Cum merge lumea

În 1990, aproximativ 90% din capitalul internațional a fost folosit pentru comerț și investiții pe termen lung – în lucruri mai mult sau mai puțin productive – și 10% pentru speculație. Până în 1990, acest raport s-a inversat.

Așa cum s-a întâmplat aproape pretutindeni în țările din Lumea a Treia, generalii brazilieni, acoliții lor și cei foarte bogați au împrumutat mari sume de bani și au trimis o mare parte din ele în străinătate. Această datorie care trebuie plătită funcționează ca o cămașă de forță care împiedică Brazilia să ia măsurile necesare pentru a-și rezolva problemele. Nevoia de a plăti acest împrumut este cea care limitează cheltuielile din domeniul social și dezvoltarea echitabilă și durabilă.

Au existat poziții radicale susținute de adepții unei politici de mână forte, cum este cea prezentată în Memorandumul Consiliului de Securitate cu numărul 68 (1950).

Avem aproximativ 50% din averea lumii, dar numai 6,3% din populația sa… În această situație, nu putem să nu devenim ținta invidiei și resentimentelor. Adevărata noastră sarcină în perioada următoare este aceea de a concepe un model de relații care să ne permită să menținem acest decalaj… Pentru a face acest lucru, va trebui să renunțăm la orice sentimentalism și să încetăm să mai visăm cu ochii deschiși. Atenția noastră va trebui să se concentreze mereu asupra obiectivelor noastre imediate… Trebuie să încetăm să vorbim despre obiective vagi și… nerealiste, cum ar fi drepturile omului, îmbunătățirea standardelor de viață și democratizare. Nu este deloc departe ziua când va trebui să vorbim direct în termeni de putere. Cu cât vom fi mai puțin împovărați atunci de sloganuri idealiste, cu atât mai bine.

ideea că guvernul are o responsabilitate directă pentru bunăstarea poporului.

Ordinea tradițională de dreapta trebuia să fie restabilită, domeniul afacerilor trebuia să își redobândească rolul central în societate; clasa muncitoare urma să fie divizată și slăbită, iar povara reconstrucției avea să cadă integral pe umerii muncitorilor și ai celor săraci.

Cu alte cuvinte, ceea ce SUA doresc este „stabilitate”, adică securitate pentru „clasele superioare și întreprinderile străine de mari dimensiuni”. Dacă acest lucru se poate realiza cu ajutorul unor măsuri democratice, e foarte bine. În caz contrar, „amenințarea la adresa stabilității” pe care o reprezintă un exemplu de succes trebuie distrusă înainte ca virusul să contamineze și țările vecine. Tocmai de aceea, uneori chiar și țara cea mai mică reprezintă o amenințare atât de redutabilă și trebuie zdrobită imediat.

Acest model de dezvoltare construit în jurul exportului de produse agricole generează, de obicei, un „miracol economic” în care PNB crește, în timp ce o mare parte a populației suferă de foame. Atunci când sunt urmărite astfel de politici, apare în mod inevitabil o opoziție din partea populației, care este apoi suprimată cu teroare și tortură.

În schimbul împrumuturilor sale, FMI impune „liberalizarea”: o economie deschisă capitalului și controlului străin, reducerea bruscă a serviciilor sociale oferite majorității populației, etc. Prin aceste măsuri, clasele bogate și investitorii străini dobândesc și mai multă putere, iar societățile clasice, polarizate, ale Lumii a Treia sunt consolidate: de o parte avem elitele extrem de bogate (și o clasă profesională relativ bună care le servește), iar de cealaltă parte – o masă enormă de oameni săraci și suferinzi.

Singura țară din Europa de Est în care schimbarea regimului tiranic s-a făcut în mod violent și cu vărsare de sânge a fost tocmai cea în care sovieticii aveau cea mai mică influență, iar SUA aveau cea mai multă: România. Nicolae Ceaușescu, dictatorul României, a primit un tratament regal când a vizitat Anglia. Statele Unite au acordat României ceaușiste statutul de națiune favorizată, avantaje comerciale și altele asemenea.

Ceaușescu a fost la fel de brutal și dement și atunci, și mai târziu, dar pentru că s-a retras în mare măsură din Pactul de la Varșovia și a urmat un curs oarecum independent, am simțit că a fost parțial de partea SUA în lupta internațională. (SUA sunt în favoarea independenței atât timp cât afectează imperiile altora, nu pe al nostru.)

În alte părți ale Europei de Est, revoltele au fost remarcabil de pașnice. Au existat unele represiuni, dar, istoric vorbind, 1989 a fost unic. Nu mă pot gândi la niciun alt caz care să semene cât de cât cu el.

Cu toate acestea, cred că perspectivele pentru Europa de Est sunt destul de întunecate. Vestul are un plan pentru această parte a continentului: dorește să transforme o bună bucată a acesteia într-o zonă nouă, ușor de exploatat, a Lumii a Treia.

În trecut a existat un fel de relație colonială între Europa de Vest și Europa de Est. De altfel, faptul că rușii au subminat această relație a fost una din cauzele Războiului Rece. Acum, această relație este restabilită, și există o luptă serioasă între țările care vor să câștige cursa pentru jaf și exploatare. Oare va fi Europa de Est condusă de germani (aflați, în prezent, la conducere), de Japonia (care stă, deocamdată, deoparte, pentru a vedea cât de mari sunt profiturile) sau de Statele Unite (care încearcă să intre și ele în joc)?

Nu este ușor să vinzi toate acestea cetățenilor propriei țări. Tehnica folosită de ambele puteri era inocularea fricii față de un inamic extrem de periculos.

Războiul Rece a oferit și acest lucru. Indiferent de cât de deplasată era ideea că Uniunea Sovietică și tentaculele ei strangulau Occidentul, „Imperiul răului” era de fapt rău, era un imperiu și era brutal. Fiecare superputere a obținut controlul asupra inamicului său principal – propria populație – îngrozindu-l cu crimele (destul de reale) ale adversarului.

Prin urmare, în anumite privințe fundamentale, Războiul Rece a fost un fel de aranjament tacit între Uniunea Sovietică și Statele Unite, în cadrul căruia SUA și-au desfășurat războaiele împotriva Lumii a Treia și și-au controlat aliații din Europa, în timp ce conducătorii sovietici au păstrat controlul deplin asupra propriului imperiu și asupra sateliților lor din Europa de Est – fiecare parte folosindu-se de cealaltă pentru a justifica represiunea și violența în propria sferă de influență.

Desigur, sfârșitul Războiului Rece vine și cu o serie de probleme. În primul rând, tehnica de control a propriei populații a trebuit să se schimbe, o problemă recunoscută încă din anii ’80, după cum am văzut deja. Era timpul să inventăm noi inamici. E mai greu acum să ascundem faptul că adevăratul dușman au fost dintotdeauna „cei săraci care încearcă să-i jefuiască pe cei bogați” – în special ereticii din Lumea a Treia care încearcă să scape de rolul lor de tributari.

…Acum douăzeci de ani a avut loc o schimbare dramatică în ordinea mondială, reprezentată în parte de distrugerea de către Richard Nixon a sistemului economic postbelic. El a recunoscut că dominația americană asupra sistemului global s-a diminuat și că, în noua ordine mondială „tripolară” (cu Japonia și Europa centrală pe modelul german jucând un rol din ce în ce mai mare), America nu mai putea servi, de fapt, drept bancherul lumii.

Aceasta a condus la creșterea presiunii asupra profiturilor corporațiilor în Statele Unite și, prin urmare, la atacarea beneficiilor bunăstării sociale. Fărâmele date oamenilor de rând au fost luate înapoi. Totul a trebuit să ajungă la cei bogați.

Capitalul nereglementat s-a extins enorm. În 1971, Nixon a renunțat la sistemul Bretton Woods, de-reglementând astfel domeniul financiar. Acest fapt, alături de alte schimbări, a extins enorm sfera capitalului nereglementat din lume și a accelerat ceea ce numim globalizarea (sau internaționalizarea) economiei.

Acesta este un mod mai pretențios de a spune că exportăm slujbe către zonele caracterizate de represiune ridicată și salarii mici, care subminează oportunitățile muncii productive la locul de baștină. Este, desigur, un mod de a crește profitul corporațiilor. Și este mult mai ușor de făcut în condițiile unui circuit liber al capitalului, avansului tehnologic în domeniul comunicațiilor, etc.

Există două consecințe importante ale globalizării. Prima se referă la extinderea modelului Lumii a Treia către statele industrializate. În Lumea a Treia, societatea este divizată în clasa celor extrem de bogați, care se bucură de toate privilegiile, și clasa celor foarte săraci, inutili și dispensabili, care trăiesc într-o continuă stare de disperare.

Această diviziune este adâncită de politicile dictate de Occident. Vestul impune un sistem neoliberal al «pieței libere» care direcționează resursele către investitori străini înstăriți, cu gândul că și cei săraci vor beneficia de pe urma sa, cândva, poate, după cea de-a doua venire a lui Iisus.

(…)

A doua consecință, la fel de importantă, are de-a face cu structurile de guvernare. De-a lungul istoriei, structurile guvernamentale au tins să se coaguleze în jurul altor forțe de putere – în epoca modernă, mai ales în jurul puterii economice. Astfel, când avem economii naționale, obținem state naționale. În momentul de față, avem economie internațională și ne îndreptăm către un stat internațional – ceea ce înseamnă, în cele din urmă, o conducere internațională.

Așa cum v-ați aștepta, această structură decizională răspunde mai ales nevoilor corporațiilor transnaționale, băncilor internaționale, etc. De asemenea, ea reprezintă un atac frontal la adresa democrației. În cadrul tuturor acestor structuri, procesul decizional are loc exclusiv la nivel executiv, rezultatul fiind apariția a ceea ce numim «deficit democratic» – parlamente și populații cu tot mai puțină influență. Și asta nu e tot. Mare parte a populației nu știe ce se întâmplă și nici măcar nu știe că nu știe acest lucru. Unul dintre rezultate este un soi de alienare față de instituții. Oamenii simt că nimic nu le mai apără interesele.

Mai întâi trebuie să distingem ideologia de practică, deoarece a vorbi despre o piață liberă în acest moment este o glumă. Dincolo de ideologi, lumea academică și presă, nimeni altcineva nu crede în fiabilitatea sistemului capitalist și nimeni nu a crezut acest lucru în ultimii șaizeci sau șaptezeci de ani sau vreodată.

Trebuie luat în considerare și un alt aspect. Tehnologia și industria inovative au luat-o de ceva timp într-o altă direcție, îndepărtându-se de industria de tip electronic a perioadei postbelice și apropiindu-se de industria și comerțul de tip biologic.

se prefigurează dezvoltarea biotehnologiei, ingineriei genetice, a proceselor de modificare și proiectare a semințelor și medicamentelor (chiar a unor specii de animale) etc., ca ramuri ale industriei cu uriașe profituri.

Întâmplător, datoria, strict la nivelul cifrelor, nu era o problemă foarte mare. Au fost situații mai grave în trecut – nu legat de cifre, ci de raportul cu PIB. Nivelul exact al datoriei este cam ca un artefact statistic. De fiecare dată este altceva, în funcție de modul în care îl calculezi. Orice ar fi, nu este ceva ce n-ai putea gestiona.

Întrebarea este ce s-a făcut cu împrumuturile? Dacă împrumuturile din ultimii zece ani ar fi fost folosite într-o manieră constructivă – să spunem pentru investiții sau infrastructură –, am fi dus-o bine. Dar împrumuturile au fost folosite pentru îmbogățirea celor bogați – pentru consum (ceea ce înseamnă multe importuri, creșterea deficitului comercial), manipulare financiară și speculații. Toate acestea sunt dăunătoare economiei.

Până când nu ajungi la sursa puterii, care sunt, într-un final, deciziile care privesc investițiile, orice altă schimbare este de fațadă și limitată. Dacă ajung prea departe, investitorii vor avea alte opțiuni la dispoziție. În fața acestei situații nu poți face nimic.

Poți vedea o mulțime de lucruri greșite și poți propune mici schimbări. Dar să fim realiști! Schimbarea substanțială (care va schimba radical direcția în care se îndreaptă lucrurile și va rezolva problemele noastre majore) este democratizarea profundă a societății și a sistemului economic.

O afacere sau o corporație mare are o structură internă de tip fascist. Puterea este la vârf, iar ordinele merg de sus în jos. Fie respecți ordinele, fie pleci.

Unul din motivele care au stat în spatele violenței europenilor rezidă în luptele lor crâncene, războaiele lor interne sângeroase. Acestea au contribuit la dezvoltarea unei culturi inegalabile a violenței. Cultura violenței a fost mai importantă chiar decât tehnologia folosită în luptă, care nu era diferită de cea a altor culturi.

(…)

Europenii au distrus tot ce le-a ieșit în cale. Acest lucru este valabil aproape peste tot în lume, cu câteva excepții. Războaiele duse de europeni au fost războaie de exterminare. Dacă ar fi să recunoaștem adevărata față a istoriei europenilor, ar trebui să o descriem pur și simplu ca pe-o invazie barbară.

(…)

Japonia le-a ținut piept europenilor aproape în totalitate. De aceea, Japonia este una dintre zonele Lumii a Treia care a reușit să se dezvolte. Și acest fapt este uimitor. Singura zonă din Lumea a Treia care nu a fost colonizată de europeni este singura care face parte din lumea industrializată. Acest lucru nu este întâmplător.

În multe privințe, mare parte a populației a fost integrată într-un sistem de relativă prosperitate și relativă libertate – aproape întotdeauna ca rezultat al luptei populare. Populația a obținut multe beneficii.

Această idee a fost subliniată de David Hume acum două secole. În lucrarea sa de teorie politică, el descrie paradoxul potrivit căruia, în orice societate, populația se supune conducătorilor, deși forța este întotdeauna în mâinile celor care sunt guvernați.

În cele din urmă, conducătorii pot guverna doar dacă dețin control asupra opiniei publice – oricât de multe arme ar avea la dispoziție. El spune că acest lucru este valabil deopotrivă în cele mai despotice societăți și în cele mai libere. Dacă populația nu acceptă realitatea, conducătorii sunt terminați.

Această idee subestimează resorturile violenței, dar totuși exprimă niște adevăruri importante. Este o bătălie continuă între oamenii care refuză să accepte dominația și nedreptatea și cei care încearcă să îi convingă pe oameni să le accepte.

Carothers afirmă că SUA încearcă să creeze o formă de democrație mai curând verticală, decât orizontală, în care controlul efectiv este deținut de structurile tradiționale ale puterii – în esență, de corporații și partenerii lor. Este îngăduită, de fapt, orice formă de democrație care nu contestă puterea structurilor tradiționale. În același timp, orice formă care le subminează puterea este la fel de intolerabilă ca niciodată.

Acesta este în mod tradițional un sistem fascist. El poate funcționa în moduri diferite, dar statul ideal spre care tinde este unul absolutist, în care cetățenii de rând nu fac în esență altceva decât să urmeze ordine.

Conceptul de fascism ține de sfera politicului, așa că strict vorbind nu se aplică corporațiilor. La o privire mai atentă însă, corporațiile sunt organizate exclusiv ierarhic, în capul ierarhiei aflându-se consiliul de administrație căruia i se subordonează manageri și așa mai departe, pe ultima treaptă a ierarhiei aflându-se personalul necalificat, etc. Nu există niciun flux de putere și nicio influență de jos în sus. Puterea maximă stă în mâinile investitorilor, proprietarilor, băncilor, etc.

Oamenii pot perturba acest sistem, pot veni cu sugestii, dar același lucru este valabil și pentru o societate de sclavi. Oamenii care nu sunt proprietari sau investitori nu au nimic de spus despre asta. Ei pot alege să își închirieze munca la corporație sau să cumpere mărfurile și serviciile pe care corporația le produce sau să își găsească un loc pe scara ierarhică, dar nimic mai mult decât atât. Acesta este tot controlul pe care îl au ei asupra corporației.

„Teoria democratică modernă” consideră că rolul membrilor societății civile – al „turmei confuze”, în cuvintele lui Lippman – este să fie spectatori, nu participanți. Ei trebuie să se prezinte la fiecare câțiva ani pentru a ratifica deciziile luate în altă parte sau pentru a alege dintre reprezentanții sectoarelor dominante în ceea ce numim „alegeri”. Acest lucru este util, deoarece are un efect de legitimare.

Populația din toate țările est-europene este grav afectată de schimbările economice care îi sunt pur și simplu impuse. (Aceste schimbări se numesc „reforme”, nume care ar trebui să le facă să pară un lucru bun.) La ultimele alegeri, polonezii au votat pentru un guvern anti-reformă. Articolul din The Economist sublinia că acest lucru nu era chiar atât de grav, deoarece, „politicile economice sunt izolate de politică”. În opinia celor de acolo, acesta este un lucru bun.

Nu este deloc clar cât de multă presiune, declin și deteriorare socială vor accepta oamenii. O tactică bună este aceea de a-i aduce în lagăre urbane – care nu sunt, de fapt, altceva decât lagăre de concentrare – și de a-i lăsa să se mănânce unii pe alții. Dar oamenii găsesc mereu o cale de a se elibera de acolo și de a afecta interesele celor bogați și privilegiați. Prin urmare, trebuie să construiți un sistem penitenciar bine pus la punct, fapt care are, de altfel, efecte nefaste și asupra economiei.

Există o singură cale de a face față acestor lucruri. De unul singur, nu poți face nimic. Tot ce poți face este să deplângi situația. Dar dacă ne strângem toți laolaltă, putem produce schimbarea. Este posibil orice, în funcție de locul în care doriți să vă investiți eforturile.

Aristotel a arătat, de asemenea, că, dacă într-o democrație perfectă există un număr mic de oameni foarte bogați și un număr mare de oameni foarte săraci, săracii își vor folosi drepturile lor democratice pentru a-i lipsi de avere pe cei bogați. Aristotel a considerat acest lucru nedrept și a susținut că există două soluții posibile: reducerea sărăciei (ceea ce a recomandat el) sau reducerea democrației.

De fapt, nu aș fi în întregime surprins să văd mai puțini oameni închiși în penitenciare și tot mai mulți oameni închiși în casele lor. Probabil că nu este foarte departe vremea când tehnologiile de ultimă generație vor permite fabricarea unor dispozitive de supraveghere care să controleze oamenii oriunde s-ar afla. Deci, dacă ridicați telefonul pentru a face un apel care nu este permis, sistemul de supraveghere se activează și primiți un șoc electric.

Politica este umbra pe care o lasă asupra societății marele mediu de afaceri.

Alege-ți cauza și implică-te într-un grup care activează în domeniul respectiv.

Așa că nu fac decât să încerc să descriu cât de bine pot ceea ce cred că se întâmplă. Când privești realitatea în față, vezi că nu e tocmai roz, iar dacă privești spre viitor, totul pare de-a dreptul sumbru.

Dar ideea este următoarea – și este vina mea dacă nu sunt suficient de clar: ceea ce se întâmplă nu e inevitabil. Viitorul poate fi schimbat. Dar nu vom putea schimba lucrurile dacă nu le și înțelegem.