Nu proletariatul, ci partidul!

„În «Ce-i de făcut?», Lenin își prezintă concepția asupra partidului și rolului acestuia. Își dorește o organizație nu foarte numeroasă, centralizată și secretă. El enunță angajarea revoluționară ca pe o asceză, cu membri dăruiți în totalitate cauzei, după modelul dictat de Neceaev în Catehismul lui. Oricine va încălca regulile va fi cu neînduplecare eliminat, în sensul fizic al termenului, așa cum prevăzuse același nihilist. gândirea unui astfel de partid de revoluționari de profesie sintetizează ceea ce dorea intelighenția rusă, de când se proclamase moașa istoriei. Misiunea acestei armate de agenți este de a inculca în rândurile proletariatului conștiința de clasă de care ar fi putut duce lipsă, pentru a se elibera de această alienare descrisă de Marx. Lenin urmează aici ideile inaugurate de Martov în urmă cu șapte ani, dar le duce și mai departe. Partidul așa cum îl vede el nu trebuie doar să-i furnizeze clasei muncitoare armele teoretice necesare emancipării sale, ci și să-i ia locul acesteia pentru a accelera procesul revoluționar. Profesioniștii lui Lenin nu reprezintă doar vârfurile de lance ale luptei de clasă, ci o și întruchipează la nevoie. «Ce-i de făcut?», lucrarea care va sluji drept biblie tuturor revoluționarilor de obediență marxistă din lume, îi scapă pe intelectuali de aparentul lor caracter marginal în cadrul istoriei, plasându-i în centru. Pentru ca o revoluție să triumfe, susține Lenin, nu e nicidecum nevoie de o clasă muncitoare hotărâtă, e de-ajuns o mână de intelectuali, profesioniști ai genului. Masele nu mai sunt stăpânele propriului destin: o elită decide în locul lor. Modelul respectiv încă se multiplică și în prezent.”
====
„Drept dovadă pentru hotărârea lui stă consecvența cu care a urmărit înființarea unui partid al său, cu ajutorul căruia să pună mâna pe putere, dar și să le impună celorlalți ideile lui asupra realității sociale. Lenin e preocupat nu atât să conducă o insurecție revoluționară, cât să fie liderul partidului care va arăta drumul de urmat pentru a atinge socialismul. «Fără teorie revoluționară nu poate să existe nici mișcare revoluționară», spunea el în «Ce-i de făcut?». Altfel spus, ideologia este mai importantă decât orice altceva, ea reprezintă scheletul partidului (mișcarea revoluționară) care va duce la revoluție. În cazul lui Marx, existența determină conștiința – condițiile de trai ale proletariatului îl stârnesc la revoltă –, în cazul lui Lenin lucrurile stau pe dos. Nu e nevoie de exploatare, proletariat sau condiții favorabile pentru a declanșa revoluția, este nevoie doar de voință. Conștiința determină existența, revoluționarii de profesie pot asigura ei singuri instalarea socialismului. Nu e propriu-zis o trădare a preceptelor maestrului, ci o adaptare. Spre sfârșitul vieții, filosoful evocase utilitatea unui partid de avangardă pentru a-i lua locul proletariatului neputincios. Lenin a sistematizat această idee. Odată cu el, conștiința politică și ideologică primează asupra realității sociale, ceea ce e pe placul tuturor intelectualilor în căutarea revoluției. Ei devin într-o oarecare măsură noua clasă universală, purtătoare a speranței socialiste. Marx îi atribuise acest rol proletariatului, ceea ce l-a determinat să creadă că numai dictatura acestei clase sociale putea aduce fericirea comună. Pentru Lenin, e o chestiune care ține de conștiința revoluționară, adică de intelectualii care o întrupează prin intermediul politicii partidului. Odată cu el, dictatura proletariatului se va reduce la o dictatură a partidului. Rețeta revoluționară este atât de simplă, încât depinde de doar o mână de oameni, care sunt mult mai ușor de ținut în frâu și de manevrat decât mulțimile furioase. Eșecul revoluției din 1905 i-a confirmat lui Lenin că e necesară apariția unui asemenea partid, care va deveni, după lovitura de stat din octombrie 1917, instrumentul ideal pentru a confisca revoluția poporului.”