cuprins

Toggle

Citesc (și) pentru tine

Când n-ai timp, treci pe recenzumate…
RECENZie + reZUMAT = RECENZUMAT

Abonare

---

---

Seria „Socrate”

1. Un moment istoric al filosofiei
2. Socrate-omul
3. Caracterul lui Socrate

Episodul: „Caracterul lui Socrate”

Hai să mai aruncăm o scurtă privire asupra omului Socrate, de data asta culegând informații legate de caracterul acestui om extraordinar…

Introducere:

Ne vom concentra pe fapte, unele foarte mărunte, dar și pe momentul morții lui Socrate, știut fiind faptul că pe un om îl cunoști în momentele grele…

Antetul subiectului:

În acest episod discutăm:

Resurse suplimentare

• Sper ca link-urile prezente în cadrul transcrierii să ajute ca resurse suplimentare de informare…

Transcriere episod

Am văzut deja în episodul anterior că Socrate a fost un om curajos. Cu siguranță curajul în luptă și în viață venea din puterea caracterului său. Iar acesta avea la bază răbdarea, simplitatea și stăpânirea de sine. Cu toate că putea fi un comesean vesel și agreabil, unul ce consuma alcool asemenea tovarășilor săi, nu se cufunda în beție, așa cum li se întâmpla multora. De asemenea, îi erau străine ieșirile violente, mânia și dușmănia. Astfel se vorbește de o situație în care, epuizându-și argumentele, un adversar l-a pălmuit. Liniștit, Socrate i-ar fi spus:

„E foarte supărător să nu știi când trebuie să-ți pui casca înainte de-a ieși din casă.”

Socrate era un om asumat. Asistând la reprezentarea piesei „Norii” a lui Aristofan, în care acesta îl calomnia pur și simplu, la primirea unui epitet usturător, niște străini au întors capul pentru a-l vedea și cunoaște. Atunci Socrate s-a ridicat în picioare și a rămas în această poziție până la finalul piesei, oferind astfel doritorilor posibilitatea de a-și satisface curiozitatea.

Fie datorită simplității, fie a sărăciei, Socrate purta haine modeste, dar evita totdeauna afișarea vreunei neglijențe vestimentare. Unul dintre reproșurile aduse lui Socrate era acela că a avut prieteni destrăbălați, precum Alcibiade, sau Critias, acesta din urmă ajuns ulterior unul din cei Treizeci de tirani ai Atenei. Dar, cât timp aceștia i-au urmat învățăturile, și-au putut înfrâna pasiunile, ei dezlănțuindu-se abia după ce și-au abandonat maestrul.

Chiar dacă s-a spus că aspectul fizic al lui Socrate era urât, fiind chel, bărbos și cu nasul borcănat, în spatele acestui aspect se ascundea cel mai frumos dintre suflete. Iar sub aparența de naivitate și glumă, discursurile sale ascundeau o mare profunzime. E drept că atenienii considerau frumusețea fizică un simbol al celei interioare, considerând o incompatibilitate între urâțenie și puritate morală.

Învățătura

Socrate nu era conducătorul vreunei școli în cadrul căreia să vină elevi care să-și plătească educația. Pentru el, școala era agora, piața publică pe unde bântuia printre oameni de rând, negustori sau aristocrați. Flecărea când cu unul, când cu altul, abordând meditativ probleme ale vieții cotidiene. Repeta la nesfârșit că lui i s-a încredințat misiunea de a-și forma contemporanii:

„Căci nu fac nimic altceva decât să colind orașul încercând mereu să vă conving, și pe tineri și pe bătrâni, să nu vă îngrijiți de trup și de bani nici mai mult, nici deopotrivă ca de suflet, spre a-l face să fie cât mai bun, spunându-vă că nu virtutea se naște din avere, ci din virtute vin și averea și toate celelalte bunuri, pentru fiecare om în parte ca și pentru cetate. […] La fel [ca un tăun] mi se pare că m-a așezat Zeul pe lângă cetate pe mine, unul care nu va înceta defel să vă trezească și să vă convingă, și să vă mustre cât e ziua de lungă, ținându-se de voi pretutindeni. […] Vi se pare poate ciudat că eu dau târcoale fiecăruia în parte, îl sfătuiesc astfel și mă ostenesc cu el, iar în public, în fața mulțimii nu îndrăznesc să vin ca să dau sfaturi cetății. Pricina e aceea despre care m-ați auzit adesea vorbind pretutindeni: că în mine vorbește ceva divin, un zeu, după cum, în bătaie de joc, a scris și Meletos în acuzație. Și anume, încă de când eram copil, ori de câte ori se face auzit, mă oprește să fac ceea ce aveam de gând, dar niciodată nu mă îndeamnă să fac ceva. El este cel care se împotrivește să mă ocup de treburile cetății. Și cred că pe bună dreptate se împotrivește. Să știți bine, atenieni: dacă eu m-aș fi apucat să mă ocup de treburile publice, de mult aș fi pierit fără nici un folos, nici pentru voi, nici pentru mine. […] Și nici nu iau bani ca să vorbesc, nici nu tac dacă nu iau bani, ci stau la îndemână deopotrivă celui bogat și celui sărac, ca să mă întrebe și, dacă cineva vrea, să asculte ce spun și să-mi răspundă. […] După cum vă spun, acest lucru mi-a fost orânduit de Zeu, atât prin răspunsul oracolului, cât și prin vise, ca și în orice chip în care a rânduit vreodată voința divină câte unui om să facă ceva.”

Așadar, Socrate era un atenian ce trăia în orașul său, în mijlocul contemporanilor pe care știa cum să-i pună pe gânduri, fie pe cei indiferenți, fie pe cei încrezuți. El nu se mândrea cu numărul mare de tineri ce-i caută tovărășia și conversația simplă, directă și profundă. Astfel, el dialoghează nu doar cu cetățenii de orice condiție socială întâlniți în agora, fiind înconjurat și de un cerc de prietenii fideli, unii dintre ei nume mari.

Acuzarea

Deși în episodul anterior am prezentat succint acuzarea lui Socrate, poate că merită să insistăm mai mult asupra acestui moment. În cartea sa dedicată lui Socrate, scriitorul Jean Brun îi analizează pe cei trei acuzatori, considerându-l inițiator și orchestrator pe Anytos (sau Anytus), un tăbăcar bogat ce reprezenta interesele comercianților. Pe durata tiraniei, acesta fusese în exil, revenind în Atena doar odată cu instaurarea democrației. Se pare că Socrate i-ar fi reproșat public faptul că nu se preocupă de educația fiului său, urmărind doar a face din el un tăbăcar capabil să-i preia afacerile. Și totuși, chiar acceptând ideea dorinței de răzbunare a acestuia, e puțin probabil ca aceasta să fi fost cauza ascunsă a acuzării. Acest Anytos pare să fi fost totuși de bună credință, fiind sincer convins că Socrate ar fi un personaj periculos pentru cetate. O astfel de interpretare pare a se încadra în modelul destinului filosofului de ieri și de azi. Iată ce scria Micheline Sauvage despre Anytos:

„După douăzeci și trei de secole începem să cercetăm cu interes figura pe jumătate enigmatică a lui Anytos, acuzatorul principal (ceilalți doi, poetașul Meletos și oratorul Lycon, sunt doar niște figuranți). Dac-ar putea fi bănuit de vreun motiv meschin, răul n-ar fi încă atât de mare. Dar nu există nici un argument decisiv ca să punem la îndoială buna sa credință, chiar dacă a cumpărat colaborarea lui Meletos și a lui Lycon. […] Mai probabil este că tăbăcarul avea conștiința împăcată. Trebuie c-a spus adevărul afirmând în fața judecătorilor că nu are nimic personal împotriva acuzatului. Nu vedem, de altfel, soiul acesta de oameni acordând atâta importanță filosofilor încât să le facă onoarea unei aversiuni speciale. […] Omul acesta era un meseriaș, fiu de meseriaș, bogat, influent, pios și bun patriot, a dovedit-o. […] Avea cu siguranță o conștiință acută a rolului său în comunitatea ateniană și a responsabilităților ce decurg de aici. Semenii lui Anytos vor putea fi întâlniți veșnic, cu liniștea lor interioară, cu certitudinea implicită a necesității lor sociale și a perenității lor istorice, cu sentimentul arhitectural de a fi stâlpii Națiunii: Anytos este dintotdeauna și de pretutindeni, căci el reprezintă mai puțin o castă, cât o anumită structură psihosocială. La Aristofan exista totuși farsa și duplicitatea; dar Anytos are aerul unui om pe deplin serios. […] Anytos nu este decât personajul în care se întrupează lenea spirituală a Atenei, tot ce e în ea îngustime sufletească și anchiloză.”

Așa ajungem să-nțelegem că procesul lui Socrate nu e doar un eveniment istoric, singular și irepetabil, ci „procesul intentat gândirii care cercetează, dincolo de mediocritatea cotidiană, adevăratele probleme”. Astfel putem vedea că Socrate s-a plasat la antipozii confortului intelectual, ai conștiinței împăcate și ai seninătății blajine. Pentru toți cei care credeau că evidența autorității trebuie să fie mai presus de autoritatea evidenței, că ordinea și stabilitatea trebuie ferite de crimele de nonconformism și lez-societate, Socrate nu putea fi decât dușmanul Cetății.

Legat de derularea procesului în faza de apărare, să reluăm aici textul lui Jean Brun:

„a) Acuzatorii termină de vorbit și Socrate ia cuvântul. Încă de la început ne găsim în miezul problemei limbajului. Discursurile acuzatorilor erau atât de iscusite încât Socrate ne spune că aproape uitase cine era el; or, dacă discursurile au fost convingătoare, trebuie spus de asemenea că erau pe de-a-ntregul minciuni și născociri. Culmea îndrăznelii, acuzatorii i-au îndemnat pe judecători să nu se lase păcaliți de arta cu care manipulează Socrate cuvintele. Socrate va spune așadar cine este și le va înfățișa judecătorilor misiunea încredințată lui de către divinitate: să deștepte conștiința contemporanilor săi. Departe de-a fi corupătorul tineretului, Socrate este cel care-l educă, departe de-a fi cel care nu crede în zeii cetății și introduce alții noi, Socrate este conștiința atenienilor, cel care încearcă să-i facă să-nțeleagă că nu omul, ci Divinitatea este măsura tuturor lucrurilor. Socrate, care-și exersează chiar maieutica într-un dialog cu Meletos, nu izbutește să-i convingă pe judecători; limbajul minciunii se dovedește mai convingător decât cel al adevărului. Judecătorii deliberează și două sute optzeci și unu de voturi îl declară pe Socrate vinovat, contra a două sute șaptezeci și opt (sau două sute douăzeci și unu, după alte manuscrise). Acuzatorul ceruse moartea, dar acuzatul era liber să facă o contrapropunere iar judecătorii urmau să aleagă una ori alta dintre pedepse.
b) Socrate începe prin a se mira că n-a fost condamnat cu o majoritate mai semnificativă; se întreabă apoi ce sancțiune le-ar putea propune judecătorilor pentru a se fi purtat față de atenieni așa cum a făcut-o: „Așadar, ce mi se cuvine pentru că sunt un astfel de om? Ceva bun, atenieni, dacă trebuie într-adevăr judecat după vrednicie; și anume un bine care să mi se potrivească. Așadar, ce e potrivit pentru un om sărac și făcător de bine, care are nevoie de răgaz ca să vă îndemne? Nimic altceva nu e mai potrivit, atenieni, decât ca un astfel de om să fie hrănit în pritaneu, cu mult mai potrivit decât să fie hrănit acolo un învingător olimpic, la călărie în cursele cu cai pereche ori cu care grele. Pentru că acela vă face să vă credeți doar mulțumiți, dar eu vă fac să fiți; și el nu duce lipsă de hrană, iar eu duc lipsă. Așadar, dacă trebuie să mă osândesc la ceva după dreptatea cuvenită, la aceasta mă osândesc, să fiu hrănit în pritaneu.” Iată deci ultimul act al serioasei ironii a lui Socrate, faptul de-a cere o recompensă pentru felul cum s-a purtat nu este din partea sa sfidare, ci sinceritate. Totuși, fiindcă trebuia stabilită o sancțiune oarecare, iar el era sărac, va propune o amendă de o mină, însemnând întreaga sa avere, amendă pe care prietenii săi Criton, Critobulos, Apollodoros și Platon îl vor ruga s-o ridice la treizeci de mine, angajându-se să plătească ei în locul său. Răspunsul lui Socrate le-a părut probabil judecătorilor o insultă adusă magistraților, așa încât la urne condamnarea sa la moarte a avut optzeci de voturi mai mult decât avusese vinovăția sa.
c) Socrate le spune atunci adio judecătorilor săi, făcându-i responsabili pe vecie pentru moartea sa: „Pentru că n-ați vrut să mai așteptați puțin, atenieni, aceia care vor vrea să defăimeze cetatea vă vor scoate nume rău și vă vor învinui că l-ați ucis pe Socrate, înțeleptul; căci înțelept mă vor numi, chiar dacă nu sunt, cei care vor voi să vă facă de ocară. Așadar, dacă ați mai fi așteptat puțin timp, dorința vi s-ar fi îndeplinit de la sine: vedeți doar că vârsta mea este înaintată, aproape de moarte. […] Vă spun deci vouă, oameni care mă trimiteți la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea, mă jur pe Zeus, decât aceea la care m-ați osândit pe mine. Pentru că acum voi ați săvârșit aceasta în nădejdea că nu va mai trebui să dați socoteală de viata voastră. Se va întâmpla însă cu totul altfel, v-o spun. Vor fi mulți cei care vă vor cere socoteală, și anume aceia pe care acum îi țineam eu în loc, însă voi nu v-ați dat seama; și vor fi cu atât mai aspri, cu cât sunt mai tineri, și cu atât mai mare va fi supărarea voastră. Dacă vă închipuiți așadar că ucigând oameni veți opri pe cineva să vă mustre că nu trăiți drept, atunci nu judecați bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putință și nici frumoasă nu e, ci aceea ar fi și cea mai frumoasă și cea mai ușoară, nu a-i pedepsi pe alții, ci a-ți da toată silința să fii mai bun tu însuți.”

Moartea

Socrate merge la temniță. În mod obișnuit, executarea sentinței se punea în practică destul de rapid, dar pentru că a doua zi după condamnarea sa, spre Delos pleca corabia sacră ce mergea anual la insula lui Apollo pentru celebrarea ajutorului pe care acesta i-l acordase lui Tezeu în lupta cu Minotaurul, legea stipula că nu putea avea loc nici o execuție înainte de întoarcerea vasului. Drept urmare, Socrate rămâne închis treizeci de zile. Dar primea vizite ale prietenilor. Aceștia au pregătit chiar un plan de evadare, după ce l-au câștigat de partea lor pe temnicer. Când totul era pregătit și Criton a venit de dimineață să-i spună, Socrate a refuzat să fugă, expunându-și argumentele:

„Ce s-ar alege de Socrate dacă, după ce-a susținut necontenit că filosofia înseamnă să înveți a muri, ar da bir cu fugiții asemeni ultimului sclav temător în fața morții? Ce-ar zice legile dacă l-ar vedea pe Socrate, la sfârșitul vieții, fugind dintr-o Cetate pe care n-a părăsit-o niciodată de bunăvoie și căreia i-a încredințat viața copiilor săi? Unde ar putea Socrate, fugar, să-și găsească o altă patrie? Toate orașele l-ar alunga, asemeni unui om ce-a dorit să se sustragă legii. S-ar vedea astfel justificată principala acuzație făcând din el un corupător al legilor și un corupător al tineretului. Și prosopopeea legilor se încheie cu această recomandare : „Iar dacă părăsești acum viața, nu o părăsești vitregit de noi, Legile, ci de oameni; în schimb, dacă vei fugi din închisoare, răspunzând înjositor, cu nedreptate la nedreptate și cu rău la rău, nesocotind învoielile și legămintele noastre și aducând rău cui se cădea mai puțin, adică ție, alor tăi, țării tale și nouă, atunci mânia noastră te va urmări cât timp trăiești, iar dincolo, surorile noastre, Legile lui Hades, nu te vor primi cu blândețe, știind că tu, atât cât atârnă de tine, ai încercat să ne duci la pieire. Așadar, te rugăm, nu asculta de Criton, ci de noi.”

Probabil că la trei zile după tentativa lui Criton de a-l salva, a venit și execuția. Au fost de față toți prietenii, mai puțin Aristippos, Xenofon (plecat în Asia) și Platon, bolnav. Socrate a rugat ca soția și copiii să-i fie conduși acasă, ultima conversație cu prietenii fiind reținută de Platon în dialogul Phaidon. Se îmbăiază pentru ultima oară și fără a mai aștepta apusul soarelui, așa cum îi sugerează Criton, cu mână sigură, duce la gură pocalul cu cucută, sorbind băutura mortală.

„Cum toți prietenii plângeau, tot el îi încurajă: «Hai, liniștiți-vă și fiți stăpâni pe voi.» Când își simți picioarele îngreunându-se, se întinse pe spate, după cum îl sfătuise temnicerul; «Criton, îi sunt dator lui Asclepios un cocoș, vă rog să nu uitați să i-l dați…», acestea fură ultimele sale cuvinte. […] trebuie să înțelegem aici, se pare, că Socrate îl roagă pe Criton să aducă o jertfă zeului medicinei drept mulțumire că i-a vindecat sufletul de boala de-a fi fost unit cu un trup. După o ultimă tresărire, Socrate muri, iar prietenul său Criton îi închise ochii.”

N-ai vrea să:

• Te-abonezi la newsletter?
• Te-abonezi la platforma „Citesc”, pe acest website?
• Urmărești pagina Facebook?
• Asculți și celelalte episoade? Vezi legăturile la începutul acestui articol.

• Despre
• Ultimele Postari

Urmărește-mă

MIHAI Sandu

După decenii de concentrare pe domeniul tehnic, a venit vremea întoarcerii la mai vechea pasiune a lecturii. Calitatea de cititor nu trebuie validată de nici un fel de autoritate! 😉 ::Deși mai am puțină vreme, am mult timp!::

Urmărește-mă

Ultimele postari ale lui MIHAI Sandu (vezi toate)

• Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
• Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
• Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024