta voia! Hagen remarcă schimbarea de atitudine a lui Don Corleone. Don îl primi pe Brasi ca un rege, întâmpinându-şi supusul care i-a făcut un enorm serviciu: fără familiarităţi, dar cu condescendenţă regească. Cu fiecare vorbă, cu fiecare gest, Don îi dădea a înţelege lui Luca Brasi cât îl preţuia. Nicio clipă nu se arătă surprins că darul de nuntă îi fusese oferit lui în persoană. Înţelesese.

Banii din plic erau, cu siguranţă, mai mulţi decât oferise oricare alt invitat. Brasi chibzuise multe ceasuri până când se hotărâse asupra sumei, comparând-o cu posibilele oferte ale celorlalţi oaspeţi. Voia să fie cel mai generos, arătându-i astfel Naşului că îi purta cel mai profund respect; de aceea îi înmânase personal plicul lui Don, stângăcie pe care acesta o trecuse cu vederea în propriul său discurs de mulţumiri, la fel de plin de înflorituri. Hagen văzu cum furia de pe chipul lui Brasi se topise, făcând loc unei expresii de mândrie şi încântare. Brasi sărută mâna lui Don şi ieşi pe uşa pe care Hagen o ţinea deschisă. Din prudenţă, Hagen îi adresă lui Brasi un surâs prietenos, la care omul cel îndesat îi răspunse lăţindu-şi politicos buzele vineţii, ca de cauciuc.

Don Corleone se ridică de la birou. Chipul său rămăsese la fel de impasibil, dar glasul îi sună îngheţat ca moartea.

— Dumneata şi cu mine ne cunoaştem de mulţi ani, i se adresă el antreprenorului, dar până astăzi niciodată n-ai venit la mine să-mi ceri sfatul sau ajutorul. Nici nu mai ţin minte când m-ai invitat ultima oară la o cafea, deşi soţia mea e naşa fiicei dumitale. Să fim cinstiţi. Mi-ai dispreţuit prietenia. Te-ai temut să nu-mi rămâi dator.
— Nu voiam să am necazuri, murmură Bonasera.

Don ridică mâna.

— Nu. Să nu scoţi o vorbă. Ai socotit America un paradis. Afacerea ţi-a mers din plin, ai câştigat bine, ai crezut că lumea e un loc lipsit de riscuri, unde îţi poţi face cheful după pofta inimii. Nu te-ai înconjurat niciodată de prieteni adevăraţi. La urma urmei, te apăra poliţia, existau tribunale, dumneata şi familia dumitale nu puteaţi păţi nimic. N-ai avut nevoie de Don Corleone. Foarte bine. M-am simţit jignit, dar nu sunt omul care să-şi impună prietenia faţă de cei ce nu ştiu s-o preţuiască – şi nu dau doi bani pe mine. Don tăcu, adresându-i antreprenorului un surâs de o politeţe ironică. Acum vii la mine şi-mi spui: „Don Corleone, fă-mi dreptate”. Şi nici măcar n-o faci cu respect. Vii în casa mea, în ziua nunţii fiicei mele, îmi ceri să comit o nelegiuire şi-mi spui… Aici începu să imite în batjocură vocea lui Bonasera. „Plătesc oricât îmi ceri.” Nu, nu, nu mă simt jignit, dar oare cu ce ţi-am greşit ca să te porţi cu atâta lipsă de respect?
— America a fost bună cu mine! strigă Bonasera înspăimântat şi disperat. Am vrut să fiu un bun cetăţean. Am vrut ca fiica mea să fie o americancă.

Don aplaudă, semn că-l aproba întru totul.

— Bine ai vorbit! Bravo! Prin urmare, nu ai de ce să te plângi. Judecătorul şi-a dat verdictul. America şi-a dat verdictul. Du-i fiicei dumitale flori şi o cutie de bomboane când mergi s-o vezi la spital. Asta o să-i aducă mângâiere. Fii mulţumit. În definitiv, nu-i ceva prea grav, băieţii erau tineri, cu chef, iar unul din ei e fiul unui influent politician. Nu, dragul meu Amerigo. Întotdeauna ai fost un om cinstit. Deşi mi-ai nesocotit prietenia, trebuie să recunosc că am încredere în cuvântul lui Amerigo Bonasera mai mult decât în al orişicui. Aşadar, vreau cuvântul dumitale că dai uitării toată nebunia asta. Uită. Iartă. Viaţa e plină de necazuri.

Ironia crudă şi dispreţuitoare din vorbele lui Don, mânia lui stăpânită îl făcură pe sărmanul antreprenor să tremure ca piftia. Cu toate acestea, Bonasera repetă, plin de îndrăzneală:

— Vă cer să faceţi dreptate.
— Tribunalul ţi-a făcut dreptate, replică scurt Don Corleone.

Bonasera clătină din cap cu încăpăţânare.

— Nu. A fost de partea celor doi tineri. Nu mie mi-au făcut dreptate.

Don încuviinţă această subtilă precizare cu o înclinare a capului, apoi întrebă:

— Şi care e dreptatea dumitale?
— Ochi pentru ochi, răspunse Bonasera.
— Adineauri mi-ai cerut mai mult, replică Don. Fiica dumitale trăieşte.
— Să sufere şi ei aşa cum suferă ea, insistă Bonasera, nu prea convins. Don îl aşteptă să continue. Bonasera îşi adună ultimul strop de curaj şi spuse: Cât trebuie să vă plătesc?

Fusese un vaiet disperat.

Don Corleone îi întoarse spatele. Semn că întrevederea se încheiase. Bonasera nu se urni din loc.

În cele din urmă, oftând ca un om cumsecade, incapabil să ţină supărarea pe un prieten care i-a greşit, Don Corleone se răsuci din nou spre antreprenor, care se făcuse la fel de palid ca şi cadavrele de care se îngrijea. Don Corleone era acum blând şi îngăduitor.

— De ce te temi să-mi juri credinţă? întrebă el. Te duci la tribunal şi aştepţi luni întregi. Cheltuieşti bani cu avocaţi care ştiu foarte bine că te pot trage pe sfoară. Accepţi sentinţa unui judecător care se vinde ca ultima cocotă de pe stradă. Cu ani în urmă, când ai avut nevoie de bani, te-ai dus pe la bănci, unde ai plătit dobânzi uriaşe, ai aşteptat cu pălăria în mână ca un cerşetor, în timp ce ei te adulmecau şi te cercetau pe toate părţile, să se asigure că vei putea achita datoriile. Don tăcu, apoi glasul său se înăspri. În schimb, dacă ai fi venit la mine, banii mei ar fi fost şi ai dumitale. De-ai fi venit la mine ca să-ţi faci dreptate, la ora asta cei doi nemernici care ţi-au necinstit fata ar fi vărsat lacrimi amare. Dacă, printr-o întâmplare nefericită, un om cinstit ca dumneata şi-ar fi făcut duşmani aceştia ar fi fost şi duşmanii mei… Don ridică braţul, arătând spre Bonasera: Şi atunci, crede-mă, s-ar fi temut de dumneata.

Bonasera îşi plecă fruntea, murmurând cu glas gâtuit:

— Fiţi prietenul meu. Accept.

Don Corleone îşi puse o mână pe umărul lui.

— Bine, zise el. Ţi se va face dreptate. Într-o bună zi, care se prea poate să nu vină niciodată, am să-ţi cer şi eu ceva în schimb. Dar până atunci, consideră actul de dreptate un dar din partea soţiei mele, naşa fiicei dumitale.

Muribundul clătină din cap. Făcu semn tinerilor şi familiei să se dea deoparte şi cu cealaltă mână numai piele şi os se agăţă de Don. Încercă să vorbească. Don îşi plecă urechea, apoi se aşeză pe scaunul de lângă pat. Genco Abbandando bâiguia ceva despre copilăria lor. Pe urmă în ochii lui negri ca tăciunele se aprinse un licăr de şiretenie. Şopti ceva. Don se aplecă şi mai mult spre el. Cei prezenţi în salon rămaseră uimiţi să-l vadă clătinând din cap, cu lacrimile şiroind pe obraz. Glasul tremurat deveni mai puternic, umplând încăperea. Cu o strădanie cumplită, supraomenească, Abbandando îşi înălţă capul de pe pernă, privind fără să vadă, şi-şi aţinti un deget scheletic către Don.

— Naşule, Naşule, strigă el în neant, te implor, salvează-mă de moarte. Carnea mă arde şi mi se desprinde de pe oase, simt viermii cum îmi rod creierul. Naşule, vindecă-mă, dumneata ai puterea asta, usucă lacrimile sărmanei mele soţii. În copilărie ne jucam amândoi la Corleone, iar acum mă laşi să mor, când mi-e teamă să n-ajung în iad pentru păcatele mele? Don nu scotea o vorbă. E ziua nunţii fiicei tale, continuă Abbandando. Nu mă poţi refuza.

Atunci Don rosti grav şi răspicat, menit să răzbată dincolo de delirul blasfemiei:

— Bătrânul meu prieten, eu nu am astfel de puteri. De le-aş avea, crede-mă că aş fi mai îndurător decât Dumnezeu. Dar să nu te temi de moarte şi să nu te temi de iad. În fiecare seară şi în fiecare dimineaţă mă voi ruga pentru odihna sufletului tău. Soţia şi fiicele tale se vor ruga şi ele. Cum să te pedepsească Dumnezeu, când ne rugăm atâţia să aibă îndurare?

Chipul supt căpătă o expresie vicleană, aproape obscenă. Abbandando întrebă:

— Atunci, e deja aranjat?

Pe măsură ce trecea timpul, imperiul Corleone se întindea din ce în ce mai mult; fură achiziţionate mai multe camioane, iar lista de plăţi continuă să se lungească. De asemenea, crescu numărul oamenilor care lucrau direct pentru Tessio şi Clemenza. Situaţia risca să scape de sub control. În cele din urmă, Vito elaboră un sistem de organizare. Le dădu lui Tessio şi Clemenza titlul de caporegime sau căpitan, iar celor care lucrau în subordinea lor rangul de soldaţi. Îl numi pe Genco Abbandando consilierul său sau Consigliori. Avu grijă să creeze straturi intermediare între el şi orice operaţiune concretă. Când dădea un ordin, i-l comunica lui Genco sau unuia din caporegime, între patru ochi. Rareori se întâmpla să aibă un martor când comunica instrucţiuni vreunuia din ei. După aceea separă grupul lui Tessio, făcându-l răspunzător de zona Brooklyn. De asemenea, îl despărţi pe Tessio de Clemenza şi în decursul anilor le dădu limpede a înţelege că nu voia ca ei doi să se asocieze nici în societate, afară de cazul când era absolut necesar. Îi explică toate acestea lui Tessio, care, fiind mai inteligent, îi înţelese imediat intenţiile, deşi Vito îi explicase că-şi lua o măsură de precauţie în faţa legii. Tessio pricepuse că Vito voia ca cei doi caporegime ai săi să nu aibă niciun prilej de a conspira împotriva lui şi, totodată, înţelesese că n-o făcea din rea-voinţă, ci doar ca o precauţie de ordin tactic. În schimb, Vito îi dădu lui Tessio mână liberă în Brooklyn, în timp ce el însuşi păstra în bună parte controlul asupra fiefului lui Clemenza din Bronx. Clemenza era mai îndrăzneţ, mai nesăbuit, mai crud, în ciuda aparentei sale jovialităţi, aşa încât trebuia ţinut mai din scurt.