Ce este filosofia antică?
Autor: Pierre HADOT Categorii: Filosofie, Non-ficțiune Editor: Trei Publicată: 2020 ISBN: 978-606-40-0824-4 Pagini: 432 Țară: România Limbă: română Dimensiuni: 130 x 200 mm Etichete: Rădăcini filosofice More DetailsDespre autor
Pierre Hadot (21.02.1922 ÷ 24.04.2010) a fost nu doar filosof, ci și istoric al filosofiei, cu predilecție a celei antice. A scris 26 de cărți și 42 de critici.
S-a născut într-o familie catolică practicantă, a studiat la seminar înainte de a fi hirotonit preot în 1944, pentru a renunța la haina preoțească în 1952 (decizie luată ca urmare a enciclicii Humani generis a papei Pius al XII-lea, din 1950, care i-a consolidat ideea antimodernismului, a insensibilității și autoritarismului structurilor bisericești), moment în care a decis să-și consacre viața cercetărilor filosofice, studiind în special scrierile lui Plotin. Deținător al catedrei de istorie a gândirii eleniste și romane (chaire d’histoire de la pensée hellénistique et romaine) la Collège de France începând cu 1982, s-a impus rapid drept unul dintre cei mai mari specialiști în stoicismul și neoplatonismul antic.
S-a retras din această poziție în 1991 și a devenit professeur honoraire (profesor emerit) la același institut; ultima sa prelegere a fost pe 22 mai 1991. El și-a încheiat cursul spunând: „Ca ultimă observație, putem vorbi cu dificultate despre ceea ce este cel mai important.”
Urmare a formării religioase, era sensibil mai ales la tema întâlnirii sufletului cu Dumnezeu. Mediul bisericesc nu i-a oferit îndrumare sau ecou și, prin urmare, îşi croiește altă cale. „Din tinereţe am simţit o mare atracţie pentru mistică sub toate formele sale… Mă gândeam să îmbin activitatea universitară cu interesul pentru mistică.“ Deşi atras de Plotin, începe, urmare a colaborării cu Paul Henry, să studieze şi să editeze texte ale unor autori din secolul IV, Marius Victorinus şi Ambrozie al Milanului, ceea ce va conduce la un doctorat.
Fără a se rezuma la a fi doar un hiper-erudit specialist și intelectual, Pierre Hadot, asemenea filosofilor antici, îşi propune să facă din înţelegere un instrument de îmbunătăţire a fiinţei. Lucrează pe dimensiuni a căror îmbinare poate părea astăzi neobişnuită, chiar paradoxală. Captivat de mistică, îşi conduce cercetarea asupra acesteia, în concordanță cu exigențe riguroase ale raţiunii. Capabil de revigorante sinteze filosofice, e un exeget minuţios, care cu instrumente istorico-critice, are forța organizării materiei de care se ocupă, fără a tranșa lucrurile. Face doar o restituire a lucrurilor predominante și a nuanțelor specifice acestora, iar asta e chiar contribuția sa la reînvierea unor curente filosofice ce-au traversat milenii.
De fapt, cititorul lui Hadot primește provocarea de a analiza, de a face exerciţii de reflecţie, de a discerne și de a fi lucid.
Recenzie
Ca simplu cetățean, în plan personal, cred că apropierea de filosofie poate avea loc în două etape ale vieții: ori foarte devreme, în adolescență-tinerețe, dacă ai șansa întâlnirii unei persoane care să te conducă pe tainicele cărări spre „gândirea despre gândire”, fie la o vârstă mai înaintată, când reducând turația profesională îți permiți ca, de unul singur, să aloci timp suficient unor lecturi adecvate ce te vor face să-ți pui întrebările primordiale…
Rezumat
Avem în față o lucrare de istorie a filosofiei antice, asta e cert! Încă din „Cuvânt-înainte”, autorul aduce o critică sistemelor educaționale contemporane care predau studenților la filosofie ceea ce se numește filosofii. Ei vor trebui, de obicei, ca pentru examen să pregătească o disertație, ca dovadă a faptului că și-au însușit, în sensul „au reținut”, problemele ridicate de unul sau altul dintre filosofii studiați. Sau, o disertație pe o anumită problematică tratată de mai mulți filosofi. Tocmai această simplificare a filosofiei este obiectul criticii…
… istoria „filosofiei” nu se confundă cu istoria filosofiilor, dacă înțelegem prin „filosofii” discursurile teoretice și sistemele filosofilor. Pe lângă această istorie, este loc, într-adevăr, pentru un studiu al comportamentelor și al vieții filosofice.
Așa cum spune autorul, cartea prezintă „fenomenul istoric și spiritual reprezentat de filosofia antică”. De ce antichitatea? E simplu de argumentat:
…cum spunea Aristotel, pentru a înțelege lucrurile, trebuie să le vedem în devenirea lor, să le surprindem în momentul nașterii lor. Dacă vorbim acum despre „filosofie” este pentru că grecii au inventat cuvântul philosophia, care înseamnă „iubire de înțelepciune”, și fiindcă tradiția acestei philosophia grecești s-a transmis în Evul Mediu, apoi în timpurile moderne. Este vorba de reluarea fenomenului de la originea sa, fiind întru totul conștienți de faptul că filosofia este un fenomen istoric ce a început în timp și a evoluat până în zilele noastre.
Hadot ne spune clar faptul că lucrurile nu s-au desfășurat pe baza străduinței fiecărui filosof de a inventa câte o nouă construcție sistematică și abstractă în încercări succesive de a explica universul, ci că a fost vorba de lucruri mult mai practice, de adoptarea unei anumite maniere de comportament și de alegerea unui mod efectiv de viață! Ei practic își „trăiau” filosofia, nu doar perorau despre ea! Desigur că au avut o capacitate uimitoare de a dezvolta reflecții teoretice în privința celor mai subtile teorii ale cunoașterii, ale logicii sau ale fizicii, dar
…cel puțin odată cu Socrate, opțiunea pentru un mod de viață nu se situează la sfârșitul activității filosofice, ca un fel de apendice, ci din contră, la origine, într-o complexă interacțiune între reacția critică față de alte atitudini existențiale, viziunea globală a unei maniere de a trăi și de a vedea lumea și decizia voluntară însăși.
Trebuie să-nțelegem, prin urmare, că:
- pe de o parte, discursul filosofic e consecința unui mod de viață și a unei opțiuni existențiale;
- pe de altă parte, alegerea unui mod de viață nu avea loc în solitudine, filosofia neputând exista în afara unui grup, a unei „școli” filosofice; aderarea la un astfel de grup presupunea o profundă schimbare a vieții individului.
Înainte de toate, filosofia reprezenta o manieră de trai, fiind totuși strâns legată de discursul filosofic. Se mai impune o precizare: există o distanță între filosofie și înțelepciune, fără a însemna că cele două se opun, ci că, deși filosoful nu e înțelept, dar că tinde permanent să atingă înțelepciunea, fără a o putea face vreodată. În termeni matematici asta ar fi curba asimptotică.
Expunându-ne diversele „școli filosofice”, autorul ne va oferi și descrieri ale așa-numitelor „exerciții spirituale” specifice, înțelegând prin ele niște practici ce puteau fi de Natură fizică (precum regimul alimentar), sau de natură discursivă (dialogul și meditația), sau de natură intuitivă (precum contemplarea). Toate aveau rolul obținerii unor transformări în discipol.
Cartea e structurată în trei mari părți:
- o expunere a istoriei primelor întrebuințări ale cuvântului philosophia;
- identificarea elementelor specifice diferitelor „școli filosofice”;
- căutarea motivației pentru care, începând cu Evul Mediu, filosofia a început să fie percepută drept o activitate pur teoretică, în condițiile în care, la origini, a fost cu totul altceva: o opțiune de viață.
Partea întâi. Definiția platoniciană a filosofului și antecedentele ei
I. Filosofia înainte de filosofie
Primii gânditori ai Greciei
Deși familia de cuvinte asociate cu philosophia au apărut prin secolul V Î.Hr., conceptul n-a fost definit în mod filosofic decât un secol mai târziu, de către Platon. Dar, primii gânditori greci apăruseră deja prin secolul VI î.Hr. în marginile zonei de influență greacă, în cetatea Milet din Asia Mică. Astfel, e de remarcat Thales, unul din cei Șapte Înțelepți, creditat cu prezicerea eclipsei solare din 28 mai 585, urmat apoi de Anaximandru și de Anaximenes. Cam în aceeași perioadă, Xenofan din Colophon ajunge în Elea (vezi Școala eleată), Pitagora se stabilește la Crotona și apoi la Metapont, deși era originar din Samos. Astfel, odată cu Parmenide și Empedocle, atât Sicilia, cât și sudul Italiei vor deveni centrul unei intense activități intelectuale.
Ce urmăreau acești primi gânditori? Ei căutau o explicație rațională a lumii. Ori această căutare a produs o decisivă cotitură în istoria gândirii umane! Ei au făcut trecerea de la cosmogoniile de natură mitică preexistente, la teorii raționale despre lume, chiar dacă mai păstrează încă schema ternară ce structura aceste cosmogonii. Raționalitatea acestor teorii e dată de încercarea de explicare a lumii printr-o luptă între realități „fizice” și predominanța uneia asupra celorlalte, în locul luptei dintre elemente. Se ajunge astfel la cuvântul physis, semnificând la origine și începutul, și desfășurarea, dar și rezultatul procesului de formare a unui lucru. Astfel obiectivul demersului intelectual al acestor gânditori, un demers denumit cercetare (historia), este physis-ul universal.
Paideia
Primii gânditori antici aveau ca obiectiv nu doar propria persoană. Erau mânați de dorința de a forma și educa, de ceea ce ei numeau paideia. Odată cu înflorirea democrației din secolul lui Pericle, însăși cetățile se vor preocupa de formarea viitorilor cetățeni.
Dar viața democratică dă naștere luptelor pentru putere: trebuie să știi să persuadezi poporul, să-l faci să ia o decizie sau alta în cadrul adunării. este deci necesar, dacă vrei să devii conducător al poporului, să dobândești măiestria limbajului. Acestei nevoi îi va răspunde mișcarea sofistă.
Sofiștii secolului al V-lea
Atena devine centrul activității intelectuale. Aici se strâng profesori și savanți ce aduc cu ei moduri de gândire complet străine cetății până atunci. Protagoras și Prodicos vin din Ionia, Gorgias vine din sudul Italiei.
Direcțiile de gândire induse de toți aceștia reprezintă atât continuitate, cât și ruptură de predecesori. Continuitatea e dată de faptul că argumentarea sofistă folosește în continuare argumente de la Parmenide, Zenon din Elea sau Melissos, iar ruptura provine din faptul că ei supun unei critici radicale cunoașterea anterioară, insistând asupra conflictului dintre natură (physis) și convențiile umane concretizate în legi (nomoi).
Dacă până la apariția sofiștilor tineretul era educat pentru atingerea perfecțiunii, pentru areté, prin frecventarea lumii adulților, acea synousia, odată cu ei apare educația într-un mediu artificial, lucru păstrat până în zilele noastre.
Sofiștii nu întemeiază școli permanente. Acceptând retribuții, propun serii de cursuri, făcându-și singuri reclamă prin conferințe publice în care își etalează știința și abilitățile. „Sunt profesori ambulanți, care fac nu doar Atena să beneficieze de tehnica lor, ci și alte cetăți.”
II. Apariția noțiunii de „filosofare”
Mărturia lui Herodot
Se presupune că presocraticii secolelor VII și VI î.Hr. incluzându-i și pe Pitagora și Heraclit (cu oarece îndoieli) nu au cunoscut nici adjectivul philosophos, nici verbul philosophein (a filosofa), și cu atât mai puțin cuvântul philosophia.
Conform lui Herodot, a avut loc o întâlnire între Solon, legislator al Atenei, și bogatul Cresus, regele Lydiei, cel care se adresează i se adresează astfel:
Oaspete al meu atenian, faima înțelepciunii (sophies) și a călătoriilor tale a ajuns până la noi. Ni s-a spus că având gustul înțelepciunii (philosopheon), ai vizitat multe țări, datorită dorinței tale de a vedea.
De aici s-ar putea înțelege dorința de a cunoaște, de a obține o mai bogată experiență a realității, în ultimă instanță asta însemnând înțelepciune. Iar acest demers al presocraticilor poate fi considerat ca cercetare, adică historia.
Într-o manieră generală, începând cu Homer, cuvintele compuse cu philo- serveau la desemnarea dispoziției cuiva care și-a atins interesul, plăcerea, rațiunea de a trăi, de a se dedica unei anumite activități: philo-posia, de exemplu, este plăcerea și interesul manifestat față de băutură, philo-timia este înclinația de a dobândi onoruri, philo-sofia va fi interesul manifestat față de sophia.
Mândria Atenei
Condițiile istorice ale Atenei secolului V î.Hr. au făcut posibile condițiile ca aici să ia naștere filosofia.
Această activitate cuprinde tot ceea ce se raportează la cultura intelectuală și generală: speculații ale presocraticilor, științe pe cale de a se naște, teorie a limbajului, tehnică retorică artă a persuadării.
Noțiunea de sophia
Și totuși, în acea perioadă nu exista o definiție filosofică a noțiunii de sophia. Încercările moderne de definire a conceptului au mers de la a-i atribui semnificația de cunoaștere, până la ce de înțelepciune. Un sophos este cel ce are o cultură enciclopedică, ea provenind din experiență de viață și călătorii. De fapt, cunoașterea e pricepere, iar adevărata pricepere e o cunoaștere a înfăptuirii binelui.
După Homer, cuvintele sophia și sophos erau utilizate în contextele cele mai diverse, în legătură cu conduite și situații care, aparent, nu aveau nimic de-a face cu cele ale „filosofilor”.
Înțelegem deci că fiind la început de drum, cuvântului sophia i se atribuiau semnificații diverse, pornind de la îndemânarea dovedită într-un meșteșug, până la talentul de a compune versuri. Cu certitudine însă, ideea fundamentală ce se naște acum este aceea a identificării valorii discursului și a importanței darului vorbirii. Chiar și iscusința în relațiile interumane, mergând până la șiretenie disimulare, putea fi redată tot prin termenul sophia. Cu certitudine, grecii au ajuns să acorde o mare importanță educației morale.
Prin secolul VI î.Hr., sophia capătă noi valențe. Între timp se dezvoltau științele „exacte” (aritmetica, geometria, medicina și astronomia). Așa încât, „experții” în artă și politică au fost completați de cei ce stăpâneau știința. Odată cu Thales din Milet, s-a dezvoltat și conceptul de physis, ca fenomen al dezvoltării ființelor vii, a universului, legat intim de considerații de natură etică.
Ulterior au apărut sofiștii, cei ce, contra cost, le predau tinerilor sophia. Cu precizarea că pentru ei, sophia avea în primul rând semnificația priceperii în viața politică, fără a ignora complet și celelalte componente.
III. Figura lui Socrate
Atunci când Platon propune o definiție a „filosofului” în dialogul Banchetul, îl are, desigur, ca exemplu pe Socrate, filosoful dintre oameni… Socrate omul e mai dificil de cunoscut astăzi. Ne este mai la îndemână o cunoaștere a mitului socratic, prin prisma primei sale generații de discipoli, cei care au scris despre el.
Figura lui Socrate
Iată o comparație oarecum surprinzătoare: Socrate și Iisus, ambii cu influență istorică imensă!
După moartea acestora, discipolii au fondat școli pentru transmiterea mesajului lor.
Mai mult, complexitatea lui Socrate a făcut ca școlile create în baza atitudinii socratice au fost mult mai diferite unele de altele decât cele ale creștinismului inițial. Printre discipolii socratici pot fi amintiți:
- Antistene, fondatorul școlii cinice, cea care proslăvea concentrarea și austeritatea;
- Aristip, întemeietor al școlii cin Cyrene, preocupat de arta de a trăi prin obținerea celui mai mare beneficiu din situația curentă;
- Euclid, creatorul școlii din Megara, cunoscut ca dialectician.
Totuși, în istorie a rămas mai pregnant un alt discipol, Platon. El a știut să ofere dialogurilor sale o mare valoare literară, dar a și întemeiat o școală ce a supraviețuit peste secole.
La scurt timp după moartea lui, Socrate a devenit deja un mit. Tocmai acest mit a marcat întreaga istorie a filosofiei.
În orice caz, un aspect pare a fi comun tuturor acestor școli: odată cu ele apare conceptul sau ideea de filosofie, înțeleasă, după cum vom vedea, ca un anumit discurs legat de un mod de viață și ca un mod de viață legat de un anumit discurs.
Ne-cunoașterea socratică și critica științei sofiste
Veșnica temă a lui Socrate conform căreia „Știu că nu știu nimic” l-a condus pe Platon, în scrierea sa „În apărarea lui Socrate” să sublinieze un paradox: înțelept e cel ce e conștient de neștiința sa! De fapt, Platon încearcă să sublinieze faptul că Socrate și-a asumat misiunea de a-i conștientiza pe oameni de propria lor ne-înțelepciune, iar pentru îndeplinirea acestei misiuni, el, Socrate, va lua o atitudine naivă, a celui care chipurile nu știe.
Când Socrate pretinde că nu știe decât un singur lucru, și anume că nu știe nimic, înseamnă că refuză concepția tradițională de cunoaștere.
În cadrul „dialogului socratic” e un joc a cărei întrebare reală nu e legată de lucrul despre care se vorbește, ci de cel care vorbește.
Este vorba deci, nu atât de o punere în discuție a cunoașterii aparente pe care credem că o posedăm, ci de o punere în discuție a noastră și a valorilor ce ne guvernează propria viață. Căci, la urma urmei, după ce a dialogat cu Socrate, interlocutorul său nu știe mai bine de ce face aceasta. El devine conștient de contradicțiile discursului său și de propriile sale contradicții interioare. Se îndoiește de el însuși. Ajunge, ca Socrate, să știe că nu știe nimic. Făcând însă aceasta, ia distanță de el însuși, se dedublează, o parte din el identificându-se din acest moment cu Socrate prin acordul mutual pe care Socrate îl pretinde interlocutorului în fiecare etapă a discuției. În el se produce o conștientizare de sine; se pune din nou în discuție pe sine.
Problema se reduce astfel nu la aș ști cutare lucru, ci la a fi într-o manieră sau alta.
Apelul „individului” către „individ”
contrar celor susținute de sofiști care susțineau că a filosofa se reduce la a dobândi o cunoaștere sau o deprindere (o sophia), de fapt a filosofa înseamnă a ne pune pe noi înșine în discuție, pornind de la premisa că nu suntem chiar ceea ce ar trebui să fim.
Conform lui Platon (vezi „Theaitetos”), Socrate însuși ar fi spus despre sine: „Sunt în întregime derutant (atopos) și nu provoc decât aporia (perplexități)”. Într-un dialog cu Socrate, chiar dacă unii se opuneau, era necesar ca interlocutorul să se supună exigențelor discursului rațional, exigențelor rațiunii.
Cunoașterea lui Socrate: valoarea absolută a intenției morale
Dincolo de afirmația sa conform căreia n-ar ști nimic, Socrate știe lucruri esențiale:
„Dar a face nedreptăți și a nu te supune celui mai bu, fie el om sau zeu, știu că acestea sunt fapte rele și rușinoase. Așadar, de niște lucruri despre care nu știu dacă nu cumva sunt bune nu mă voi teme și nu voi fugi de ele mai degrabă decât de aceste lucruri despre care știu sigur că sunt rele.”
De fapt, cunoașterea și ne-cunoașterea nu se referă la concepte, ci la valori. Nu o teorie abstractă exprimată printr-o serie de propoziții reprezintă cunoaștere, ci certitudinea unei opțiuni, a unei decizii sau inițiative, care devine cunoaștere-a-ceea-ce-trebuie-preferat, sau, altfel spus, a-ști-să-trăiești. E vorba de cunoașterea descoperită personal, ce provine din interior. Ajungem la acel daimon vocea interioară de natură divină, care te împiedică să facă anumite lucruri. În viziunea socratică, filosoful are rolul de a-i oferi interlocutorului posibilitatea înțelegerii binelui adevărat și a adevăratei valori.
Astfel, adevărata valoare a opțiunii morale capătă o nouă perspectivă prin declarația lui Socrate: „Pentru un om bun nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte”. Și asta în condițiile în care:
„O viață care nu se supune pe sine cercetării nu merită să fie trăită.”
De altfel, totul duce cu gândul că această cunoaștere nu este dobândită niciodată. Socrate nu încetează să supună cercetării nu doar pe ceilalți, ci și pe sine însuși. Puritatea intenției morale trebuie să fie mereu reînnoită și restabilită. Schimbarea de sine nu este niciodată definitivă. Ea necesită o permanentă recucerire.
Grijă de sine, grijă de alții
Socrate n-a putut fi inclus într-o categorie, n-a putut fi clasat. El nu e nici în lume, nici în afara ei. Și asta în primul rând pentru că ai săi concetățeni nu-i sesizează, sau nu-i pot accepta invitația de a repune permanent în discuție valorile lor. Socrate „gândea că nu poți fi drept de unul singur, deoarece a fi singur înseamnă a înceta să fii”.
…în toată Antichitatea, Socrate va rămâne astfel modelul filosofului ideal, a cărui operă filosofică nu constă decât în viața sa și în moartea sa.
Prin secolul II d.Hr., Plutarh scria:
Majoritatea oamenilor își închipuie că filosofia constă în a discuta de la înălțimea unei tribune și a ține cursuri asupra textelor. Însă ceea ce scapă cu totul acestor oameni este filosofia neîntreruptă care este exercitată zi de zi într-o manieră perfect egală cu sine (…) Socrate nu pregătea amfiteatre pentru auditoriu, nu se așeza la o catedră profesorală; nu avea un orar fix de discuții în care să se plimbe cu discipolii săi. Însă a filosofat râzând uneori de aceștia, bând sau mergând la luptă sau în Agora cu ei și, în sfârșit, mergând spre temniță și bând otravă. A fost primul care a dovedit că, în orice timp și loc, în tot ce ni se întâmplă și în tot ce facem, viața de zi cu zi oferă posibilitatea de a filosofa.
IV. Definiția filosofului în Banchetul lui Platon
Există posibilitatea ca Socrate, dacă l-a folosit, să-i fi atribuit cuvântului philosophia sensul curent al epocii, acela de a desemna cultura generală. Abia Platon, în dialogul să Banchetul, influențat fiind de personalitatea lui Socrate a atribuit un nou sens cuvântului philosophia.
Banchetul lui Platon
Vorbim aici despre o lucrare închinată amintirii lui Socrate, a cărui figură domină întregul dialog.
Eros, Socrate și filosoful
Iată un tip de problemă logică ridicată de marele înțelept:
Nu va vorbi el însuși, întrucât nu știe nimic, ci îi va face să vorbească pe ceilalți, în primul rând pe Agaton, cel care aduce elogiul Iubirii înaintea sa și care, mai ales, declară că Iubirea este frumoasă și grațioasă. Socrate începe deci prin a-l întreba pe Agaton dacă Iubirea este dorință a ceea ce posedăm sau a ceea ce nu posedăm. Dacă trebuie să admitem că Iubirea este dorință a ceea ce nu posedăm și dacă Iubirea este dorință a frumuseții, nu suntem obligați să conchidem că ea nu poate fi frumoasă, întrucât nu posedă frumusețea?
Comparând descrierea lui Eros, fiul Peniei și al lui Poros, cu descrierile făcute de diverși lui Socrate, se ajunge ușor la concluzia unui Eros-Socrate.
Putem spune că, odată cu Socrate din „Banchetul”, filosofia dobândește definitiv în istorie o tonalitate în același timp ironică și tragică. Ironică, întrucât adevăratul filosof va fi întotdeauna cel care știe că nu știe nimic, că nu este înțelept, fiind prin urmare nici înțelept, nici ne-înțelept, neavându-și locul nici în lumea necunoscătorilor, nici în lumea înțelepților, nici în lumea oamenilor, nici în cea a zeilor, de nedeterminat deci, fără nici un căpătâi, ca Eros și Socrate. Tragic, de asemenea, căci această ființă stranie este torturată și sfâșiată de dorința de a atinge acea înțelepciune ce-i scapă și pe care o iubește.
Se arată cumva că filosofia apare ca o experiență de iubire, iar imaginea filosofului, așa cum rezultă ea din scrierea lui Plato, va căpăta o importanță covârșitoare pe durata întregii istorii a filosofiei.
Isocrate
Chiar și la unul din contemporanii lui Platon, Isocrate, apare opoziția dintre filosofie și înțelepciune:
Filosofia (…) care ne-a format în vederea acțiunii, a introdus blândețea în raporturile noastre reciproce, a deosebit relele provocatoare din ignoranță de cele făcute conform necesității, ne-a învățat să le evităm pe primele și să le suportăm pe celelalte cu curaj, această filosofie a fost deci dezvăluită în cetatea noastră.
Apoi, putem afla câteva precizări:
Isocrate distinge deci de la început între o înțelepciune ideală, episteme, înțeleasă ca o pricepere desăvârșită în conduita de viață, întemeiată pe o putere de judecare infailibilă, și o înțelepciune practică (sophia) care este o pricepere dobândită printr-o temeinică educare a judecării, ce permite posibilitatea de a lua decizii potrivite, dar ipotetice, în situații de orice fel, apoi chiar formarea judecării care nu este altceva decât filosofia. Este vorba, de altfel, despre un alt tip de filosofie decât cea a lui Platon. S-ar putea vorbi de umanism în sensul clasic al cuvântului. „Isocrate este adânc convins că putem deveni mai buni învățând să vorbim bine”, cu condiția de a trata „subiecte nobile, frumoase, ce servesc umanitatea și interesul general”. Astfel, pentru el, filosofia este, indisolubil, arta de a vorbi și de a trăi bine.
Partea a doua. Filosofia ca mod de viață
V. Platon și Academia
Influența lui Socrate asupra modului în care aa evoluat abordările vieții în manieră filosofică a fost enormă. Începând cu Platon și continuând cu ceilalți, toți s-au raportat într-un fel sau altul la strânsa legătură dintre discursul filosofic și modul de viață filosofic.
Filosofia ca formă de viață în Academia lui Platon
Filosofia nu se poate realiza decât prin comunitatea de viață și dialogul dintre maestru și discipol, în cadrul unei școli. Multe secole mai târziu, Seneca va ridica încă în slăvi importanța filosofică a vieții în comun:
Totuși, mai folositor decât slova scrisă ți-ar fi cuvântul viu și contactul personal. Trebuie să ai lucrurile în fața ochilor, mai întâi oamenii se încred mai degrabă în cele ce văd decât în cele ce aud și, apoi, calea învățăturilor e lungă, iar a exemplelor scurtă și sigură. Cleante n-ar fi întruchipat un al doilea Zenon, dacă l-ar fi ascultat numai; el a trăit alături de dânsul, i-a pătruns tainele, a văzut dacă-și duce viața, potrivit cu învățătura lui. Platon și Aristotel și toată mulțimea de filosofi care avea să apuce apoi pe căi deosebite au dobândit mai mult din felul de viață al lui Socrate, decât din cuvintele lui. Pe Metrodor, pe Hermarh, pe Polyenus nu școala lui Epicur i-a făcut oameni mari, ci împreuna-viețuire cu dânsul.
În viziunea lui Platon, ucenicii săi din cadrul Academiei erau pregătiți pentru viața politică a cetății. Anumite interpretări date scrierilor sale l-au acuzat chiar că-și dorea pentru el însuși titlul de conducător. Și totuși,
Platon creează un mediu educativ relativ separat de cetate. Socrate, la rândul său avea o altă concepție despre educație. Spre deosebire de sofiști, el considera că educația trebuie să se facă nu într-un mediu artificial, ci, așa cum se obișnuia în tradiția antică, intervenind în viața cetății.
Având în vedere dezvoltarea științelor, acestea au fost integrate în pregătirea ucenicilor. Printre ele, geometria și matematica ocupau locuri importante. Asta a condus chiar aici, în Academie, la descoperirea axiomaticii matematice, cea care formulează presupozițiile raționamentelor (principii, axiome, definiții și postulate) și care ordonează teoremele, deducându-le unele din altele. Toate astea i-au permis lui Euclid elaborarea vestitelor sale Elemente, la doar jumătate de secol mai târziu…
De cele mai multe ori, procesul de învățare se baza pe discutarea unei teze, lucru ce impunea cunoașterea dialecticii. Astfel dialogul nu era
o luptă între doi indivizi, în care cel mai abil își va impune punctul de vedere, ci de un efort comun al celor doi interlocutori care vor să se pună de acord cu exigențele raționale ale discursului cu sens, ale logos-ului.
Când are loc un dialog veritabil? Prima condiție e aceea a dorinței reale de a dialoga. Iar acest acord, pentru a nu fi pierdut din vedere, trebuie reînnoit în fiecare etapă a discuției. Dialogul te obligă astfel să te pui în locul interlocutorului, depășindu-ți astfel propriul punct de vedere.
Datorită efortului lor sincer, interlocutorii descoperă prin ei înșiși un adevăr independent de ei, în măsura în care se supun unei autorități superioare, logos-ului.
Ceea ce pare a fi limpede, este faptul că Academia lui Platon era un spațiu al discuțiilor libere, lipsit de dogmatism, printr-o deplină aderare la etica dialogului, lucru ce menținea unitatea în cadrul Academiei. În cadrul acestei structuri erau recomandate (și practicate) unele exerciții: minimizarea timpului alocat somnului la strictul necesar; menținerea calmului în nenorociri, fără a te revolta; pregătirea pentru moarte.
Discursul filosofic al lui Platon
Deși considera discursul filosofic vorbit ca fiind mult superior celui scris, totuși Platon, probabil în dorința de a se adresa nu doar membrilor Academiei sale, a scris dialoguri. Scopul final al acestora? Se pare că ele n-au fost scrise pentru „a informa”, ci pentru „a forma” practicanți ai dialogului, cu respectarea exigențelor rațiunii.
VI. Aristotel și școala sa
Forma de viață contemplativă
Contrar celor susținute de premergătorii săi, Aristotel (a se vedea și pagina de pe Coman Wiki) susținea că cea mai înaltă cunoaștere este cea căutată pentru ea însăși! Fost membru al Academiei lui Platon pentru douăzeci de ani, el a propus școlii sale, Lykeion, alte țeluri. Spre deosebire de intențiile lui Platon ce urmărea o finalitate politică, Aristotel nu avea în vedere decât o viață filosofică:
Cel ce se consacră activității spiritului nu depinde decât de sine însuși: activitatea sa va fi poate mai bună dacă va avea colaboratori, însă cu cât este mai înțelept, cu atât va putea fi mai singur. Viața conformă spiritului nu caută alt rezultat în afara sa, ci este dorită pentru ea însăși, își are propriul scop și, am putea spune, propria răsplată.
Practic, Aristotel susținea un mod de viață „contemplativ”.
Diferitele niveluri ale vieții „contemplative”
Școala lui Aristotel s-a dedicat vânării de informații aferente tuturor domeniilor, scopul acestor colectări de date fiind acela de a permite comparații și analogii, urmând ca astfel să se poată face o clasificare a fenomenelor, lucru ce ar facilita intuirea cauzelor. Se ajunge astfel la a considera întreaga realitate fizică, întregul univers ca fiind sacre.
Limitele discursului filosofic
În concepția lui Aristotel, un „curs” nu înseamnă un discurs al maestrului la care elevii săi iau notițe. Nu e vorba de a „informa”, ci de a-i „forma” și de a derula o cercetare contemplativă împreună. Astfel de cursuri au rolul de a-i familiariza pe învățăcei cu metodele de gândire. Asemenea lui Platon, și pentru Aristotel, rolul formativ aparține discutării problemelor, acest aspect fiind mai important chiar decât găsirea soluțiilor.
Astfel, simplul discurs nu-l poate influența pe ascultător fără o colaborare din partea acestuia.
Ca și pentru Platon, adevărata cunoaștere, în viziunea lui Aristotel, se naște doar printr-o îndelungată legătură cu conceptele, cu metodele, dar și cu faptele observate. Lucrurile trebuie experimentate mult timp pentru a le cunoaște, pentru a ne familiariza atât cu legile generale ale naturii, cât și cu exigențele raționale sau cu demersurile intelectului.
VII. Școlile elenistice
Caracteristici generale
„Elenistic” – un cuvânt ce semnifică o perioadă a istoriei grecești, ce începe de la vremea lui Alexandru cel Mare și se încheie odată cu dominația romană, adică între final de secol IV î.Hr. și sfârșit de secol I Î.Hr. De multe ori, această perioadă a fost prezentată ca una a decadenței civilizației grecești, dar asta nu e întru totul adevărat. Cetățile au continuat să aibă o intensă activitate, atât culturală, cât și politică, religioasă sau sportivă. Au existat, desigur, frământări ale filosofilor confruntați cu corupția din cetate.
Când filosoful își dă seama că este total neputincios să aducă cel mai mic remediu corupției din cetate, oare ce mai poate face decât să practice filosofia, singur, sau împreună cu alții? Din păcate, aceasta este situația în care se găseau aproape toți filosofii Antichității în raportarea la lumea politică, chiar și Marcus Aurelius, care, deși împărat, și-a exprimat și el sentimentul de neputință în fața neînțelegerii și a inerției supușilor săi.
Și totuși niciodată n-au renunțat filosofii la speranța de a schimba cetatea, fie și numai prin exemplul personal. Din păcate, pierderea scrierilor lor (de notat, spre exemplu că doar Hrisip, continuator al stoicismului lui Zenon, ar fi scris cel puțin trei sute de tratate care nu s-au păstrat), face ca viziunea contemporană asupra istoriei filosofiei să fie cumva deformată. Astfel, dacă ar fi dispărut operele lui Platon și Aristotel și ar fi supraviețuit scrierile lui Zenon și Hrisip, nu cumva am fi avut o cu totul altă viziune?
Urmare a expediției lui Alexandru Cel Mare asupra Asiei, ocazie cu care și filosofi au ajuns acolo, unii dintre ei au fost influențați de modul de viață al „înțelepților goi” ai Indiei. Astfel cinicii, care disprețuiau toate convențiile umane, au descoperit în acei gymnosofiști o aceeași atitudine, dusă la extrem.
Oricum, autorul subliniază încă o dată diferența dintre studioșii moderni ai filosofiei și modul de viață al filosofului antic… Azi, nu e vorba de o aderare intelectuală, cu angajarea modului de viață.
Pentru noi, modernii, noțiunea de școală filosofică evocă numai ideea unei tendințe doctrinare, a unei poziții teoretice.
În antichitate era cu totul altfel. Nici o obligație universitară nu orientează viitorul filosof spre o școală sau alta, ci, în funcție de modul de viață practicat, viitorul filosof vine să asiste la lecții în instituția școlară (schole) aleasă
Aflăm că finalul de secol IV găsește activitatea filosofică concentrată la Atena, în cele patru școli: Academia lui Platon, Liceul lui Aristotel, Grădina lui Epicur și Stoa lui Zenon.
Asemenea școli sunt larg deschise publicului. Majoritatea filosofilor, dar nu toți, consideră drept o chestiune de onoare să predea fără onorarii. Este ceea ce îi deosebește de sofiști. Resursele pecuniare sunt personale sau provin de la binefăcători, precum Idomeneus pentru Epicur. Nevoile școlii erau acoperite printr-o cotizație zilnică de doi oboli: doi oboli reprezentau „salariul unui sclav care muncea cu ziua și abia ajungeau, după cum spune Menandru, pentru a plăti un ceai”. În general, distingem, dintre cei care frecventează școala, simplii ascultători și grupul adevăraților discipoli, numiți „intimii”, „prietenii” sau „însoțitorii”, împărțiți și ei în tineri și vârstnici.
Pe lângă cele patru școli, în Atena mai existau încă două curente, ce par să fi fost foarte diferite: scepticismul sau pyrrhonismul și cinismul.
Oricum, pentru cinici, filosofia apare ca o terapeutică a grijilor, angoaselor și mizeriei umane, o mizerie rezultată din convențiile și constrângerile sociale, a căutării a falselor plăceri pentru epicurei, o terapie a căutării plăcerii și interesului egoist la stoici și a opiniilor neadevărate, la sceptici.
Cinismul
Deși există discuții în privința întemeietorului acestui curent, indicat fiind Antistene, discipol al lui Socrate, figura marcantă a lui rămâne Diogene.
Traista unui cinic conține doar strictul necesar supraviețuirii, el neavând teamă de cei puternici și exprimându-se cu o provocatoare libertate de vorbire în orice împrejurare.
Filosofia cinică este o opțiune de viață, opțiunea libertății sau a totalei independențe (autarkeia) față de nevoile inutile, refuzul luxului și al vanității (typhos).
Pyrrhon
Pyrrhon avea un comportament corespunzător unei opțiuni de viață, care, simplu, se rezuma la indiferență față de toate lucrurile. Rămâne în aceeași stare, nu exprimă emoții sub influența lucrurilor exterioare. O astfel de atitudine are la bază concepția conform căreia judecățile exprimate de oameni în privința unui lucru sau al altuia sunt bazate pe simple convenții, ceea ce ne împiedică să știm dacă un lucru este, în sine, bun sau rău.
Altfel spus, pentru el, totul este indiferent, cu excepția indiferenței față de lucrurile indiferente şi care este, în cele din urmă, virtutea, deci valoarea absolută.
Epicureismul
Epicur și-a întemeiat la Atena școala prin 306 î.Hr.
Pentru Epicur, opțiunea socratică și platoniciană în favoarea iubirii Binelui este o iluzie: în realitate, individul nu este pus în mișcare decât prin căutarea plăcerii sale și a interesului său.
Sigur, lucrurile sunt nuanțate, făcându-se o diferență tranșantă între plăcerile mobile și plăcerea stabilă, cea în stare de echilibru. Iar ca metodă de atingere a plăcerii stabile, se practică o asceză a dorințelor. Înfrânarea dorințelor de orice fel are la bază distincția dintre dorințele naturale și necesare și dorințele goale, cele care nu sunt nici naturale și nici necesare.
Stoicismul
Zenon a fost întemeietorul stoicismului, școala fiind continuată de Hrisip. Ca opțiune fundamentală, stoicismul afirmă că pentru un om bun, nu există nimic rău, nici în viață, nici în moarte.
Căci omul de bine consideră că nu există alt rău decât cel moral și că nu există alt bine decât cel moral, anume ceea ce se poate într-adevăr numi datorie sau virtute; este valoarea supremă pentru care nu trebuie să ezităm în a înfrunta moartea. Opțiunea stoică se situează astfel în continuitatea celei socratice și este diametral opusă celei epicureice: fericirea nu constă în plăcerea sau în interesul individual, ci în exigența binelui, dictată de rațiune și transcendentă individului. Opțiunea stoică se opune deopotrivă celei platoniciene, în măsura în care ea vrea ca fericirea, adică binele moral, să fie accesibilă tuturor în această lume.
Stoicii aveau un discurs ce cuprindea trei părți: fizica, logica și etica. Stoicul nu e un simplu observator. El acționează, ia parte la viața socială și politică, dar acțiunea sa este în serviciul comunității, nu al propriului interes. În scopul menținerii concentrării lor, stoicii au apelat adesea la simboluri încrustate pe obiecte personale și la expresii simple, sub formă de dictoane.
Aristotelismul
În epoca elenistică, aristotelicii au fost mai ales savanți, singura excepție (cunoscută) fiind Teofrast, primul succesor al lui Aristotel, ce pare a-l fi urmat pe acesta în contemplație și organizarea cercetării. Uimitor ar fi faptul că încă din secolul III î.Hr., astronomul Aristarh din Samos emitea ipoteza că Soarele și stelele sunt imobile, iar planetele (inclusiv Pământul) se învârt în jurul Soarelui. fiecare rotindu-se pe orbita sa.
Academia platoniciană
La un moment dat, pe la jumătatea secolului III î.Hr., la conducerea Academiei ajunge Arcesilaus, cel ce produce o întoarcere la opțiunea de viață socratică. De fapt, el se împotrivea falsei cunoașteri și a falselor certitudini ale filosofilor dogmatici.
Metoda lui de învățământ constă în respingerea, prin argumentarea sa proprie a tezei pe care ascultătorii au fost invitați să i-o propună.
Prin succesorii săi, Carneade și Philos din Larissa, Academia a evoluat spre probabilism, afirmând că, deși nu putem atinge adevărul, am putea ajunge la ceva plauzibil, la soluții acceptabil, fie ele științifice sau din domeniul practicii morale.
Scepticismul
Odată cu scepticismul, distincția dintre filosofie și discurs filosofic își atinge punctul său extrem, întrucât (…), discursul filosofic sceptic ajunge la auto-suprimare, pentru a nu lăsa loc decât unui mod de viață care se vrea de altfel non-filosofic.
Scepticismul ajunge la opera artei filosofice, la pacea sufletului, renunțând la filosofie, înțeleasă ca discurs filosofic.
Ce mai rămâne atunci, după această eliminare a discursului filosofic? Un mod de viață ce va fi altminteri unul non-filosofic. Este viața însăși, adică viața de toate zilele, viața care îi conduce pe toți oamenii este regula de viață a scepticului: a utiliza pur și simplu, precum profanii, resursele tale naturale, simțurile și inteligența, a se conforma obiceiurilor, legilor, instituțiilor țării sale; a-și urma dispozițiile și tendințele naturale; a mânca atunci când îți este foame, a bea când îți este sete. Întoarcere naivă la simplitate?
VIII. Școlile filosofice în epoca imperială
Caracteristici generale
Cu excepția celei epicureice, școlile filosofice (concentrate în principal în Atena) au cam dispărut la sfârșitul Republicii romane sau începutul Imperiului. Factorii acestor dispariții sunt foarte diverși, unul fiind probabil distrugerea Atenei de către Sylla (87 î.Hr.). Ulterior, se deschid școli filosofice în numeroase orașe ale Imperiului Roman, dar are loc o profundă transformare a metodelor de predare.
Nu existau decât patru mari școli, luând de această dată termenul de școală în sensul de tendință doctrinară, platonismul, aristotelismul, stoicismul și epicureismul, însoțite de două fenomene mai complexe: scepticismul și cinismul.
Are loc procesul de birocratizare a învățământului filosofic, acesta ajungând a fi de tip municipal, retribuit de orașe. Apogeul acestui model are loc atunci când împăratul Marcus Aurelius a fondat patru catedre imperiale retribuite de Trezoreria imperială. Se ajunge ca învățământul să însemne explicarea textelor „autorităților” în domeniu, precum dialogurile lui Platon, tratatele lui Hrisip și ale succesorilor săi.
Pe de altă parte, cu trecerea secolelor, textele fondatorilor școlilor devin dificil de înțeles pentru ucenicii filosofi și, trebuie să o reamintim, adevărul se reprezintă de aici înainte ca fidelitate față de tradiția provenită de la „autorități”.
Cartea ne explică metodele de predare, așa cum a fost perioada comentariului, dar și alegerea modului de viață.
Plotin și Porfir
Porfir, discipol al lui Plotin, a scris un tratat numit „Despre abstinența hranei animale”, pentru a-și aduce un membru al școlii la practica vegetariană.
Porfir reia o idee aristotelică: nu e suficient să dobândești cunoștințe, ci trebuie ca ele să „devină natură în noi”, „să crească odată cu noi”.
El vorbește despre un mod de viață specific filosofului: detașarea de senzație, de imaginație, furnizarea unui minim necesar organismului, abandonarea agitației mulțimilor, într-un cuvânt o viață ascetică.
La rându-i, Plotin a scris cincizeci și patru de tratate, o explicație a genezei realității, plecând de la o unitate primordială. Și totuși el nu a expus un sistem, doar a încercat să rezolve probleme particulare ridicate de auditori la învățăturile lui.
Neoplatonismul postplotinian și teurgia
După Plotin, neoplatonismul a avut ca reprezentanți pe Iamblichos, Syrianus, Proclus și Damascius.
Comentariile lui Proclus asupra lui Platon sunt remarcabile momente de exegeză. Și, pentru a lua un alt exemplu, reflecțiile lui Damascius privind aporiile implicate în noțiunea de „Principiu al întregului” ating o mare profunzime. Nu e deloc uimitor că sistemul lui Proclus a avut o influență capitală în întreaga istorie a gândirii occidentale, mai ales în Renaștere și în perioada romantismului german.
Cândva, prin secolul II d.Hr. apare cuvântul „teurgie”. Se bănuiește a fi creația autorului/autorilor Oracolelor caldeene, trimițând la riturile dedicate purificării spiritului și a „vehiculului imediat”, corpul astral, ce permite contemplarea zeilor.
Am ajuns deja spre sfârșitul Antichității, perioadă în care, atât în neoplatonism, cât și în creștinism, cele două mișcări spirituale opuse, „omul nu se poate salva prin propriile-i forțe, având nevoie de o inițiativă divină.
IX. Filosofie și discurs filosofic
Filosofia și ambiguitatea discursului filosofic
Astfel, filosofia și discursul filosofic se prezintă în același timp, drept incomensurabile și de neseparat.
Mai întâi incomensurabile, deoarece, pentru antici, ești filosof nu în raport cu originalitatea și bogăția discursului filosofic pe care-l inventezi sau dezvolți, ci în funcție de felul în care trăiești. Este vorba, înainte de toate, de a deveni mai bun. Iar discursul filosofic nu este filosofic decât dacă se transformă în mod de viață.
Și totuși, discursul filosofic nu poate lipsi vieții filosofice, în condițiile în care aceasta îl inspiră și îl animă.
Dialogul cu sine este o practică răspândită în întreaga Antichitate. Se știe, de exemplu, că Pyrrhon își uimea concetățenii deoarece vorbea cu voce tare cu sine însuși, iar stoicul Cleanthes își făcea reproșuri în aceeași manieră. Meditația în tăcere se poate practica în picioare și nemișcat – cum este stilul lui Socrate – sau plimbându-ne, cum o spune poetul Horațiu: „Mergi tăcut, cu pași măsurați, de-a lungul pădurilor curate, având în minte doar gândurile demne de un înțelept și de un om de bine?” sau stoicul Epictet: „Plimbă-te singur, conversează cu tine însuți”. Meditația aparține unui ansamblu de practici ce nu țin toate de natura discursului, dar care sunt întotdeauna mărturia angajamentului personal al filosofului și, pentru el, un mijloc de a se transforma și a se influența pe sine.
Exerciții spirituale
Printre acestea, deși probabil că nu s-au păstrat mărturii despre toate practicile filosofilor antici, se pot enumera câteva: exercițiile de memorie (practicate de Pitagora) și rememorare a evenimentelor zilei trecute. Se mai practicau exerciții comune corpului și sufletului, exersarea condițiilor de viață dificile (frig, căldură, sete, foame, duritatea patului, abținerea de la lucruri plăcute și suportarea celor grele. O altă practică era legată de asceză, dar și concentrarea asupra sinelui și examenul personal de conștiință.
Rememorarea zilei, dimineața, sau seara, era o practică. Despre Antiphon, se spune că a propus o terapie ce consta în îngrijirea prin cuvânt a durerilor și suferințelor. Musonius Rufus a scris un tratat „Despre exercițiu” (pierdut acum), în care afirma că cei ce filosofează trebuie să se exerseze, deosebind exercițiile proprii sufletului de cele comune sufletului și corpului. Aproape toate curentele filosofice propuneau exerciții de asceză (cuvântul grec askesis semnifică tocmai „exercițiu”). Gândul morții joacă un rol decisiv. Marcus Aurelius scria:
„Nu trăim decât prezentul, acest mic infinit, restul este ori deja trăit, ori este nesigur.”
Și asta chiar dacă un stoic se vrea om de acțiune, care pentru a trăi trebuie să-și facă proiecte, să țină cont de trecut și să-și prevadă acțiunile. Oricum, unul din exercițiile filosofice fundamentale este cel al morții.
Examenul de conștiință e strict legat de concentrarea asupra sinelui. Chiar și fizica a fost folosită ca exercițiu spiritual, chiar dacă ceea ce însemna atunci fizica se putea reduce la observarea naturii. Mai ales pentru stoici, care aveau conștiința de a fi permanent în contact cu întregul univers.
O metodă de educare individuală era îndrumarea spirituală. Plutarh afirmă că majoritatea oamenilor i-au considerat pe filosofi doar simpli sofiști, care după ridicarea de la catedră sunt inferiori celorlalți oameni în viața reală. Dar, altfel stă situația în cazul adevăraților filosofi.
Înțelepciunea a fost considerată pe durata întregii Antichități ca fiind idealul, o stare în care omul e radical diferit de ceilalți. Figura înțeleptului este o normă transcendentă ce nu doar influențează, ci chiar determină modul de viață al filosofului. Înțeleptul rămâne identic cu sine însuși. Problema raportării filosofului la înțelept și înțelepciune e una comună tuturor curentelor filosofice antice…
Partea a treia. Ruptură și continuitate. Evul mediu și timpurile moderne
X. Creștinismul ca filosofie revelată
Creștinismul definindu-se ca filosofie
La originile sale, creștinismul, cum se prezintă în cuvântul lui Iisus, anunța iminența sfârșitului lumii și venirea împărăției lui Dumnezeu, un mesaj absolut străin mentalității grecești și perspectivelor filosofiei, fiindcă se înscrie în universul de gândire al iudaismului, pe care îl bulversează.
Creștinismul a introdus ideea unui intermediar între Dumnezeu și Lume, un intermediar numit Sophia sau Logos. Iar Logos-ul era cuvântul creator. Și tocmai datorită ambiguității cuvântului Logos, a fost posibilă o „filosofie creștină”.
Din secolul II d.Hr., scriitorii creștini, numiți apologeți, deoarece s-au străduit să prezinte creștinismul într-o formă comprehensibilă lumii greco-romane, au folosit noțiunea de Logos pentru a defini creștinismul drept filosofie.
Mai mult, unii apologeți au forțat prezentarea:
Filosofia creștină constă tocmai în a trăi conform Logos-ului, adică potrivit rațiunii, astfel încât, după Iustin, „cei care înainte de Hristos au dus o viață condusă de rațiune (logos) sunt creștini, chiar dacă au fost considerați atei, precum Socrate, Heraclit și semenii lor”.
Este cert că teme ale filosofiei clasice grecești au fost preluate în creștinism.
Dacă creștinii au preluat cuvântul grecesc philosophia pentru a desemna această perfecțiune a vieții creștine care este monahismul, însemnă că philosophia desemna într-adevăr un mod de viață, astfel încât, reluând termenul, „filosofii creștini”
Creștinism și filosofie antică
Ceea ce devine și mai evident prin unele scrieri creștine este preluarea celor trei componente ale filosofiei din școala platoniciană, exprimate ca „practică, fizică și teologie”. Iată ce scria Evraghie Ponticul:
Creștinismul este învățătura Mântuitorului nostru Iisus Hristos alcătuită din practică, fizică și teologie.
Autorul face o remarcă interesantă:
Trebuie deci să recunoaștem că, sub influența filosofiei antice, anumite valori ce nu erau decât secundare, dacă nu inexistente, în creștinism s-au plasat în primul plan.
XI. Dispariții și reapariții ale concepției antice despre filosofie
Se ridică o întrebare esențială:
Dacă filosofia antică lega atât de strâns discursul filosofic de forma de viață, cum e posibil ca acum, în predarea obișnuită a istoriei filosofiei, ea să fie prezentată înainte de toate ca un discurs, fie că este vorba de un discurs teoretic și sistematic, fie de discursul critic, fără vreun raport direct, în orice caz, cu modul de a trăi al filosofului?
Încă o dată: creștinism și filosofie
Iar autorul precizează drept cauze ale acestei transformări, pe cele de ordin istoric. Prezentându-se inițial ca filosofie în sensul antic al cuvântului, ca mod și opțiune de viață, ulterior, s-a desfășurat un proces de separare, mai ales în Evul Mediu, între modul de viață și discurs. „Filosofia” a fost pusă în serviciul teologiei, devenind astfel un simplu discurs teoretic, tendința aceasta continuând și în prezent.
Filosofia – servitoarea teologiei
Această reprezentare a filosofiei, ca servitoare, sclavă chiar a unei teologii sau înțelepciuni superioare, avea de fapt o îndelungată istorie. De la începutul erei noastre o vom găsi la Philon din Alexandria, care a propus un plan general al formării și progresului spiritual.
Treptat, s-a ajuns ca filosofia greacă să fie redusă la discursul filosofic.
Artiștii rațiunii
Kant a folosit sintagma „artist al rațiunii”.
Această reprezentare a unei filosofii reduse la conținutul său conceptual a supraviețuit până în zilele noastre: o întâlnim zilnic atât în cursurile universității, cât și în manualele de orice nivel. Am putea spune că este reprezentarea clasică, școlară, universitară a filosofiei. inconștient sau conștient, universitățile noastre sunt tot moștenitoare ale „Școlii”, adică ale tradiției scolastice.
La fel ca în Evul mediu, susținătorii filosofiei neo-scolastice sau tomiste au continuat să considere filosofia drept un simplu demers teoretic. Ce-a făcut creștinismul? Pe măsură ce a redus filosofia la simplu discurs teoretic, a înlocuit componenta de „viață filosofică” cu conceptul de „viață creștină”. Adică, s-a substituit practicii filosofice.
Care e starea filosofiei azi? Iată un răspuns pertinent:
Filosofia universitară se află deci tot în situația în care se afla în Evul Mediu, adică este tot servitoare, uneori a teologiei, în universitățile în care se întâmplă ca Facultatea de filosofie să nu fie decât o Facultate inferioară Facultății de teologie, uneori a științei, întotdeauna, în orice caz, din necesități de organizare generale a învățământului sau, în perioada contemporană, a cercetării științifice. Alegerea profesorilor, a materiilor, a examenelor este mereu supusă unor criterii „obiective”, politice sau financiare, cel mai adesea, din nefericire, străine filosofiei.
La aceasta trebuie să adăugăm că instituția universitară ajunge să facă din profesorul de filosofie un funcționar a cărui meserie constă, mai ales, în a forma alți funcționari; nu mai este vorba, ca în Antichitate, de a forma pentru meseria de om, ci pentru meseria de cleric sau de profesor, adică de specialist, de teoretician, deținător al unei anumite cunoașteri, mai mult sau mai puțin esoterice. Dar această cunoaștere nu mai implică întreaga viață, așa cum o dorea filosofia antică.
Permanența concepției asupra filosofiei ca mod de viață
Și totuși… Și totuși, grație disponibilității traducerilor scrierilor lui Aristotel și ai altor filosofi antici, mai mulți profesori universitari au putut conștientiza că filosofia nu este doar un discurs, ci un mod de viață.
XII. Întrebări și perspective
Ca orice manual istoric ce se respectă, la final, autorul a considerat util un capitol dedicat eventualelor întrebări pe care cititorul le poate avea, și perspectivelor posibile ale problematicii discutate… Printre aceste întrebări se găsește și ideea raportului dintre filosofie și religie.
În acest context, merită citat:
Pentru a înțelege operele filosofice din Antichitate, ar trebui să ținem cont de condițiile particulare ale vieții filosofice în acea epocă, să distingem acolo intenția profundă a filosofului, care este nu de a dezvolta un discurs ce și-ar avea scopul în el însuși, ci de a acționa asupra sufletelor.
În plus, ni se face recomandarea de a nu pierde din vedere plasarea operelor filosofilor antici în perspectiva vieții școlii căreia îi aparțin. Autorul mai estimează o posibilă întrebare a cititorului: aceea a părerii sale legată de posibilitatea reînvierii concepției antice asupra filosofiei. Iar răspunsul său e clar: „Această concepție este deci mereu «actuală» și poate fi mereu reactualizată”.
În contrast cu modul de viață filosofic din antichitate, în care cel ce alegea această cale trăia în relații mai mult sau mai puțin strânse cu un grup de filosofi, sarcina fiindu-i astfel ușurată, azi nu mai există școli, „filosoful” e singur. Așa apare o altă întrebare: cum să-și găsească calea? Iar răspunsul vine, desigur:
O va găsi așa cum mulți alții au găsit-o înaintea lui…
Învățăminte/Concluzii/Interiorizare
O primă și esențială importanță a acestei cărți, cel puțin pentru mine, a fost aceea a clarificării diverselor curente filosofice ale Antichității. De aceea, o cronologie a personalităților, evenimentelor și faptelor este utilă:
Aprecieri personale
Consider cartea o lectură obligatorie pentru cineva care vrea să pătrundă mai mult în fascinanta lume a filosofiei antice. Dar nu numai. Dacă vreți doar o vedere de sus a curentelor și personalităților marcante ale gândirii Antichității, este de asemenea de o maximă utilitate.
Oportunitate și actualitate
Problemele umanității sunt aceleași dintotdeauna. Doar instrumentele s-au schimbat. Temerile, grijile, speranțele, emoțiile, toate astea au rămas aceleași. Iar tezaurul de sfaturi ale diverselor curente filosofice ale Antichității, cele care încercau să facă lumea mai bună, își păstrează valabilitatea. Desigur, știința contemporană face ridicole multe dintre încercările de explicare a lumii din acea perioadă. Dar componenta spirituală a filosofiei antice rămâne valabilă și azi.
Interiorizare
Interiorizarea filosofiei antice nu e posibilă prin intermediul unei lucrări de sinteză. O astfel de carte este doar un îndemn spre aprofundare, lucru ce va permite ulterior asimilarea și (eventual) alegerea unei opțiuni de viață în concordanță cu unul sau altul dintre curentele filosofice.
Oricum ar fi, repet, lectura cărții este o recomandare pe care v-o fac cu căldură!
- Memorabil - 12 martie 2022
- În sfârșit, problemă rezolvată… - 23 februarie 2022
- În atenția abonaților! - 27 decembrie 2021
Sandu's books
