O istorie mondială a comunismului – Cu pumnul de fier. Călăii
Autor: Thierry Wolton Categorii: Istorie, Non-ficțiune Editor: Humanitas Publicată: 2018 ISBN: 978-973-50-6266-8 Pagini: 1016 Țară: România Limbă: română Dimensiuni: 150x225 Etichete: Lectură | Politică | Social-politic | More DetailsCitesc (și) pentru tine
Când n-ai timp, treci pe recenzumate…
Ascultă:
Introducere
O privire retrospectivă a sângerosului secol XX nu are cum evita o doctrină cu efecte catastrofale asupra vieții și morții a milioane și milioane de oameni. O utopie numită „comunism”… O tragedie globală, care a dus la morți, suferință, conflicte, vieți sfărâmate…
Cei ce-au trăit fie și doar o vreme în partea de lume aflată în spatele cortinei de fier, vor înțelege mai ușor cele descrise în trilogia lui Thierry Wolton, „O istorie mondială a comunismului”. Amplă, clarificatoare, lucrarea în peste trei mii de pagini a acestui francez este un demers necesar întregii lumi pentru a conștientiza ce-a însemnat doctrina comunistă ca manifestare a răului…
Autorul
Thierry Wolton: jurnalist, scriitor și istoric, profesor la École Supérieure de Commerce din Paris. Un om preocupat în mod special de istoria regimurilor comuniste, de Războiul Rece și de influența sovietică în Occident.
Pe lângă aceste trei volume, printre cărțile sale, vorbind doar de cele traduse și în limba română, se numără: „Noile drumuri ale servituții noastre. alienare, uniformizare, supunere”, „KGB-ul la putere. Sistemul Putin”, „Negaționismul de stânga”, „Roșu brun. Răul secolului”, „De Gaulle și Moscova”.
Deși „inima” trilogiei este cel de-al doilea volum subintitulat „Victimele”, volumul trei vorbește despre „complici”. Despre acești complici istoricul francez a scris pagini tulburătoare. Și e vorba mai exact despre partidele comuniste din vestul Europei, cele care au ascultat orbește de Stalin, precum și despre sute și sute de artiști și intelectuali occidentali care nu au vrut să vadă ceea ce se întâmpla în Uniunea Sovietică, nu au crezut în existența Gulagului, nu au înțeles ce însemna puterea discreționară a dictaturii comuniste… Iată ce spunea autorul:
„Tăcerea din jurul aniversării a treizeci de ani de la destrămarea Uniunii Sovietice poate fi pusă pe seama faptului că Vestul are o anumită problema colectivă de conștiință. Uniunea Sovietică și sateliții ei au reușit multă vreme să-și ascundă spectaculosul eșec datorită orbirii voluntare de care au dat dovadă numeroși occidentali. Fără partidele comuniste ale țărilor străine aflate la ordinele Moscovei și finanțate de URSS, fără militanții lor docili care au servit drept cutie de rezonanță a propagandei sovietice, acest imperiu al minciunii s-ar fi prăbușit poate mai repede.“
Puțini intelectuali occidentali ar fi capabili să-și recunoască orbirea, voită sau nu, și să spună „da, am fi putut salva vieți omenești în URSS dacă nu ne-am fi lăsat atât de ușor orbiți de propagandă.“ Sigur, au fost intelectuali care și-au făcut ulterior mea culpa, dar era prea târziu. Spiritul critic al Occidentului, cel puțin până la atacul lansat de Hitler împotriva URSS-ului, parcă s-a oprit la frontiera cu imperiul sovietic.
Rezumat
Vorbind aici doar de primul volum al trilogiei, având în vedere numărul mare de pagini, nu e simplu de făcut ceea ce s-ar putea numi un „rezumat”. Pentru a da de gustul acestui text, am inițiat o serie de articole pe blogul site-ului sub numele „Călăii”, cu speranța că cititorii vor fi tentați astfel să-și dorească să citească întreaga lucrare.
Aici îmi propun doar să scot în evidență ceea ce rezultă ca o evidență în urma lecturii. Chiar dacă părea simplu de înțeles că diversele regimuri comuniste instalate în diversele țări ale lumii trebuie să aibă multe lucruri în comun, abia după citirea acestei cărți a devenit limpezi atât metoda, cât și mijloacele folosite pentru instaurarea dictaturii „partidelor comuniste”, o dictatură pe care, chipurile, o exercitau în numele unei categorii sociale, proletariatul. Așa cum vom vedea, era de fapt vorba de o dictatură împotriva întregului popor din care făcea parte și acel „proletariat”, care, în cele mai multe cazuri nici nu exista ca atare în acele țări…
Încă dintr-un prim capitol intitulat „Prolog”, autorul evidențiază o idee prelucrată cu grijă de-a lungul deceniilor de puterea comunistă, oriunde a luat puterea: cultivarea mitului și legendei referitoare nu doar la modul de preluare a puterii, dar și a nevoii continue de exercitare a acestei puteri prin dictatură și teroare, a nevoii continue de identificare și strivire a unor noi și noi dușmani reali sau inventați, în lipsa cărora adevărul hâd ar fi ieșit la iveală. Iar acel adevăr era unul simplu: puterea comunistă nu putea livra ceea ce promisese: măcar un trai mai bun dacă nu fericirea raiului. Era vorba de eșec economic în primul rând. Mascarea acestor rezultate promise trebuia făcută cumva! Iar soluția găsită a fost teroarea! Puterea comunistă și-a terorizat concetățenii prim frica de moarte, prin foame, frig și închisoare!
Dincolo de legendă, a devenit clar faptul că preluarea puterii de către bolșevicii ruși s-a făcut prin lovitura de stat din 25 octombrie 1917, promovată ulterior ca fiind „Revoluția din Octombrie”.
În capitolul „Revoluțiile ruse”, Wolton face apel la teoria lui Alexis de Tocqueville, cea care explică faptul că momentul cel mai dificil al unui regim dictatorial, așa cum era regimul țarist al Rusiei, este cel în care un astfel de regim face reforme. Autocrația intră atunci în cel mai dificil moment politic al său. Un astfel de moment a fost cel anterior anului 1917, când țarismul a dat semne că ar vrea să-și schimbe modul de guvernare, indiferent dacă motivația a fost legată de presiune socială sau de proprie voință. Peste toate, înfrângerile de pe fronturile primului război mondial au accelerat slăbirea regimului de putere țarist. Abdicarea țarului Nicolae al II-lea este o consecință a întregii situații a începutului de an 1917… Din februarie/martie până în octombrie/noiembrie (calendarul pe stil vechi/nou), în Rusia, puterea e exercitată de un Guvern Provizoriu, sub conducerea lui Kerenski.
Străin de propria țară și de oamenii în numele cărora va lupta, Lenin vine la Petrograd la 3 aprilie 1917, după șaptesprezece ani de exil. Deloc inhibat de situația dezastruoasă a bolșevicilor în contextul revoluționar, lansează „Tezele din aprilie”.
Ideal și Real
Marx și Engels, oameni ai secolului al XIX-lea, greșeau considerând că stafia comunismului umblă prin Europa. Inspirația Revoluției Franceze din 1789 a continuat să domine mințile protagoniștilor „revoluțiilor proletare”.
„filosofii nu au făcut decât să interpreteze lumea în diferite moduri; important este însă de a o schimba“, scria Marx în teze despre Feuerbach, în 1845. Să schimbi lumea – iată un plan cu adevărat fascinant. O misiune prometeică pe care filosoful se străduiește să o pună în aplicare cu ajutorul unei teorii globale care se dorea a fi în același timp pragmatică. Un fel de filosofie a filosofiei corcită cu pragmatică. Așa ia naștere determinismul istoric, cu logică implacabilă, al cărui concept central al luptei de clasă joacă rolul de cheie universală pentru a înțelege evoluția omenirii, de la societatea sclavagistă de odinioară la societatea feudală din trecutul apropiat, preludiu al societății burgheze ce anunță socialismul de mâine, care va conduce înspre comunism, etapa finală. Marx a trasat în felul său o cale uniformă pentru toate societățile umane. Potrivit lui, fiecare stadiu al acestei evoluții vede cum munca e din ce în ce mai dezumanizată, până când, în societatea burgheză, procesul de exploatare și de alienare se dezvăluie privirii maselor. Odată cu această „conștientizare“ a maselor se declanșează revoluția proletară care consacră trecerea speciei umane de la „preistorie“, caracteristică societăților de clase, la adevărata sa istorie, aceea a comunismului, societate fără clase și fără stat.
Și totuși, se pare că spre amurgul vieții, Marx însuși a ajuns la propriile-i îndoieli că soluțiile radicale ar putea duce la comunism. Iar evoluția țărilor capitaliste i-a contrazis teoriile.
Nici Marx, nici Engels nu s-ar considera responsabili pentru felul în care le-au fost utilizate teoriile după moartea lor. Și totuși, pot fi oare exonerați de ceea ce s-a întâmplat în continuare, în numele lor? La prima vedere, nu. conceptele lor s-au dovedit a fi utile funcționării terorii comuniste, doctrina lor a îngăduit validarea a numeroase crime tocmai pentru că ei elaboraseră instrumentele și modalitatea de a le folosi, ceea ce a deschis calea pentru urmările pe care le cunoaștem. Marx a stabilit drept obiectiv emanciparea omului, un țel care nu poate fi atins fără o totală „comunizare“ a societății. El a recunoscut că realizarea acestui program necesita apelul maselor la violență. A justificat utilizarea forței, dar a creat totodată și a întreținut iluzia că o avangardă intelectuală, în pas cu istoria, ar putea conduce ea însăși la o asemenea emancipare. Lenin va recurge la aceste surse pentru a-și construi modelul de revoluție „îmbunătățit“. ideologia marxistă se află la temelia totalitarismului deoarece a arătat scopul care trebuie atins cu orice preț și a pus la dispoziție majoritatea mijloacelor pentru a atinge acel scop. Marx a pus la dispoziție programul prin intermediul Manifestului: exproprierea proprietății funciare; centralizarea creditului în mâinile statului; impozite puternic progresive; desființarea dreptului de moștenire; confiscarea proprietății tuturor emigranților și a tuturor rebelilor; obligativitatea muncii pentru toți și organizarea armatelor industriale, mai ales în agricultură; îmbinarea activității agricole și a celei industriale; coordonarea educației cu producția materială… Doar o dictatură poate pune în aplicare asemenea prescripții. marxismul nu are nimic în comun cu o utopie generoasă, așa cum s-a zis adesea, este vorba despre o ideologie prin natura ei antiumanistă, în care ideea prevalează asupra omului. Capitalul, opera de căpătâi a lui Marx, este o schemă idealistă a societății umane în care veritabila ființă umană nu-și are locul, întrucât această societate este propulsată de abstracțiuni, Capitalul, Munca, clasele, Statul… Rolul lui Lenin va fi acela de a îmbogăți teoria, de a o face mai operantă, fără a se mai preocupa de oameni, de oamenii reali.
Autorul alocă chiar câteva capitole prezentării modului de formare a acestui personaj Ulianov, devenit Lenin. Cu siguranță, multe din acțiunile sale își au rădăcinile în modul de formare, în lecturile și în ceea ce au ajuns să fie credințele sale. contrar prognozei marxiste conform căreia revoluția proletară va avea loc în cele mai dezvoltate și industrializate țări, cu cel mai numeros proletariat care-și va conștientiza exploatarea și va dărâma capitalismul, iată-l pe Lenin pus să introducă dictatura unui proletariat aproape inexistent, într-o Rusie aproape feudală! Cum împaci teoria cu practica?
În primele ei săptămâni de existență, puterea bolșevică nu controlează nimic sau aproape nimic. Izbucnesc greve la căile ferate, la bănci, poștă și telegraf, la tribunale, în învățământ. Revendicările sunt de ordin social și politic, împotriva legitimității regimului. Din lipsă de organizare, aceste mișcări n-au succes sau sunt reprimate.
Dezordinea din țară nu-i preocupă pe proaspeții ajunși la putere. Prima lor grijă e consolidarea puterii minorității bolșevice. În patruzeci și opt de ore după cucerirea Palatului de Iarnă se interzice presa de opoziție. Ulterior, preluarea totală a puterii s-a derulat prin forță. Și chiar dacă Marx vorbea despre dispariția statului ca atare, calea leninistă spre socialism trece prin… etatism!
„«Noi, partidul bolșevic, am convins Rusia. Am smuls țara din mâinile bogaților, ale exploatatorilor, pentru cei săraci, pentru cei ce muncesc. Acum trebuie să conducem Rusia.» În momentul adoptării primei constituții sovietice, în iulie 1918, Lenin respinge categoric «libertatea și egalitatea în general». «Libertate – dar pentru care clasă și în ce scop? – se întreabă el. Egalitate – dar între cine și cine?»“.
Așa a apărut „comunismul de război”, dar și permanentizarea revoluției, dintr-o nevoie de inamici, fie ei exteriori, fie interiori. Împarte și stăpânește: „ei sau noi”! Și cum războiul se duce cu soldați, chiar a doua zi după lovitura de stat s-a creat Biroul 75, un embrion de poliție politică, pentru ca doar după cinci săptămâni, la 7 decembrie 1917 să apară Comisia Extraordinară pe Întreaga Rusie pentru Combaterea Contrarevoluției și Sabotajului (VECEKA), cu sigla ВЧК în rusă, devenită rapid CEKA, denumirea ce va răspândi teroarea roșie… La conducere a fost ales Feliks Dzerjinski, un „iacobin proletar temeinic”, zis și „Feliks cel de fier”…
Deși în februarie 1918 a fost creată Armata Roșie, adevăratul ei artizan a fost Troțki. Această armată a fost cel de-al doilea braț al partidului bolșevic, alături de CEKA. Deși ocupată cu distrugerea Armatei Albe, puterea bolșevică pornește și un alt front, cel împotriva țăranilor care-și vor pământul, dar și împotriva muncitorilor ce refuză ordinea bolșevică. Calea terorii e deschisă…
„«Teama este un mijloc politic puternic, atât internațional, cât și intern», susținea Troţki. «Războiul, ca și revoluția, se întemeiază pe teamă. Războiul victorios nu distruge, potrivit regulii generale, decât o mică parte din armata învinsă, frângând, prin frică, voința celorlalți. Revoluția acționează în același fel: omoară unități pentru a înspăimânta milioane.»“
S-a apelat la violență sub toate formele ei, inclusiv înfometarea populațiilor răzvrătite fiind folosită ca armă de înfrângere a rezistenței. Teroarea declanșată inițial împotriva țăranilor, s-a extins și asupra muncitorilor, care au constatat cu dezamăgire că „dictatura proletariatului” se reduce de fapt la „dictatura partidului”. Partidul-stat e centrul puterii.
Practic, Lenin a făcut dovada că un mic grup de oameni hotărâți pot lua puterea într-un stat slăbit:
„Oricât de marxist ar fi fost, Lenin știa că lupta de clasă nu duce în mod ineluctabil la socialism, mai ales într-o Rusie sub-proletarizată. Crearea unui partid de revoluționari de profesie a fost un prim răspuns pentru remedierea acestei situații; socialismul de stat pe care-l preconizează după luna octombrie 1917 este un alt mijloc de a îndrepta lipsurile, luând exemplu de la capitalismul de stat german. Potrivit lui, «între (…) capitalismul monopolist de stat (…) și treapta numită socialism nu există altă treaptă intermediară». Ceea ce contează este statul și rolul său, considerat drept mijlocul ideal pentru impunerea socialismului, pentru asigurarea trecerii de la capitalismul monopolist la socialismul monopolist.”
Entuziasmați de succesul obținut în Rusia, bolșevicii au considerat (într-o primă fază) inerente „revoluții” similare în occidentul „imperialist” și exploatator. Confruntați cu înfrângeri în astfel de tentative (vezi Germania, Ungaria), au fost nevoiți să-și îndemne slugile din partidele comuniste din afara Rusiei să devină apărătoarele Rusiei sovietice.
Un nou conducător
Moartea lui Lenin a dus la declanșarea unei lupte pentru putere la vârful bolșevicilor, luptă câștigată de cel ce va fi numit ulterior „tătucul” Stalin. Iată opinia tardivă a lui Lenin despre cel ce urma să-i succeadă:
„TESTAMENTUL” LUI LENIN
Devenit Gensek [secretar general], tovarășul Stalin a acumulat o putere nelimitată, și nu sunt sigur că știe totdeauna s-o folosească cu prudența necesară. Pe de altă parte, cum s-a văzut din poziția sa din Comitetul Central în chestiunea Căilor Ferate, tovarășul Troțki se distinge nu doar prin capacități excepționale – ca persoană, e poate omul cel mai capabil din actualul CC –, dar și printr-o încredere în sine excesivă și prin tendința de-a acorda prea multă importanță aspectului pur administrativ al lucrurilor.
Aceste trăsături proprii celor doi lideri ce domină actualul CC sunt susceptibile să ducă la o sciziune și, dacă partidul nostru nu ia măsuri ca s-o prevină, această sciziune riscă să se producă
într-o manieră neașteptată.
Nu voi descrie aici calitățile personale ale celorlalți membri ai CC. Voi aminti doar că poziția adoptată în octombrie de Zinoviev și Kamenev n-a fost întâmplătoare; dar nu li se poate reproșa
mai mult decât non-bolșevismul lui Troțki.
Dintre membrii tineri ai CC, țin să spun câteva cuvinte despre Buharin și despre Piatakov. După părerea mea, sunt cei mai remarcabili (printre noii recruți), și trebuie să amintim aici despre
ei: Buharin nu e doar teoreticianul nostru cel mai valoros și mai important, dar e considerat, pe bună dreptate, răsfățatul întregului partid. Cu toate astea, opiniile lui teoretice cu greu pot fi
considerate întru totul marxiste, căci există la el ceva școlăresc (nu are studii și nu cred că a înțeles vreodată dialectica pe deplin).
În ce-l privește pe Piatakov, incontestabil înzestrat cu o voință și capacități excepționale, e prea înclinat spre administrație și aspectul administrativ al lucrurilor ca să putem conta pe el când e
vorba de chestiuni politice importante.
Aceste două comentarii sunt desigur valabile pentru momentul prezent, dacă acești doi excelenți și devotați lucrători nu vor avea ocazia să-și perfecționeze cunoștințele și să-și corecteze lipsa de obiectivitate.
25 decembrie 1922
Post-scriptum
Stalin e prea brutal, iar acest defect, perfect acceptabil în mediul nostru și în relațiile între noi, comuniștii, nu e tolerabil când ocupi postul de secretar general. Iată de ce le propun tovarășilor să găsească modalitatea de a-l elibera pe Stalin din funcție și de a pune în loc un om care să fie sub toate aspectele opusul lui, adică mai tolerant, mai deschis, mai politicos și mai atent cu tovarășii, mai puțin capricios, etc. Toate acestea pot părea lucruri minore. Totuși, în lumina a tot ce am scris mai sus privitor la relațiile Stalin–Troțki și în măsura în care trebuie să evităm o sciziune, consider că nu e vorba de un simplu detaliu, sau este un detaliu susceptibil să aibă cândva consecințe hotărâtoare.
4 ianuarie 1923
După un mic respiro, Stalin își începe „opera” în 1929… Devine acel Vojd (conducător) de neatins, devine partidul însuși, „un bolșevic tare ca piatra”, „cârmaciul bolșevismului”… Teroarea stalinistă se poate manifesta. Din nou sunt reinventați dușmanii interni, sunt puse în operă procesele-spectacol, ia amploare fenomenul Gulagului sovietic… Toate cu sprijinul unei întregi pleiade de slugarnici ce și-au dorit rămânerea în grațiile stăpânului…
Ajuns la putere în Germania, nazismul a dat mâna cu comunismul peste țările continentului european, împărțindu-și teritoriile ca pe niște jucării. Pactul Ribbentrop-Molotov stă dovadă aceste bune înțelegeri între roșii și bruni… Cu atât mai surprinzătoare a fost operațiunea Barbarossa!
Pentru bolșevici, oamenii, în calitatea lor de soldați n-au contat. N-au contat niciodată. Trimiși în prima linie a frontului, de multe ori fără arme, n-aveau nici o speranță, prinși între două focuri: din față dușmanul, din spate comisarii politici bolșevici care îi împușcau dacă încercau să se retragă… Totuși, oricât eroism ar fi existat în rândul armatei, fără sprijinul material occidental, e de presupus că Uniunea Sovietică s-ar fi prăbușit sub mașina de război nazistă. Ulterior, în cadrul negocierilor cu liderii occidentali, Stalin a obținut mai mult decât spera… Astfel, jumătate din continentul european a ajuns în sfera de influență sovietică.
Acum bolșevicii și-au putut exporta modelul de societate totalitară în toate țările ocupate de cizma rusească. Și nu a fost vorba doar de model, ci și de metodele de instaurare a „dictaturii proletare”.
Noi teritorii
Confuzia dintre eliberarea națională și revoluția socială a făcut posibilă instaurarea dictaturii unui „proletariat” practic inexistent, în realitate a unui mic grup de oameni determinați, în țări aflate în derivă: China, Vietnam, Coreea de Nord.
Dacă nouă, ca europeni și trăitori ai experienței regimurilor comuniste cele petrecute pe acest continent ne este oarecum cunoscută povestea din această zonă a lumii, cartea lui Wolton aduce noutatea prezentării poveștii instaurării puterii comuniste peste tot în lume unde a avut loc. Și putem astfel constata, cu sau fără surprindere că în esența sa, dezbrăcată de superficiale specificități locale, povestea e aceeași…
Titlurile volumului
- Cuvânt înainte
- Se poate întotdeauna și mai rău
- Răul dea lungul istoriei
- Istoria acestei istorii
- Rațiunea acestei istorii
- Probleme de terminologie și transcriere
- Mitul revoluției
- Prolog
- Revoluțiile ruse
- Tot mai multe primejdii
- Angrenajul
- Răsturnarea
- Război pe toate fronturile
- Mâna Berlinului
- Cade cortina
- Revoluția idealizată
- Greșeala lui Marx
- Solul fertil al Rusiei
- Formarea unui șef
- Un ideolog pur
- Revoluția confiscată
- necesitatea și constanța comunismului de război
- Brațul înarmat al partidului
- Spre războiul civil
- Teroarea Roșie prin decret
- Teroarea Roșie în practică
- O regiune Vendée sovietică
- Arma foamei
- dreptul popoarelor
- În paradisul muncitorilor
- Un pas înapoi și doi înainte
- Trăiască CEKA!
- Trăiască Partidul!
- Revoluția totalitară
- Statul-Leviatan
- „Materialul” uman
- Un pământ făgăduit comunismului
- Modelul leninist
- Socialismul într-o singură țară
- Prolog
- Irezistibila ascensiune a lui Iosif Djugașvili
- Minunatul georgian
- Leninistul
- Stalinistul
- Beția succesului
- Eșecul planificat
- În numele luptei de clasă
- Holodomor, exterminarea țăranilor ucrainieni
- Avântul Gulagului
- Procese-spectacol
- „Mașina de tocat carne” a Marii Terori
- Călăii voluntari ai lui Stalin
- Stalinismul de stat
- Calea naționalcomunismului
- Roșii și bruni
- Alibiul antifascist
- Matricea socialistă
- Pactele germano-sovietice
- Războiul înseamnă pace
- „Ce-am făcut ca să merităm asta?”
- Cucerirea lumii
- Prolog
- Triumful național-comunismului
- Să nu-ți ascunzi lacrimile
- Satana contra Belzebut
- Amara victorie
- Eliberatorii
- Ocupația și puterea politică
- Polonia, de două ori trădată
- Noile alianțe dintre Roșii și Bruni
- Tactica salamului
- iluziile socialiste și trădarea comuniștilor
- False împărțiri
- Război în război
- Imperiul crește treptat
- Putere cu pușca în mână
- În căutarea modernității
- La ordinele Moscovei
- Nașterea unei legende
- Alianța celor trași pe sfoară
- Bazele roșii, vitrine și laboratoare ale maoismului
- O victorie mai mult militară decât politică
- În spatele cortinei de fier
- „democrațiile populare” la școala sovietică
- Răsăritul este roșu
- Imposibila pace
- Ruptura iugoslavă
- Miza coreeană
- Spre al treilea război mondial
- Recursul la antisistem
- Imperiul dezbinat
- Prolog
- Orfanii lui Stalin
- Cele o sută de zile ale lui Beria
- Ineluctabila „destalinizare”
- Revoluția ungară
- Consolidarea și zdruncinarea imperiului
- Reforme iluzorii
- Marele Salt Înapoi
- Foametea, armă de exterminare în masă
- Schisma
- Un comunism tropical
- Punerea în scenă a revoluției
- Iz de socialism déjà vu
- Ordinea nomenclaturii
- Îngheț, dezgheț, din nou îngheț
- Ofensiva Moscovei
- Concursul de interese
- Suveranitatea limitată
- Un suflu nou
- Apoteoza asiatică
- Prolog
- Prăpastia maoismului
- Trageți în Cartierul General!
- Epoca masacrelor
- Epoca pedepselor
- Amurgul zeului
- Demaoizarea interzisă
- Epurarea din perioada khmerilor roșii
- La școala comuniștilor francezi
- Inspirația maoistă
- El n-are nimic, tu n-ai nimic: absolutul comunist
- Destinația finală: S-21
- Politica uitării
- Paravanul „destinderii”
- Obiectiv Europa
- Luarea cu asalt a Lumii a Treia
- Centurionii Moscovei
- Cornul roșu al Africii
- Ultima cucerire
- Epilog – Despre câteva condiții ale reușitei și despre câteva cauze ale eșecului
Cum afli mai multe
În episoade podcast viitoare, onorând sintagma „citesc (și) pentru tine…”, voi încerca să dau glas unor capitole relevante din aceste trei volume atât de utile în calea uitării tragediei numită „comunism”…
A se vedea seria „Călăii”…
- Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024
Înapoi
Sandu's books
