Seria „Socrate”

1. Un moment istoric al filosofiei
2. Socrate-omul
3. Caracterul lui Socrate

Audio

Text

Scurtă introducere

Cu toate că nu poate exista o istorie a gândirii antice grecești fără Socrate, din păcate, omenirea nu are o istorie a lui Socrate. Și asta în condițiile în care personalitatea a fost dominantă și a imprimat o anume direcție istoriei ideilor. Socrate a fost o evidentă bornă a acestei istorii, în condițiile în care și azi se vorbește despre presocratici, cei care, într-un fel „au pregătit” terenul, și de micii și marii socratici, despre megarici, cirenaici și cinici pe de-o parte, și de Academia lui Platon și de Liceul lui Aristotel, pe de altă parte.

Dar iată un paradox: deși importanța majoră a lui Socrate nu poate fi negată nicicum, Socrate însuși reprezintă o mare necunoscută. El n-a scris nimic, sau cel puțin nu s-a păstrat nimic scris de el. Informațiile despre el provin doar din mărturii ale contemporanilor săi. Din păcate, aceste mărturii trebuie privite cu oarecare suspiciune, ele provenind fie de la personalități prea puternice, fie prea șterse pentru a le acorda credit total. Chiar și confruntarea diverselor mărturii s-a finalizat cu opinia că va trebui să ne mulțumim să vorbim fie de un Socrate al lui Platon, fie de un Socrate al lui Xenofon, fie de un Socrate al lui Aristotel, sau al altora, renunțând la speranța de a ști cine a fost cu adevărat Socrate, „așa cum a fost” el. Vorbim despre o legendă…

Bine, bine, dar întrebarea rămâne: cine-a fost Socrate și ce este învățătura lui?

Socrate și Platon

Prin anul -407, Platon îl întâlnește pe Socrate. Și vreme de opt ani, până la moartea maestrului său, în -399 îi este discipol.  Iar influența lui Socrate trebuie să fi fost substanțială în formarea sa, din moment ce, practic, aproape fiecare dialog platonician include figura lui Socrate. Se pot da exemple precum: „Apărarea lui Socrate”, „Phaidon”, sau „Criton” (care fac parte din ceea ce editorii au numit „dialoguri socratice”), din care putem identifica unele aspecte ale biografiei maestrului. Din păcate, trebuie să admitem că datorită puternicei sale personalități, e posibil ca unele din cuvintele atribuite lui Socrate să nu corespundă neapărat realității…

Și totuși, unii au putut afirma că Platon

„a trasat un portret al lui Socrate întru totul reprezentativ pentru secolul și clasa sa. În această calitate, Platon este, dintre toți cei care se prevalează de socratism, acela care a știut să transmită posterității cea mai desăvârșită și mai strălucită idealizare din câte a inspirat Socrate.”

Socrate și Xenofon

Conform celor scrise de Diogenes Laertius, poveste întâlnirii celor doi ar fi fost asta:

„Se zice că întâlnindu-l odată pe stradă, filosoful băgă de seamă figura aleasă a tânărului; tăindu-i drumul cu bastonul, Socrate l-a întrebat:
– De unde se pot cumpăra cele necesare pentru viață?
Xenofon i-a spus. Atunci Socrate ar fi adăugat:
– Dar unde poate învăța cineva să devină om de treabă ?
Cum Xenofon nu știu ce trebuie să răspundă, Socrate încheie:
– Urmează-mă și-ți voi arăta eu.”

Întors dintr-o expediție militară (cea cunoscută ca „Expediția lui Cirus”), Xenofon nu și-a mai întâlnit maestrul, acesta fiind deja condamnat. Iar asta l-a determinat să scrie „Memorabila Socratis” (Amintiri despre Socrate) și „Apologia Socratis” (Apologia lui Socrate). E drept că autenticitatea acesteia din urmă e contestată având în vedere prezentarea unei atitudini diferite a lui Socrate față de modestia atribuită anterior.

Socrate și Aristotel

Aristotel oferă la rându-i indicații despre gândirea socratică, chiar dacă s-a născut la paisprezece ani după moartea lui Socrate. Având în vedere obiceiul său de a expune teoriile anterioare fiecărei probleme pusă în discuție înainte de a-și prezenta propriul punct de vedere, Aristotel începe cu ceea ce spuseseră predecesorii săi. Din păcate, el nu vorbește prea mult despre Socrate, insistând (ciudat, nu?) pe gândirea presocraticilor. Să fie asta datorată tentației lui de a-și căuta puncte de sprijin la precursori pentru a-și prezenta propria gândire ca punct de convergență ale unor eforturi anterioare?

Oricum ar fi stat lucrurile, un istoric al filosofiei a putut afirma că:

„Indiferent de sursele la care va fi recurs Aristotel, mărturia sa nu adaugă nimic esențial la ceea ce știm deja despre Socrate. Pe scurt, prin afirmațiile sale doctrinare, el nu ne permite o cunoaștere mai aprofundată a personajului istoric Socrate, dincolo de acel Socrate care apare în dialoguri ca o dramatis personae (personaj al dramei).”

Curentul anti-socratic

Așa cum nu putem ști cu certitudine natura lecțiilor predate de Socrate, tot la fel de necunoscute cumva ne-au rămas și motivele pentru care ai săi concitadini au ajuns să-l condamne la moarte. Putem doar reține că Aristofan l-a ridiculizat descriindu-l ca pe un bufon plin de arțag. Mai mult, îl consideră un sofist ateu și blasfemator, unul care abuzează de credulitatea propriilor discipoli pe care-i pune să întocmească dizertații pe teme așa-zis „frivole”: de câte ori e mai lungă săritura unui purice decât picioarele sale; dacă țânțarii bâzâie cu trompa ori cu dosul… Socratele prezentat de Aristofan privește luna, mergând cu capul înclinat spre spate și gura deschisă, iar din înălțimea unui acoperiș e împroșcat în față cu excrementele unei șopârle. Pe scurt, Socrate e descris ca fiind un exploatator public, iar „panseurile” sale sunt prezentate grotesc. E drept că au existat și cei ce l-au interpretat pe Socratele aristofanian ca fiind omul Socrate dinainte ca el să devină maestrul descris de Platon, respectiv cel de dinainte de anul -423…

E momentul, poate, să distingem patru etape ale vieții lui Socrate:

• perioada educației: până în -449;
• perioada muncii fizice: între -449 și -430, când, e de presupus că ar fi lucrat precum tatăl său ca cioplitor în piatră, sau sculptor;
• perioada sofistă: între -430 și -420, când pare a fi fost cel descris de Aristofan; un conducător al unei școli sofiste ce preda meteorologia, astronomia și retorica, cerând bani pentru lecțiile sale;
• perioada filosofului matur prezentat de Platon: după -420, când, probabil, Socrate a ajuns la înțelepciunea de a înțelege deșertăciunea științelor predate, devenind astfel cel ce-a marcat punctul de cotitură în filosofia greacă și universală.

Totuși, e greu de precizat că acuzele lui Aristofan ar fi avut vreun rol în chemarea în justiție a lui! Piesa „Norii” se jucase cu douăzeci și trei de ani înainte! Probabil că motivele intentării unui proces ar trebui căutate în altă parte! Cum a fost posibil să fie acuzat Socrate, omul care-și apărase patria, care trăia doar în Atena și nu avea nici o ambiție politică? Ca de obicei, probabil că pentru mulți atenieni, condamnarea și moartea lui Socrate n-a reprezentat decât un incident minor, fără a trezi nici patimă, nici curiozitate. Dar, probabil c-au existat și atenieni marcați de vreo criză de conștiință și de sincere remușcări…

Aceste întregi necunoscute despre viața și semnificația morții lui Socrate l-au făcut anume filosof să afirme că:

„Totul contribuie la a face din cunoașterea lui Socrate însuși un subiect de ironie socratică. Singurul lucru pe care-l știm cu certitudine despre el este că nu știm nimic. „

Bibliografie

1. Cezar Papacostea & Gh. Popa-Lisseanu – Din XENOFON. Expediția lui Cirus. Întoarcerea celor zece mii
2. Jean Brun – Socrate

• Despre
• Ultimele Postari

Urmărește-mă

MIHAI Sandu

După decenii de concentrare pe domeniul tehnic, a venit vremea întoarcerii la mai vechea pasiune a lecturii. Calitatea de cititor nu trebuie validată de nici un fel de autoritate! 😉 ::Deși mai am puțină vreme, am mult timp!::

Urmărește-mă

Ultimele postari ale lui MIHAI Sandu (vezi toate)

• Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
• Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
• Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024