Warning: Undefined array key "series_post_list_box_selection" in /home/deepdesi/public_html/citesc/wp-content/plugins/organize-series/orgSeries-template-tags.php on line 189

Warning: Undefined variable $maximum_items in /home/deepdesi/public_html/citesc/wp-content/plugins/organize-series/addons/post-list-box/classes/PostListBoxRenderer.php on line 54

Navigare în serie

< Un moment istoric al filosofiei: Socrate!Caracterul lui Socrate >

Seria „Socrate”

1. Un moment istoric al filosofiei
2. Socrate-omul
3. Caracterul lui Socrate

Episodul: „Socrate-omul”

Continuând seria dedicată lui Socrate, pe baza mărturiilor vremurilor, încercăm să ne apropiem de… Socrate-omul.

Introducere:

Majoritatea informațiilor provin din cele lăsate mărturie de lăsate de Diogenes Laertios în lucrarea sa „Despre viețile și doctrinele filosofilor”. Aici există și un capitol dedicat lui Socrate însuși.

Antetul subiectului:

În acest episod discutăm:

Resurse suplimentare

• Despre viețile și doctrinele filosofilor.

Transcriere episod

Să continuăm povestea lui Socrate, pe baza unor mărturii lăsate de Diogenes Laertios în lucrarea sa „Despre viețile și doctrinele filosofilor”… Încercăm astfel, să ne apropiem de Socrate-omul…

În dialogul său „Theaitetos”, Platon ne spune că Socrate era fiul lui Sophroniscos și al moașei Phainareta, cetățean al Atenei, din districtul Alopeke. Conform celor sugerate de Mnesimachos, se pare că-l ajuta pe Euripide să-și compună piesele:

„Se cheamă „Frigienii” a lui Euripide piesă,
Succesul avut e însă a lui Socrate faptă.”

Tot Mnesimachos îl consideră pe Euripide „o mașină prinsă-n cuie de Socrate”. În piesa „Captivii”, Callias scrie:

„A. Rogu-te, spune-mi: de ce fudul ești atâta și țanțoș
B. Cred că mi-i dreptul deplin: Socrate-i cel ce m-ajută.”

Iar Aristofan, în piesa „Norii”, scrie că:

„E cel ce lui Euripide-i scrie întruna
Piese fără de duh, pline de vorbe goale.”

Unii autori au afirmat că Socrate ar fi fost elev al lui Anaxagora, dar și al lui Damon, iar după condamnarea lui Anaxagora la exil pentru impietate față de zei, a devenit elevul fizicianului Archelaos.

Se spune că ar fi lucrat inițial pentru alții, sculptând în piatră, ca și tatăl său. Unii îi atribuie chiar statuile drapate ale Grațiilor de pe Acropole, așa cum ar indica un pasaj din opera lui Timon, „Silloi”:

„Sculptorul altu-i acum: de legi cu nesaț se ocupă,
Vraci printre greci a ajuns, sofisme într-una scornește,
Face pe mielul blajin, dar joc de emfază își bate.”

Idomeneus afirmă că era neîntrecut meșter la vorbă, motiv pentru care cei treizeci de tirani i-ar fi interzis să-i învețe și pe alții „arta de a vorbi”.

Dar ce făcea în mod practic Socrate? El discuta chestiuni de morală oriunde se întâmpla să găsească pe cineva dispus la dialog: fie în prăvălii, fie la piață. Pornea de la convingerea că studiul naturii nu mai e de folos, punând în centrul discuției omul, cercetând

„Ce bun și ce rău ți s-a-ntâmplat acasă.”

Nu odată, din cauza vehemenței cu care argumenta, oamenii se repezeau asupra lui cu pumnii, trăgându-l de păr. În cele mai multe cazuri era disprețuit și luat în râs. Dar el îndura răbdător toate acestea. Odată, cineva care se mira că nu a ripostat la o lovitură de picior, ar fi spus: „dacă un măgar m-ar fi lovit cu copita, l-aș fi dat în judecată?”

Opus altor filosofi ai vremii, n-a simțit nevoia de a călători, singurele ocazii în care a părăsit Atena fiind cele ale campaniilor militare. În rest, a stat acasă, plăcându-i să argumenteze în contradictoriu cu oricine stătea de vorbă, având drept țel ajungerea la adevăr și nu schimbarea opiniei celuilalt.

Când Euripide i-a dat să citească scrierea lui Heraclit și i-a cerut părerea, el a spus: „Partea pe care am înțeles-o e minunată și îndrăznesc să cred că la fel e și cea pe care n-am înțeles-o; dar e nevoie de un scufundător din Delos spre a înțelege totul.”

Avea o formă fizică bună. A participat la expediția de la Amfipolis, iar în bătălia de la Delion i-a salvat viața lui Xenofon, care căzuse de pe cal. Era calm chiar și în situații critice: când toți atenienii fugeau, el s-a retras fără grabă. A luptat și la Potideea, unde s-a deplasat pe mare, fiind tăiate drumurile pe uscat. A fost un episod în care se spune că ar fi rămas nemișcat o noapte întreagă, în aceeași poziție. A cedat distincția primită pentru merite deosebite lui Alcibiade, după cum afirmă Aristippos în Cartea a patra a lucrării sale „Despre luxul celor vechi”.

A dat dovadă de devotament față de democrație și de tărie de caracter prin următoarele fapte:

• a refuzat să asculte de ordinul lui Critias de a-l aduce pe bogatul Leon din Salamis înaintea conducătorilor pentru a fi executat;
• doar el a votat achitarea celor zece generali;
• când i s-a oferit ocazia de a fugi din închisoare, a refuzat-o; mai mult, și-a dojenit prietenii ce-i deplângeau soarta, adresându-le cuvinte de neuitat.

„Câte lucruri de care eu nu am nevoie există!” – era un comentariu făcut cu ocazia unei vizite într-o piață de mărfuri, când recita:

„Acele vase de argint și-mpurpurate
Straie-s de-actori, nu pentru-al vieții folos.”

Pentru a-și arăta disprețul, Socrate le-a refuzat darurile venite de la Archelaos din Macedonia, Scopas din Cranon și Eurylocos din Larissa și refuzând să meargă la curțile lor. Se spune că era foarte ordonat în viață, drept pentru care ar fi fost singurul neatins de ciuma care a lovit Atena.

De la Aristotel aflăm că ar fi fost căsătorit cu două femei: de la cea dintâi, Xantipa, ar fi avut un fiu, pe Lampedocles; de la cea de-a doua, Myrto, pe care ar fi luat-o în căsătorie fără zestre, ar fi avut doi copii, pe Sophronicos și pe Menexenos. Totuși, unii afirmă că Myrto i-ar fi fost cea dintâi soție. Se mai spune că el ar fi respectat un decret al Atenei, care se confrunta cu lipsa populației, decretul cerând bărbaților să se căsătorească cu o ateniană, dar putea avea copii și de la o altă femeie, astfel că ar fi fost căsătorit cu cele două în același timp.

Deoarece preoteasa templului de la Delfi ar fi afirmat că „Dintre toți muritorii, Socrate-i cel mai înțelept”, a fost foarte pizmuit în cetate.

Mândru de viața sa cumpătată, nu cerea bani împrumut. Având mai puține nevoi, se considera mai apropiat de zei. Chiar și cei ce-au încercat să-l critice, în realitate chiar l-au lăudat. Astfel Aristofan scria:

„O, muritor, ce-ai năzuit să afli-a noastră-nțelepciune,
Vei fi un muritor ferice printre atenieni și greci.
De ești gândirilor sortit, de poți să ții prea bine minte
Și dacă poți să-nduri orice; de nu te ostenești nici dacă
Stai în picioare sau alergi, de știi și gerul să-l înduri,
Făr-a te necăji prea tare, de poți să stai nemâncat.”

Sau:

„Iar ție pentru mersul tău pe stradă, mândru de păun
Și pentru felul cum arunci privirile chiorâș la mulți
Și pentru toate câte-nduri fiindcă mergi mereu desculț.”

Un altul, descriindu-l pe Socrate într-o scenă în care purta o manta veche spune:

„A. Cel mai de soi dintre toți din juru-ți, o Socrate,
Plin de îngâmfare ești tu mai mult decât oricare altul,
Când te abați pe la noi: de ești tu în mințile toate,
Oare-am putea să-ți găsim o manta ceva mai ca lumea?
B. Tot necazul ce-l am, aflați, de aici izvodit-a:
Joc mi-am bătut de cizmari fățiș cu tot dinadinsul.
A. Iată, de foame e ros, și totuși omul acesta
Cât a putut s-a ferit s-aducă vreodat-lingușire.”

Fiind cu adevărat talentat în extragerea argumentelor din fapte, sunt date exemple despre capacitatea lui de a-și convinge interlocutorii. În „Banchetul”, conform spuselor lui Xenofon, Socrate ar fi apreciat cel mai mult timpul liber, ca fiind cel mai prețios dintre bunuri. El ar fi spus că există o singură fericire, știința și un singur lucru rău, neștiința. Considera chiar că originea nobilă și respectiv bogăția nu fac bine, ci dimpotrivă, dăunează. Pe Criton l-ar fi convins să-l răscumpere pe Phaidon, care era rob prizonier de război, făcând din el un adevărat filosof.

Considera că virtutea unui tânăr constă de fapt în „a nu depăși măsura în nimic”. Se pare că avea o mare prețuire pentru această calitate numită virtute, ajungând până acolo încât a părăsit teatrul auzind o replică dintr-o piesă a lui Euripide care spunea că „Bine am face pe-aceasta slobod lăsând-o să umble”. I se părea de-a dreptul ridicol să depui râvnă în căutarea unui sclav, iar virtutea s-o lași să piară!

Chiar și la bătrânețe și-a păstrat vivacitatea și curiozitatea, învățând să cânte la liră și afirmând că nu vede ceva nechibzuit în a învăța ceva nou. Tot Xenofon mărturisește că avea obiceiul de a dansa, ca exercițiu fizic.

Obișnuia să afirme că geniul său protector i-ar dezvălui viitorul, și că nu e un lucru ușor să demarezi ceva bine, condiția fiind aceea de a începe cu lucrurile mărunte. este binecunoscută expresia lui conform căreia considera că singurul lucru pe care îl știe este legat de propria-i neștiință.

O altă afirmație este legată de tentația oamenilor de a plăti suplimentar pentru fructe coapte timpuriu, ignorând faptul că acestea se vor coace totuși la vremea lor.

Căutarea omeniei în oameni îl făcea adesea să fie nedumerit constatând că sculptorii se străduiesc să obțină forme umane din blocuri de marmură, dar nu se îngrijesc de ei înșiși, pentru a nu ajunge blocuri de marmură în loc de oameni.

O altă poveste spune că invitând odată acasă niște oameni bogați, soției sale Xantipa i-ar fi fost rușine cu calitatea mesei pe care putea s-o ofere. Replica lui Socrate ar fi fost:

„Fii pe pace, dacă-s oameni cumpătați, se vor mulțumi cu atât, iar dacă-s oameni de nimica nu ne vom necăji pentru ei.”

Legat de aceste aspecte ale vieții, afirma că în vreme ce alți oameni trăiesc ca să mănânce, el mănâncă pentru a trăi.

Se pare că întregul său proces a fost declanșat de trei acuzatori: Anytos, din partea meșteșugarilor și politicienilor, Lycon reprezentându-i pe retori, și Meletos din partea poeților, acestea fiind cele trei categorii pe care Socrate le batjocorise.

Acuzația ar fi sunat cam așa:

„Această chemare în judecată și această declarație le-a făcut sub jurământ Meletos, fiul lui Meletos din Pitthos, împotriva lui Socrate, fiul lui Sophroniscos din Alopeke: Socrate s-a făcut vinovat de refuzul de a recunoaște pe zeii pe care îi cinstește cetatea și de introducerea altor noi divinități. Este de asemenea vinovat de coruperea tineretului. Pedeapsa cerută e moartea.”

Chiar și sub presiunea riscului condamnării, la momentul în care a citit apărarea scrisă de Lysias pentru el, Socrate ar fi spus:

„frumos discurs, Lysias, dar nu mi se potrivește mie.”

Era vorba de un discurs mai mult juridic decât filosofic și fiind întrebat de Lysias de ce nu i s-ar potrivi această apărare, Socrate i-ar fi răspuns:

„Foarte bine: o haină frumoasă și o încălțăminte frumoasă n-ar fi tot atât de nepotrivite pentru mine?”

Se pare că Platon, încercând să ia cuvântul în cadrul procesului, n-a fost lăsat…

Socrate a fost condamnat cu o majoritate de 281 de voturi, iar judecătorii ajunseseră să discute cuantumul pedepsei sau al amenzii. Socrate ar fi propus să plătească 25 de drahme. Mai mult, Eubulides ar fi oferit o sută de drahme. Deoarece propunerea lui Socrate a provocat o mare tulburare printre judecători, acesta a replicat:

„Date fiind serviciile mele, propun recompensa de a fi întreținut în Prytaneion pe socoteala statului.”

Abia acum, cu 80 de voturi noi în plus, judecătorii îl condamnă la moarte.

Ajungând la capitolul condamnării sale, se spune că pentru cel ce i-a spus „Atenienii te-au condamnat la moarte”, a avut un răspuns de genul: „Și pe ei natura i-a osândit la fel”.

Soția sa se tânguia: „Mori pe nedrept!”. Socrate i-ar fi spus: „Nu cumva ai fi vrut să mor pe drept?”

Înainte de a bea cucuta, Apollodoros îi oferise o haină frumoasă, pentru a muri îmbrăcat cu ea. El i-ar fi spus: „Cum așa, haina mea a fost destul de bună cât am trăit, și acum nu-i bună ca să mor?”

La câteva zile după condamnare, în închisoare, Socrate bău otrava, nu înainte de a pronunța un frumos discurs reținut de Platon în dialogul „Phaidon”.

Se pare că totuși, moartea lui i-a făcut pe atenieni să-l regrete. Căința lor s-a manifestat prin închiderea terenurilor de exerciții și a gimnaziilor, prin exilarea acuzatorilor și chiar prin osândirea la moarte a lui Meletos. Mai mult, i-au ridicat lui Socrate o statuie de bronz pe care au așezat-o în sala de procesiuni.

Acel Anytos, unul dintre acuzatorii lui Socrate, ajuns la Heraclea, a fost alungat de locuitori în chiar ziua sosirii acolo…

N-ai vrea să:

• Asculți prima parte
• Te-abonezi la newsletter
• Te-abonezi la platforma „Citesc”, pe acest website
• Urmărești pagina Facebook