Epoca întunecării. Cum a distrus creștinismul lumea clasică
Autor: Catherine NIXEY Categorii: Istorie, Non-ficțiune Editor: Humanitas Publicată: 2020 ISBN: 978-973-50-6709-0 (epub) Pagini: 344 Țară: România Limbă: română Dimensiuni: 130 x 200 mm More DetailsVarianta audio
Despre autor
Editura Humanitas ne spune că autoarea, Catherine NIXEY, provine dintr-o familie de foști monahi. A studiat literatura clasică greacă și latină la Universitatea din Cambridge și apoi, vreme de câțiva ani, a predat limbi clasice. În prezent locuiește în Londra, unde lucrează ca jurnalist pentru The Times. Epoca întunecării este prima ei carte. Volumul a stârnit numeroase controverse, a fost deja tradus în cinci limbi și a fost distins cu premiul pentru nonficțiune al Societății Regale de Literatură. În 2018, a fost desemnat cartea de istorie a anului de The Daily Telegraph, The Spectator, The Observer, BBC History Magazine și The New York Times.
Așadar, mama ei era călugăriță, tatăl ei călugăr și a fost educată în spirit catolic. A studiat literele clasice la Cambridge și a predat materia timp de câțiva ani înainte de a deveni jurnalist la biroul de arte la Times, unde lucrează încă. Autoarea cărții care a câștigat premiul Jerwood de la Royal Society of Literature, locuiește la Londra cu soțul ei, jurnalistul și autorul Tom Whipple, și cei doi copii ai lor.
Recenzie
Desigur că această carte trebuie privită mai ales prin prisma punctului de vedere istoric. Și, ca orice carte de istorie, golurile trebuie umplute. Faptul că aceste „umpleri” pot fi mai mult sau mai puțin credibile este o problemă secundară. Ceea ce mi se pare important este aprecierea pe care o datorăm autoarei, să nu uităm, o persoană crescută și educată în spirit catolic, pentru curajul de a scoate la suprafață vocea celor ce s-au opus violenței și intoleranței creștine a primei jumătăți a celui dintâi mileniu. Căci este limpede că intoleranța reprezentanților acestei religii, care odată ce au acaparat puterea politică în Imperiul Roman, au avut orgoliul de a nu mai permite alte manifestări religioase, poate fi comparată cu atitudinea puiului de cuc, cel care își aruncă jos din cuib „frații” pentru a se bucura doar el de hrana adusă de naivii „părinți”.
Soluția finală, eliminarea religiilor „păgâne” a fost doar unul din fronturile de luptă deschise de creștinism. Problema majoră a fost aceea a tentației de a elimina din preocupările publice și științele lumii clasice greco-romane, în special filosofia, identificată ca fiind un mare pericol pentru credibilitatea noii religii. Și nici nu avea cum coexista un „sistem” ce consideră că are răspunsuri la orice (Biserica Creștină), cu un sistem ce are întrebări pentru orice (sistemele filosofice). Pentru clerici, eliminarea filosofiei clasice a fost o bătălie de tipul „care pe care”…
Rezumat
Prolog – Un început – Palmyra, 385 d. Hr.
„Nu există nelegiuire pentru cei care îl au pe Cristos.”
→ Sfântul Șenuta
Palmyra, anul 385…
Hoarde jefuitoare de zeloți înarmați cu drugi de fier atacau cu cruzime, având drept ținte principale templele antice, distrugând mărețe coloane de piatră și statui ce dăinuiseră veacuri… Templul Atenei din Palmyra nu avea cum scăpa de furia nimicitorilor…
„Triumful” creștinismului începuse.
Un sfârșit – Introducere – Atena, 532 d. Hr.
→ autorul păgân Symmachus
→ Sfântul Augustin
Sfârșitul uneia din cele mai faimoase școli filosofice ale Greciei, Academia, cea care supraviețuise o mie de ani, începând cu Platon, a fost marcat în 532, când filosofii ei, conduși de Damascius, au fost nevoiți să părăsească nu doar celebra școală, ci chiar Imperiul Roman…
Vremea filosofării trecuse…
În vremea lui Damascius casele erau controlate cu minuțiozitate în căutare de cărți și obiecte care erau considerate inacceptabile. Când se găseau astfel de lucruri, erau adunate și arse în focuri triumfale prin piețele orașelor. Dezbaterile publice cu privire la chestiuni religioase au fost stigmatizate ca „îndrăzneală demnă de osândă” și interzise prin lege. Oricine ar fi adus jertfe vechilor zei – glăsuia legea – putea fi executat. De-a lungul și de-a latul imperiului, templele străvechi și splendide au fost atacate, acoperișurile lor smulse, comorile topite, iar statuile din interior sfărâmate. Ca să se asigure că legile sunt respectate, autoritățile au început să folosească spioni și informatori care raportau ce se petrece pe străzi, prin piețele orașelor, dar și dincolo de ușile încuiate ale caselor. După cum afirma un influent orator creștin, comunitatea sa trebuia să îi vâneze pe păcătoși, să-i târască afară din case și să-i aducă pe calea mântuirii, la fel de neîndurător ca vânătorul ce-și urmărește prada până când o prinde în mreje.
În acest context, „filosofia devenise o activitate primejdioasă”. Și mulți filosofi, inclusiv fratele lui Damascius au trebuit să suporte torturi pentru a dezvălui numele altor filosofi, ajungându-se până la jupuirea de viu… Cine era totuși tiranul care opera astfel? Ei bine, nimeni altul decât creștinismul…
Odată cu anul 312, când un împărat creștin a ocupat tronul Romei, libertatea și-a început erodarea…
„Noi, grecii, suntem oare morți cu adevărat și ni se pare doar că trăim… sau suntem vii, dar viața ne este moartă?”
Era perioada de „triumf al creștinismului”… Dar, orice triumf are și un revers, unul pe care, de obicei, istoria nu-l mai amintește, ea fiind scrisă de învingători, nu? Triumful nu însemna doar o victorie, însemna și o anihilare…
Este adevărat, mănăstirile creștine au păstrat multe din cunoștințele clasice… Dar…
Dar acesta nu este nici pe departe adevărul întreg. De fapt, această emoționantă istorioară a trecut sub tăcere un amănunt mai vechi și mai puțin glorios. Pentru că înainte de a fi conservat, Biserica a distrus. Într-un avânt al nimicirii nemaivăzut până atunci – fapt care i-a impresionat pe mulți necreștini ce i-au fost martori –, Biserica Creștină a demolat, a vandalizat și a distrus complet o uluitoare cantitate de lucrări artistice.
Într-o vreme în care pergamentele erau rare, în chiliile lor tăcute, copiștii și monahii au păstrat multe din ele, dar au distrus și mai multe: tehnologia palimpsestelor (manuscrise răzuite (psáo) din nou (pálin) și refolosite) au făcut ca multe scrieri antice să dispară…
Atacurile violente din această perioadă nu au fost opera unor maniaci excentrici. Asalturile împotriva monumentelor „nebunilor” păgâni „vrednici de osândă” au fost încurajate și conduse chiar de oamenii din inima Bisericii catolice. Marele Sfânt Augustin însuși a declarat unei comunități din Cartagina că „toate superstițiile păgânilor și necredincioșilor ar trebui nimicite! Dumnezeu o vrea, Dumnezeu o poruncește, Dumnezeu o proclamă!” Sfântul Martin, până în ziua de azi cel mai popular sfânt francez, s-a dezlănțuit asupra ținuturilor rurale din Galia, dărâmând templele și înspăimântând localnicii. În Egipt, Sfântul Teofil a pus la pământ una dintre cele mai frumoase clădiri din lumea antică. În Italia, Sfântul Benedict a nimicit un sanctuar al lui Apollo. În Siria, bande necruțătoare de călugări îi terorizau pe cei de la țară, făcând una cu pământul statuile și smulgând acoperișurile templelor.
Atacurile nu s-au mărginit la cultură. Totul, de la mâncarea din farfurie (care se cuvenea să fie simplă, nicidecum asezonată cu mirodenii) până la cele ce se petreceau în pat (care, evident, trebuiau să fie simple și necondimentate), a început, pentru prima oară, să fie controlat de religie.
→ Sfântul Ioan Crisostom
În dorința de a avea controlul total asupra vieții oamenilor, lovindu-se de intimitatea locuințelor, preoții creștini au găsit rapid soluția: i-au încurajat pe oameni să se spioneze reciproc! Cu efecte cutremurătoare…
Autoarea ne spune că această carte este despre distrugerea lumii clasice de către creștini, cei care, s-au alăturat focului, calamităților naturale și distrugerilor provocate de diferitele invazii ce și-au adus obolul distrugerii unui tezaur de artă și cunoaștere la care lumea clasică a trudit din greu. Cartea aceasta spune povestea și descrie suferințele celor pe care i-a înfrânt creștinătatea… Fiind o carte de istorie, trebuie, desigur, luată în considerare și spusa scriitoarei Hilary Mantel: „istoria nu este trecutul, ci ceea ce rămâne în ciur după ce veacurile au trecut prin el”.
Sintetizând, autoarea spune:
Este cartea ce ne descrie tragedia din spatele „triumfului” creștinismului, contrar unui cor oficial de istorici ce au preferat să susțină oficialii bisericii care spuneau că preluarea controlului de către creștinism a însemnat încetarea oricărei asupriri…
De precizat că „înainte de ascensiunea creștinismului, puțină lume se gândise să se descrie pe sine luând ca punct de pornire propria religie”. Doar după oficializarea creștinismului, s-a produs o nouă scindare a lumii pe criterii religioase.
Oștirea nevăzută
→ Luca 10:19
Decăderea forței imperiului roman și decadența socială, pierderea normelor morale au creat condiții favorabile noii religii, cea care promitea o lume mai bună, măcar după moarte. Într-o astfel de atmosferă, Sfântul Antonie a devenit un model pentru mulți tineri ce au luat calea viețuirii în deșert, acesta devenind „o citadelă a monahilor”.
Astăzi, istoria felului în care creștinismul a ajuns să cucerească Roma este spusă în liniștitori termeni seculari. E o poveste cu împărați slabi și oștiri barbare invadatoare; cu biruri împovărătoare, plăgi înfiorătoare și oameni osteniți și blazați. Când religia este menționată în asemenea narațiuni ea are un rol pur psihologic. Și asta pentru că epoca de atunci era una a neliniștii. Boli, război, foamete și moarte, ca să nu mai amintim de îngrozitoarele impozite adunate cu de-a sila de imperiu. În veacul al III-lea, de-a lungul unei perioade de cincizeci de ani, s-au perindat la cârma imperiului nu mai puțin de douăzeci și șase de împărați și tot atâția, dacă nu mai mulți, uzurpatori ai puterii.
Într-o asemenea atmosferă, „într-o epocă a anxietății, orice crez «totalizator» exercita o atracție foarte puternică; e de-ajuns să ne gândim la pledoaria pentru comunism făcută de mințile tulburate din zilele noastre”. Ei bine, acest „univers nihilist” a fost patul germinativ al „izbucnirii creștinismului”! Noua religie oferea nu doar consolare și comuniune, dar oferea și vieții sens, prin promisiunea fericirii în veșnica viață de apoi! Culminând în 312 prin autoproclamarea împăratului Constantin ca adept al lui Hristos, Biserica a fost nu doar scutită de taxe, dar ierarhia ei era răsplătită peste poate: episcopii erau plătiți de cinci ori mai bine decât profesorii, de șase ori mai mult decât doctorii…
Din păcate, reclama făcută creștinismului veacului IV nu corespunde și realității! Creștinismul n-a oferit Imperiului Roman o alinare bisericească pentru bolile acelei lumi. A fost război, a fost o bătălie pentru convertirea populației imperiului, o încleștare între bine și rău…
Câmpul de bătălie al demonilor
→ Marcu 5:9
Acea perioadă de început a ascensiunii creștinismului a fost o epocă a „eroilor” pentru Biserică. Despre însuși împăratul Constantin se spune că și-a fiert soția într-o cadă…
Era o vreme în care un călugăr putea vorbi personal cu Cristos, putea face o plimbare împreună cu Ioan Botezătorul sau putea simți lacrimile unui profet picurând din cer pe obrazul său. În lume încă mai licăreau ici și colo miracole: orbii erau tămăduiți, cei credincioși înviau din mormânt, sfinții mergeau pe apă.
…
Era totodată o lume în care răul, nu doar sfințenia, își făcea simțită prezența; o lume în care Satan putea să meargă lângă tine pe stradă, iar un demon putea să-ți țină companie la cină.
Atunci s-a dezvoltat capitolul demonologiei în istoria Bisericii, un capitol dominat de duhuri necurate. Istoricii, teologii și călugării s-au apucat de studiul demonilor, au apărut demonologii complexe ce explicau totul, de la crearea acestor făpturi, până la duhoarea lor insuportabilă, geografia lor și chiar, sau mai ale, obiceiurile lor sexuale…
În plus, ca și consecință, omului i se oferea o explicație facilă a faptelor și gândurilor rele: ele se puneau pe seama demonului, nu a omului. Desigur, cei mai înspăimântători demoni erau cei din preajma zeilor tradiționali ai Imperiului Roman, precum, Jupiter, Afrodita, Bacchus și Isis! Eroarea religiilor păgâne nu era altceva decât o inspirație a demonilor.
Pentru înfruntarea lor, primele secole ale creștinismului oficializat, i-au făcut pe predicatorii creștini să-și prezinte o dorință isterică de puritate. Adorarea vechilor zei a devenit o îngrozitoare pângărire, chiar dacă în 312, anul intrării lui Constantin în Roma, părea că nu va aduce mari schimbări. El spunea că „nici unui om nu-i trebuie refuzată toleranța deplină”, că „fiecare se va bucura de o deplină toleranță și libertate de a adora ceea ce a ales”. Contrar acestor vorbe, clericii creștini au privit religia romană ca fiindu-le rivală. În spiritul tradiției, mulți „păgâni” adoptau noul zeu creștin, prin adăugarea lui alături de ceilalți în care credeau. Iar asta era imposibil, nu?
A permite cuiva să rămână în afara creștinismului nu era sub nici o formă o dovadă de lăudabilă toleranță, ci însemna a-l sorti osândei veșnice.
Și, pe măsură ce secolul IV apunea, noii creștini au început să se supună acestor precepte…
Înțelepciunea este nebunie
Un capitol ce ne face prezentarea unui personaj pitoresc, chiar dacă plin de aroganță: Galen. El a făcut din chirurgie adevărate spectacole populare, e drept auditoriul său fiind alcătuit mai mult din învățații vremii. Transformându-se într-un adevărat actor, el practica vivisecțiile. A devenit cel mai renumit tămăduitor al Imperiului Roman, concepția sa despre sistemul nervos nefiind depășită decât prin secolul XVII, iar unele observații despre creier urmând a fi întrecute abia prin secolul XIX…
Galen a fost cel care a dovedit că arterele conţin sânge, şi nu – după cum se credea – aer sau lapte. Galen a fost cel care a dovedit că măduva spinării este o prelungire a creierului şi, cu cât este lovită mai grav, cu atât mai mult este diminuată capacitatea de mişcare.
Și totuși, cu toate succesele sale, Galen n-a reușit să convingă un anume grup de oameni! Erau oameni ce aveau convingeri bazate nu pe experimente sau observații, ci, exclusiv, pe credință: creștinii… Ei erau o întruchipare a dogmatismului intelectual. El făcea o observație dezaprobatoare: „metoda urmată de Moise în cărţile sale este aceea de a scrie fără a oferi dovezi, spunând doar «Dumnezeu porunceşte, Dumnezeu spune»”.
Totuși, scrierile istorice nu încep să-i pomenească pe creștini decât undeva pe la începutul celui de-al doilea secol d. Hr. Și e vorba doar de câteva note foarte concise, ale lui Plinius cel Tânăr și ale lui Tacitus, sau Suetoniu… Poate că ei, bățoșii creștini, se considerau reprezentanții singurei religii adevărate, dar majoritatea oamenilor nu-i vedeau decât ca reprezentanții unui cult „excentric și sâcâitor”, cu care nu merită să-ți pierzi vremea…
Dar, la doar cincizeci de ani distanță, prin 170 d. Hr., Celsus lansa un atac devastator la adresa noii religii… Susținea cum că acele cărți ale lui Moise sunt niște gunoaie, că ideea învierii trupului e revoltătoare și ridicolă („simplă nădejde a viermilor”, deoarece, „care suflet omenesc ar mai avea chef să locuiască într-un trup ros de viermi?”). Dar, dincolo de dispreț, Celsus era de-a dreptul îngrijorat: „O evidentă nelinişte străbate scrierea sa, aceea că această religie – neghioabă, primejdioasă şi vulgară – s-ar putea răspândi şi ar putea chiar nimici Roma în viitor.” Creștinii boicotau serviciul militar, clerul propovăduia milostivirea, banii publici au fost risipiți în folosul gloatelor de călugări și călugărițe, așa cum afirma Eduard Gibbon, 1500 de ani mai târziu…
Reacția Bisericii nu s-a lăsat așteptată: lista cărților interzise a fost completată cu cartea lui Gibbon, „Declinul și prăbușirea Imperiului Roman”.
Creştinismul a continuat să se răspândească, şi nu doar în clasele de jos. La 150 de ani după atacul lui Celsus, însuşi împăratul Romei se mărturisea ca adept al acestei religii. Ceea ce s-a petrecut după a fost mult mai grav decât şi-ar fi putut închipui Celsus vreodată. Creştinismul nu doar că şi-a câştigat adepţi, dar a mai şi interzis altora să venereze vechii zei romani şi greci. În cele din urmă a interzis oricui să se depărteze de ceea ce Celsus numea o doctrină a idioţilor.
Îndelungata și lipsita de glorie practică a cenzurii practicate de Biserică începuse…
Pe vremea lui Celsus, la Roma era influentă teoria filosofică epicureană, cea care susținea „că tot ce se află în lume nu a fost creat de vreo fiinţă divină, ci de coliziunea şi combinarea atomilor”.
Consecinţele intelectuale ale acestei puternice teorii au fost rezumate succint de apologetul creştin Minucius Felix. „Dacă numai întâmplarea a făcut ca părţile universului să se fi unit, închegat şi rânduit întâlnindu-se între ele, care este zeul făcător al acestora?“ Răspunsul este evident: nu există nici un zeu. Nici un zeu nu a plămădit omenirea în chip magic din nimic, nici o divinitate nu i-a insuflat viaţă; atunci când murim, atomii din care suntem alcătuiţi sunt reabsorbiţi în nesfârşita mare a materiei. Lucretius, în splendidul său Poem al naturii, scrie că „dintru nimic nu se naşte nimic prin voinţă zeiască şi nimic nu se-ntoarce în nimic“. Teoria atomilor s-a debarasat complet de necesitatea postulării creaţiei, învierii, Judecăţii de Apoi, raiului, iadului şi a unui Creator.
În filosofia clasică greacă, „credința era cea mai joasă formă de cunoaștere”! Iar creștinii nu doar că erau lipsiți de educație ei înșiși, dar făceau din ignoranța lor un titlu de laudă, evitându-i pe cei cultivați. Lipsa educației i-a împiedicat pe mulți creștini să intre în legătură cu „Metamorfozele” lui Ovidiu, poem ce oferă o versiune a mitului creației similare celei biblice, lucru ce l-ar fi făcut pe cititor să pună sub semnul întrebării unicitatea adevărului cărții Genezei.
Un alt contestatar al noii religii a fost un alt filosof: Porfirius, scrierile lui fiind arse. În noua eră, adorarea unui alt dumnezeu nu mai era de neglijat, devenise o greșeală. Iar cei ce greșeau trebuiau iute înșfăcați…
Despre neînsemnatul număr al martirilor
→ Vasile cel Mare
Dar, cu toate că istoriile martirilor sunt captivante şi dramatice, extrem de puţine au fundament istoric. Persecuţiile poruncite de împăraţii romani nu au fost atât de îndelungate precum se crede. Mai puţin de 13 împăraţi din primele trei veacuri au fost persecutori. Fireşte, aceşti ani se întrevăd ca foarte îndelungaţi în istorisirile creştine. Dar, a le îngădui să domine naraţiunea în felul în care au făcut-o – şi încă o fac – ar fi în cel mai bun caz o amăgire şi, în cel mai rău, o denaturare. În aceste prime secole ale noii religii au avut loc diverse persecuţii locale. Dar pentru primii 250 de ani nu cunoaştem – cu excepţia lui Nero – nici o persecuţie dezlănţuită de guvernul imperial. Pentru două veacuri şi jumătate, guvernul imperial a lăsat creştinismul în pace.
Prin secolul XVII, o lucrare radicală a unui cărturar numită „De paucitate martyrum” (Despre neînsemnatul număr al martirilor) arată că s-a exagerat cu privire la acest număr…
Acești oameni nebuni
Din corespondența purtată de guvernatorul Bitiniei, Plinius cel Tânăr, și împăratul Traian, rezultă că în multe situații, romanii nu aveau deloc o problemă neapărat religioasă cu creștinii, ci o problemă legată de faptul că cetățenii provinciilor erau deranjați de comportamentul creștinilor. Iar guvernatorul avea o datorie: „Este propriu oricărui bun și vrednic guvernator să se îngrijească de pacea și liniștea provinciei pe care o cârmuiește.” Chiar dacă romanii nu s-au arătat încântați să joace rolul creatorilor de martiri, unii refuzând să-i execute pe creștini, nerăbdarea lor de a deveni martiri îi năucea. Tratați cu refuzul martiriului, mulți creștini au ajuns la sinucidere.
Cel mai vestit grup care se ocupa cu asemenea practici era cunoscut ca circumcelliones. După cum a argumentat Brent D. Shaw, ca agricultori itineranţi, circumcelliones se aflau la marginea unui imperiu extrem de bine ierarhizat. Duceau o viaţă grea, în sărăcie şi lipsită de bucurii. A comite suicid însemna nu doar a deveni membru al celui mai venerat popor de pe pământ, ci şi a dobândi o răsplată în ceruri.
Lipsa de respect față de autoritate manifestată de creștini a fost principala cauză a condamnărilor, chiar sfidarea magistraților, toate acestea trebuiau pedepsite. Asta reclama guvernatorul Plinius. Iar Traian nu intră în dezbateri teologice. El consideră că cei dovediți a fi creștini trebuie pedepsiți. Împărații romani voiau supuși, nu martiri! Și totuși, cere să nu fie luate în considerare denunțurile anonime. Mai mult, adaugă că „acești oameni nu trebuie urmăriți”! A fost o favoare și o libertate pe care creștinii au refuzat-o altor religii odată ce au pus mâna pe puterea politică a imperiului, odată cu împăratul Constantin: la mai puțin de cincizeci de ani după Constantin, cei ce aduceau jertfe zeilor riscau pedeapsa cu moartea, prin decret…
Cea mai minunată clădire din lume
E un capitol ce descrie (succint) amărăciunea distrugerii Templului lui Serapis (numit și Serapeum) din Alexandria, dar și a primei biblioteci publice din lume: Biblioteca din Alexandria… Marea statuie a lui Serapis, „un amalgam nemuritor, spuneau unii, creat intenționat pentru a aduce armonia între neamurile amestecate în marea metropola, făcându-le mai curând să se roage împreuna, în loc sa se încaiere”, a fost identificată de creștini ca fiind un demon. Și, într-una din zilele anului 392 d.Hr., noul episcop al Alexandriei, Teofil, a decis să-și împlinească destinul de distrugător.
Dis-de-dimineață, într-o zi din 392 d.Hr., o gloată de creștini a început să se adune lângă templu, în frunte cu Teofil. Apoi, spre disperarea alexandrinilor care priveau, mulțimea a urcat treptele templului și a pătruns în incinta sacră a celei mai frumoase clădiri din lume.
După care s-au apucat să-l distrugă.
Adepţii fideli ai lui Teofil au început să sfărâme faimoasele opere de artă, statuile care păreau însufleţite şi pereţii placaţi cu aur. Au şovăit puţin în faţa marii statui de aur. Umbla zvonul că dacă Serapis era vătămat, cerul se va prăbuşi pe pământ. Teofil i-a poruncit unui soldat să-l izbească cu securea. Soldatul a lovit faţa lui Serapis cu securea lui cu două tăişuri. Măreţul profil de fildeş, înnegrit de fumul atâtor veacuri, s-a clătinat.
Creştinii care priveau au izbucnit în strigăte de entuziasm şi, încurajaţi, s-au apropiat ca să sfârşească treaba. Capul lui Serapis s-a desprins de trup. Mâinile şi picioarele au fost tăiate cu securi, despărţite de corp şi, pentru siguranţă, arse.
Și, contrar victoriei clamate de cronicile creștine, relatări necreștine prezintă această „victorie” drept ceea ce a fost: o tragedie și o batjocură!
Scriitorul grec Eunapius afirma ca nimicirea templului n-a avut drept temei pietatea fata de Domnul, ci lăcomia pură. În relatarea sa, creștinii nu erau războinici virtuoși, ci huligani și tâlhari.
Arderea cărților bibliotecii a reprezentat „preludiul impunerii creștinismului”, astfel încât, un mileniu mai târziu, Edward Gibbon scria:
„Înfățișarea rafturilor goale stârnea regretul și indignarea oricărui spectator a cărui minte nu era întunecată de prejudecăți religioase.”
Când disprețuiești templele
Deși noua eră creștină a Imperiului Roman a început cu o declarație de libertate a împăratului Constantin, prin edictul de la Milano proclamându-se că orice om are deplină libertate să practice orice religie ar alege, lucrurile n-au stat așa…
Multi priveau trecerea lui subita la creștinism cu profundă suspiciune și dezgust. Acest om, înzestrat cu „o dispoziție haină“ și „porniri rele“, se convertise – scrie un istoric necreștin – nu pentru ca văzuse niscaiva cruci arzând prin văzduh, ci fiindcă își ucisese nevasta (pe care se spune că o fiersese în baie, bănuind-o că avusese o aventură cu fiul său) și era copleșit de povara vinovăției.
…Traversând o criză profundă, s-a întâmplat ca împăratul să poarte o conversație cu un om care l-a asigurat că „învățătura creștină îi va ierta de îndată vina, pentru că toți nelegiuiții care o îmbrățișează sunt imediat iertați de toate păcatele“. Constantin – se spune – l-a crezut imediat.
E drept că datele nu se prea potrivesc, Constantin creștinându-se mult înainte de a-și ucide nevasta…
A început o trecere de la portul simplu, masculin, clasic roman la abundența bijuteriilor, diademelor și veșmintelor de mătase. Dar, alături de împărat, noua Biserică, proaspăt ieșită din persecuție, a început să etaleze abundența financiară cu care s-a trezit potopită… Iar banii ăștia trebuiau să vină de undeva, astfel încât Constantin se uită la „acei oameni blestemați și pângăriți” care aleg să stea departe de creștinism.
Marile temple romane și grecești – spune Eusebiu – au fost nimicite, statuile lor înlăturate și mutilate. Demnitarii imperiali „desfăceau de pe material stratul ce li se părea că merita reținut, îl topeau trecându-l prin foc, după care din nou strângeau tot ce credeau că ar mai putea folosi la ceva și-l puneau deoparte; iar restul – care nu mai era bun de nimic – îl lăsau vanilor închinători, ca să nu uite ei rușinea pățită.
Constantin a fost – după cum l-a numit cu dispreț nepotul lui, Iulian, așa-zis „Apostatul“ – „un tiran cu minte de negustor“. Campania sa nimicitoare i-a îndemnat și pe alți creștini să i se alăture, iar atacurile s-au înmulțit. În multe orașe, „pe neașteptate, fără vreo poruncă imperială, oamenii au distrus temple și statui și au înălțat în locul lor case de rugăciune.
Și această profanare a durat secole… Sigur, având în vedere că întotdeauna istoria e scrisă de învingători, „povestea istoriei creștine de la începuturi a fost scrisă urmând aproape în totalitate sursele creștine”, lucru ce nu avea cum să ofere o istorie obiectivă.
Este una a convertirii forțate și a persecuției guvernamentale. Este o poveste în care mari capodopere ale artei sunt nimicite, clădiri vandalizate și libertăți anulate. Este o poveste în care cei ce refuză să se convertească sunt proscriși și, pe măsură ce persecuția ia amploare, vânați și chiar executați de autoritățile pline de zel. Scurtele și sporadicele persecuții ale creștinilor pălesc în comparație cu ceea ce creștinii le-au făcut altora, fără să-i mai amintim și pe eretici.
Cum să nimicești un demon
Dincolo de frumoasele povești scrise de teologii ce-au venit în secolele următoare, povești ce-au înfrumusețat și denaturat adevărul istoric, realitatea era aceea a distrugerii templelor, a vandalizării statuilor antice și a terorizării celor ce nu acceptau convertirea la noua credință. Sub presiunea intransigenței noilor legi și sub teroarea hoardelor creștine, vechile culte ale Romei antice s-au prăbușit, în pofida apelului la toleranță făcut de unii învățați ai vremii. Astfel, un strălucit orator, Symmachus, zadarnic a spus: „Vă cerem pace pentru zeii strămoșilor noștri. Este rațional să credem că zeul venerat de fiecare în parte este unul și același. Vedem aceleași stele, același cer este deasupra tuturor, aceeași lume ne înconjoară. Ce însemnătate are că un om se folosește de o înțelepciune diferită de a altuia pentru a căuta adevărul?”
Hoardele creștine considerau atât milenarele temple antice, cât și statuile vechilor zei ca fiind sedii ale demonilor. Cei care, desigur, trebuiau distruși. Și, în pofida hagiografiilor creștine ulterioare, arheologia urii religioase oferă parțial adevărul unei epoci a intoleranței creștine. Autoarea ne oferă suficiente exemple de distrugeri și violențe ale hoardelor creștine practicate sub autoritatea legilor antipăgâne…
Cei îndărătnici
Desigur, pentru răsturnarea vechilor religii pluraliste, liderii creștini nu s-au bazat doar pe entuziasmul „popular”! Aveau nevoie de forțe oarbe, la dispoziția lor, gata să execute întocmai deciziile. Ei se numeau parabalani, sau „cei îndărătnici”, dispuși să-și riște viața în vremea ciumei, purtătorii de tărgi într-o lume fără medicină… Ei erau dotați doar cu mușchi și credință! Puternicii clerici au avut astfel la dispoziție forțe pe care le-au deturnat de la scopul lor inițial de a face fapte bune spre o atitudine de miliții ale drept-credincioșilor care răspândea teroarea.
Pe lângă alte fapte abominabile, lor le e atribuită una ce a depășit orice limită a violenței, fiind considerată cea mai oribilă crimă a creștinismului: asasinarea Hypatiei din Alexandria…
Ce era Alexandria veacului III î.Hr.? Era apogeul culturii antice sub domnia regelui-faraon Ptolemeu III Euergetul, a cărei administrație colecta cu râvnă orice carte disponibilă, mergând până la cercetarea minuțioasă a oricărei corăbii ce ancora în port.
Biblioteca din Alexandria avea o ambiţie şi o dimensiune uluitoare. numărul manuscriselor pe care le poseda este un aprins subiect de controverse, însă estimările ne dau o idee despre uimitoarea ei dimensiune. Unii afirmă că numărul acestora era de 700.000 în veacul I î.Hr. Probabil e o exagerare, însă, prin veacul al III-lea d.Hr., acolo se aflau vreo 500.000 de manuscrise. Fără îndoială că la Alexandria s-a inventat primul sistem de inventariere şi clasificare a manuscriselor, pentru a le putea ţine evidenţa.
Iar obiectivul principal era chiar mai amplu, «Alexandria nu colecţiona numai cărţi, ci şi intelectuali. Savanţii erau trataţi aici cu un respect ieşit din comun şi li se puneau la dispoziţie facilităţi uimitoare. Marea bibliotecă şi Musaionul le ofereau o existenţă încântătoare. Se găseau alei acoperite pe care se puteau plimba, grădini în care să se odihnească şi săli de lectură. Aproape orice necesitate le era satisfăcută. Savanţii primeau şi stipendii din fondurile publice. Cazarea era asigurată, iar masa o luau într-o elegantă sală boltită. Aveau la dispoziţie până şi o grădină zoologică. Scopul tuturor acestor facilităţi era să-i ademenească pe intelectualii din imperiu. Şi a funcţionat. Câteva dintre cele mai strălucite minţi ale perioadei clasice s-au adunat aici ca să scrie, să citească, să studieze, să mănânce la acele mese gratuite şi, fireşte, să se contrazică cu ceilalţi. „În ticsitul Egipt“, observa Timon cu acreală, „mulţi şoareci de bibliotecă sihaştri sunt hrăniţi, gâlcevindu-se fără încetare în poiata muzelor“»
Capitolul continuă cu prezentarea treptată a conflictului dintre cetățenii Alexandriei și parabalanii episcopului Chiril, totul culminând cu asasinarea Hypatiei:
Într-o zi din martie 415 d.Hr., Hypatia ieşise din casă pentru a-şi face plimbarea obişnuită prin oraş. Dintr-odată calea i-a fost blocată de o mulţime de credincioşi ai lui Dumnezeu31, care i-au poruncit să se dea jos din car. Ştiind ce se petrecuse cu prietenul ei Oreste, probabil că şi-a dat seama de gravitatea situaţiei. Doar că nu înţelegea cât de gravă era de fapt.
De îndată ce a coborât, parabalanii, sub îndrumarea unui oficial bisericesc, numit Petru, un credincios desăvârşit în Cristos, au înconjurat-o şi au înşfăcat-o pe „femeia păgână“. Au târât pe străzile Alexandriei pe cel mai mare matematician în viaţă, până în faţa unei biserici. După ce au intrat în biserică, i-au sfâşiat veşmintele, folosind cioburi ascuţite şi au jupuit-o de vie. În timp ce mai răsufla încă, unul dintre ei i-a scos ochii. După ce a murit, i-au tăiat trupul în bucăţi şi au ars pe rug ce mai rămăsese din „luminosul copil al raţiunii“
Când bei din potirul demonilor
Trecând la domeniul intelectual, al textelor acceptate, spre exemplu, „Biserica s-a comportat ca un grandios și necruțător filtru al scrierilor, acționând – în veacurile în care a deținut controlul – de secole ca o „membrană cu permeabilitate diferită, care a îngăduit numai trecerea scrierilor creștine, nu și a celor ale inamicilor creștinătății”.
E adevărat că mânăstirile au păstrat multe din operele lumii clasice, dar asta e doar o fațetă a adevărului. Cealaltă, e mult mai puțin glorioasă! De fapt, „pentru ochii creștinilor, canonul clasic era înspăimântător”, colcăind de păcate de tot felul: idolatrie, blasfemie, crimă, slavă deșartă…
Creștinii mai slabi de înger nu aveau îngăduința de a-și croi drum prin canonul clasic de capul lor. Era prea primejdios, după cum spunea Vasile, pentru că „trebuie să păzim cu toată grija sufletul, ca nu cumva, atrași de plăcerea cuvintelor, să primim, fără să băgăm de seama, ceva din cele rele, întocmai ca aceia care beau otrava împreuna cu mierea“.
…
Literatura clasică nu doar că punea sub semnul întrebării realitatea ființelor divine, dar le mai și lua în zeflemea. Operele filozofiei grecești și latine erau pline de înțepături și aluzii răutăcioase la adresa religiei. Într-o faimoasa povestire, filozoful grec Diogene stătea în fața zidului unui templu acoperit cu inscripții votive ale marinarilor salvați de la naufragii. Observând că un om era impresionat de inscripții, Diogene remarca: „Ar fi fost mult mai multe dacă ar fi adus ofrande și cei care n-au fost salvați“.
Atent supravegheată de creștinism, noua eră a scriiturii s-a schimbat, tăioasele satire sau poezii de dragoste dispărând din peisaj. Din discurs a fost eliminat umorul, lumea devenind serioasă și posacă.
Dar oricât de amenințătoare li se păreau predicatorilor creștini discuțiile ușuratice ale clasicilor cu privire la sex, avort, pederastie și clitoris, mai era un alt aspect al acestei literaturi care îi îngrijora și mai mult: filosofia. Filosofia greco-romană era un concurent foarte serios și furnizorul unei panoplii de credințe posibile. Filosofii clasici au argumentat, în mod diferit, fie că exista un singur zeu, fie mai mulți. Sau pur și simplu că nu este posibil să afirmăm ceva cert. Protagoras tranșase deja chestiunea când spusese ca nu poate ști cu certitudine dacă zeii există sau nu.
interpretarea creștină funcționa pe baza următorului silogism: „Ereticii erau intelectuali, prin urmare intelectualii erau eretici”. ideologii creștini s-au străduit din răsputeri să îngemăneze clasicismul cu creștinismul.
Purificarea greșelilor demonilor
Un capitol ce reia și detaliază tema arderii cărților „eretice” sau „magice”…
Obiceiul creștin al arderii cărților a cunoscut o îndelungata istorie. Un mileniu mai târziu, predicatorul italian Savonarola dorea ca scrierile poeților latini Catul, Tibul și Ovidiu să fie interzise din cauză că erau prea erotice. Un alt predicator le numea „cărți rușinoase“, dorind să le vadă dispărute, de vreme ce lumea e creștină și „are obligația de a le da foc“.
Sfântul Augustin susținea că „scrierile care se opun doctrinei creștine nu au ce căuta într-o societate creștină și că nu mai e vreme de pierdut cu filosofia greacă”.
Constituțiile Apostolice îi sfătuiau, fără ocolișuri, pe creștini: „Feriți-vă de toate cărțile păgâne! Dacă doriți să citiți istorie, aveți Cărțile Regilor. Dacă vreți filosofie și poezie, le aveți pe cele ale profeților, Cartea lui Iov și a Pildelor, în care veți găsi o înțelepciune mai adâncă decât la toți poeții și filosofii, pentru că acolo este glasul Domnului. De aceea, îndepărtați-vă de asemenea cărți ciudate și diavolești!”
Orice motiv era binevenit ca pretext pentru persecutarea elitei păgâne dintr-o cetate, inclusiv acuzația de divinație și profeție, lucru ce conducea la epurări pe scară largă. Arderea cărților considerate „eretice” în piețele publice devenise o practică, iar pagini întregi de literatură clasică erau șterse din manuscrise. „Plinius, Plaut, Cicero, Seneca, Ovidiu, Lucan, Liviu şi mulţi, mulţi alţii au fost răzuiţi de mâna credincioşilor.”
Departe de a deplânge aceste pierderi, creștinii le găseau foarte plăcute. După cum exclama cu satisfacție trufașă Ioan Crisostom, toate scrierile grecilor au pierit. Și mai înfierbântat, într-o altă predică, el se întreba: „Unde este Platon? Nicăieri. Unde este Pavel? Pe buzele tuturor!“ Teodoret al Cyrului, scriitor din secolul al V-lea, consemna cu același entuziasm declinul literaturii grecești: „Aceste basme întortocheate și împodobite au fost interzise cu totul. Cine mai este azi căpetenia stoicilor? Cine mai veghează asupra învățăturilor peripateticilor?“ Nimeni, răspunde același Teodoret, „fiindcă întreg pământul e plin de propovăduirea creștină“. Augustin observa și el declinul foarte rapid al filosofiei atomiste în primul secol de cârmuire creștină. În vremea lui, școlile stoică și epicureică erau deja istorie. Opiniile unor asemenea filosofi „au fost în întregime dezrădăcinate și nimicite. Dacă vreo școală a rătăcirii s-ar ridica acum împotriva adevărului, cu alte cuvinte împotriva Bisericii lui Cristos, nu ar îndrăzni să pășească spre bătălie decât tăinuită sub nume creștinesc.”
Avea loc acum un lent, dar devastator sfârșit al literaturii clasice.
Și, bine spune autoarea, „ceea ce a asigurat aproape deplina nimicire a întregii literaturi latine și grecești a fost o combinație de ignoranță, frică și imbecilitate”.
S-a estimat că, din literatura clasică, ne-a rămas mai puțin de 10%. Atât a supraviețuit până în vremurile moderne. În cazul literaturii latine stăm și mai rău. S-a calculat că mai avem azi doar o sutime din aceasta literatură. Dacă în unele cazuri se poate vorbi de „conservare“ – după cum se pretinde –, aceasta a fost minată de o uimitoare incompetență. Cenzura însa a fost strălucit de eficientă. Efervescenta și raționala lume clasică a fost literalmente eradicată.
Carpe diem
Odată preluată puterea în Imperiul Roman, creștinismul s-a folosit de întinderea geografică a acestuia pentru propria extindere. Distrugerea vechilor temple păgâne nu i-a fost deajuns. Noul zeu nu se mulțumea cu simpla respectare de fațadă a ritualurilor, el cerea totala obediență a inimilor și minților fiecărui locuitor al imperiului. Noul zeu știa totul, vedea totul, contabiliza totul… Zadarnic parte a intelectualilor romani și greci simțeau repulsie față de „un Dumnezeu creștin zugrăvit ca un băgăreț libidinos, un pisălog neobosit, nerușinat și curios, mereu prezent în toate activitățile omenești”. Clericii creștini susțineau că permanenta lui atenție e doar o dovadă a nemărginite iubiri pentru om, împiedicându-l să greșească. Căci, greșeala era pedepsită în mod îngrozitor…
La mijloc de secol XVIII, dezgroparea ruinelor Pompeiului, cel îngropat în cenușa Vezuviului din 79 d.Hr., a condus la un „cataclism cultural”. Scoaterea la lumină a unui mod de viață de un incredibil libertinaj sexual a fost un șoc pentru creștinii europeni ai anilor 1700 și ceva… Unii săpători au îngropat înapoi relicvele descoperite… Abia prin secolul XX s-a permis publicarea și expunerea unora dintre relicve.
Lumea romană antică proclama: „Fii voios! Trăiește-ți viața!”…
Dar, treptat, ceva s-a schimbat. După două secole de la cataclismul din Pompei, elita romană a fost cuprinsă de o criză sui-generis când Constantin cel Mare s-a convertit la creștinism. Efectele acesteia s-au întins pe parcursul întregului secol IV, pe măsură ce templele erau dărâmate, statuile sfărâmate și erau emise legile care interziceau modul de viață „păgân“. Numărul creștinilor convertiți – cel dorit sau cel real – a crescut semnificativ în această perioadă. La fel, și literatura a început să se schimbe. Obscenitățile au început să cam dispară din poezie. În locul acestora au înflorit predica și omilia, țepene, pline de prejudecăți și adeseori agresive. Această literatură alternativă amenința și-i instruia în detaliu pe cititori cum sa se poarte.
Pedagogia creștină și-a atins limitele printr-un celebru manual ce-și propunea „să schițeze pe scurt cum trebuie să se comporte în întreaga lui viață cel care poartă numele de creștin”. Autorul era un teolog, Clement din Alexandria, supranumit Pedagogul, el cenzurând aproape toate sferele vieții umane.
Cei care rătăcesc de la calea Domnului
Viața romană cotidiană a suferit modificări majore.
Pedepsele pentru păcătoși erau, în viziunea textelor creștine, atroce. Acum privită ca apocrifă, dar multă vreme citită pe scară largă în Roma, „Apocalipsa lui Petru” ne dezvăluie, în rânduri care îți întorc stomacul pe dos, ce se petrece în infern. Cititorul este invitat la un safari infernal în care pedepsele pentru feluritele păcate sunt zugrăvite în chip foarte viu. Iadul este un lucru îngrozitor. Pedepsele sunt cumva echivalente păcatelor.
Arta dramatică a început a fi condamnată, festivalurile publice și alte spectacole erau considerate imorale prin predici necruțătoare. La fel, băile publice atât de apreciate de romani au fost înfierate ca „haznale ale imoralității”. Predicatori extremiști au ajuns până acolo încât să afirme că „acela care s-a spălat o singură dată întru Cristos, nu mai are nevoie să se spele din nou”!
Dar se mai pierduse și altceva. Multi dintre cei care nu se supuneau predicatorilor exagerat de moraliști și mai mergeau la curse, la teatru sau mai trăgeau cu ochiul la nimfele care zburdau la soare, făceau acum aceste lucruri cu conștiința că sunt păcătoși.
Să detronăm tirania voioșiei
Era marele ev al monahilor. De când Antonie își începuse lupta cu demonii în deșert, o mulțime de oameni s-a înghesuit să-i urmeze pilda. Aceștia erau creștinii ideali; cei care se lepădau cu desăvârșire de toate plăcerile cărnii. Duceau o viață plină de renunțări. Atât de mulți se adunaseră în jurul lui Antonie, încât deșertul era acum ca un adevărat oraș. Însă unul foarte bizar. Nu găseai aici băi, nici banchete sau teatre. Obiceiurile acestor oameni erau întru totul ascetice.
În Siria, Sfântul Simion Stâlpnicul a trăit pe coloana de piatră decenii întregi, până ce picioarele i-au cedat din pricina presiunii continue. Alți monahi își făceau veacul în caverne, grote, galerii săpate sub pământ sau în cocioabe. În secolul al XVIII-lea, un călător putea încă să mai vadă pe colinele din jurul Nilului mii de chilii săpate în stâncile de acolo. În asemenea vizuini locuiau monahii care duceau o viață de o asprime inimaginabilă, supraviețuind aproape fără hrană și bând apă din ulcioare pe care le coborau cu funii în râu, când acesta se revărsa.
Totuși,
Pentru oratorul grec Libanius, călugării erau pur şi simplu nebuni, „haite care se pripăşesc prin caverne strâmte şi apoi pretind că stau la palavre cu Creatorul universului pe coclauri“. Posturile lor erau basme, spunea el. Aceşti oameni nu flămânzeau deloc. Nu e adevărat că nu mâncau. Doar că nu se hrăneau cu propria mâncare. Pe când nimeni nu băga de seamă, ei se furişau în temple şi şterpeleau de acolo jertfele păcătoase cu care se îndopau. Departe de a fi asceţi, ei erau „pilde ale cumpătării doar cât să-şi înşele veşmintele“. Atacurile lor nelegiuite şi tâlhăreşti asupra templelor nu erau izvorâte din pietate, ci din pură lăcomie. „Ei pretind că doar nimicesc templele, dar, de fapt, aceste atacuri sunt o sursă de câştig“, pentru că, după ce năvălesc nu doar asupra sanctuarelor, ci şi asupra caselor particulare, „aceştia pleacă încărcaţi de lucruri din locurile pe care le-au devastat“.
Poate că o astfel de caracterizare nu putea fi generalizată, dar e limpede că vorbim de „o viață trăită la limita sănătății mintale”. Era un mod de viaţă dominat de o neîncetată spaimă a finalului. În sprijinul eradicării voioșiei promovate de clerici a venit și legea. Totuși, cum se putea controla viața privată, în spatele ușilor închise? Iată că Ioan Gură de Aur a găsit soluția: membrii comunității creștine să se spioneze unul pe altul! „A-ţi vâna propriii semeni nu însemna a le face rău. Dimpotrivă, reamintea Crisostom, însemna a-i mântui.”
Sclavia cea milostivă
Violența fizică în numele lui Dumnezeu a devenit nu doar lege, a devenit chiar ceva mai presus de legea romană. În acest capitol e descris modul de viață și de acțiune al călugărilor din mânăstirile lui Șenuta (Shenoute), un infam călugăr egiptean, caracterizat de regimuri mai mult decât cazone și de o sălbatică rigoare. Legile ținutului nu aveau nici o valoare pentru acesta, dar legile mănăstirii trebuiau respectate cu sfințenie.
Sacrele violențe au ajuns să îngrijoreze chiar și pe reprezentanții Bisericii, în condițiile în care acestea au început să se îndrepte chiar împotriva acestora, așa cum procedau, spre exemplu, cei numiți circumcelliones, înarmați cu bâte pe care le numeau „Israel”. Biserica culegea ceea ce semănase…
Oamenii Bisericii au început să provoace puterea imperială, considerându-se mai presus de lege.
Și ce dacă oamenii, dezobișnuiți să se veselească, erau acum înspăimântați pentru că vecinii lor îi spionează, îi raportează, îi vânează în propriile case? Ei bine, frica avea beneficiile ei. E preferabil să fii speriat decât să păcătuiești.
Vremuri de tiranie și criză
E un capitol dedicat ultimilor filosofi ai Atenei, ultimilor reprezentanți ai Academiei grecești, sub conducerea celui care a fost Damascius. Plecat la tinerețe din Alexandria, după asasinarea Hypatiei, acesta a reușit ca în patru decenii de activitate să revigoreze școala filosofică a Atenei chiar și în condițiile puțin prielnice ale atacului creștinismului. A profitat de faptul că în Atena secolului V, Biserica nu era chiar atât de puternică și agresivă. Dar presiunea a devenit tot mai mare, informatorii erau la post, iar atenienii deveniseră tot mai tăcuți. Era „o vreme de tiranie și criză”.
Totuși, Damascius a reunit filosofia ateniană în jurul său. La câteva decenii după sosirea lui în oraș reușise să trezească din amorțire școlile filosofice și să le răspândească iar faima în lume. Din nou, Academia atrăgea scriitori care o numeau „chintesența florii filosofiei din vremea noastră“ și care veneau aici sa studieze. Filosofii ei erau foarte prolifici și erudiți. Damascius și colegii săi au întocmit tratate care au primit calificativul de cele mai savante documente pe care ni le-a lăsat Antichitatea. Neobositul Damascius a găsit și el timp să scrie tratate academice foarte dense despre Aristotel și Platon, alcătuind și rafinate opere despre metafizică, Platon și matematică.
Dar, cu toate că distrugerea templelor păgâne a fost o preocupare constantă a autorităților creștine, primejdia cea mare identificată de clerici a fost alta: nu templele, ci filosofia! Împăratul Iustinian a scos la lumină o lege cu adevărat infamă, cunoscută ca „Legea 1.11.10.2” (a se vedea Iustiniani Codex):
Mai mult, interzicem predarea oricărei învățături care este atinsă de nebunia păgână“, pentru a nu „corupe sufletele învățăceilor“.
Iar consecințele ei au fost dramatice:
Legea de față a fost cea care i-a silit pe Damascius și adepții săi să părăsească Atena. Tot aceasta lege a avut ca efect închiderea Academiei și l-a făcut pe savantul englez Edward Gibbon să afirme că toate invaziile barbare au făcut mai puțin rău filosofiei ateniene decât creștinismul.
Sigur, „lumea nu s-a întunecat brusc, ci puțin câte puțin”. Damascius avea deja șaizeci de ani, și pentru a doua oară în viață era exilat de creștini. În anul 532, filosofii au părăsit Atena, iar Academia s-a închis. Deși și-au pus speranțele în noul rege al Persiei, Chosroes, despre care auziseră că e pasionat de filosofie, au avut o mare deziluzie, acesta fiind doar un „nătâng” cu o spoială de cultură literară. Dezamăgiți și de modul de viață persan, filosofii atenieni au hotărât să se întoarcă acasă, undeva în imperiul roman, chiar dacă asta ar fi însemnat moartea…
S-au întors, s-au risipit sărăciți și în afara legii, dar n-au renunțat la filosofie…
A fost o pierdere fără seamăn. Această distrugere nu este foarte des amintită, în comparație cu altele, dar, în felul ei, este la fel de importantă. Însăși amintirea existenței unei opoziții față de creștinism a căzut în uitare. Faptul că filosofii au luptat cu tenacitate și din toate puterile împotriva creștinismului a fost trecut cu vederea. Amintirea faptului că mulți au fost alarmați de răspândirea acestei religii violente și intolerante s-a pierdut din vedere. Realitatea cruntă că foarte mulți se delectau în loc să fie oripilați de vederea templelor arse și dărâmate a fost ștearsă din arhive. Amintirea faptului că intelectualii au fost siderați și înspăimântați la vederea rugurilor pe care ardeau cărțile a fost uitată.
Creștinismul le-a spus generațiilor viitoare că victoria sa asupra vechii lumi a fost sărbătorită de toți, iar generațiile care au urmat au luat de bună aceasta minciună.
Învățăminte/Concluzii/Interiorizare
Ce putem reține din lectura acestei cărți? În primul rând faptul că, deși „păgânii” romani au fost destul de toleranți cu nou apăruta „sectă” creștină, locuitorii vastului imperiu roman, cu multitudinea lor de credințe religioase, fiind mai puțin preocupați de impunerea propriilor credințe, odată ajunși „la putere”, creștinii nu au răspuns cu aceeași monedă, ei dorind o uniformizare în „dreapta credință” a oricărui locuitor. Și pe lângă impunerea prin violențe locale, au apelat și la autoritatea legii odată ce și-au impus proprii reprezentanți până la nivelul scaunului imperial. Ca orice altă dogmă, intoleranța a fost specifică religiei creștine.
O minte deschisă ar trebui să se țină departe de orice tip de sistem dogmatic ce susține că are răspunsul oricărei întrebări. O minte deschisă va accepta punerea la îndoială a oricărei afirmații, în căutarea dovezilor. De aceea, dorința de eliminare a filosofiei clasice greco-romane pare să fie principala vină a creștinismului. Valoarea esențială a filosofiei ca știință constă exact în această capacitate a ei de a pune întrebări (chiar și despre ea însăși) și de a căuta răspunsuri bazate pe rațiune și argument.
Aprecieri personale
Pentru a înțelege mai bine atmosfera terorii creștine din Alexandria secolului V, merită vizionat filmul Agora, cel ce ne prezintă tragedia asasinării Hypatiei. Acest film poate fi văzut (și) aici.
Chiar dacă unele din informațiile prezentate în carte n-ar respecta strict adevărul istoric (e greu să ai asemenea pretenții după două mii de ani!) valoarea cărții rezidă în faptul că poate reprezenta una din vocile acelor înfrânți ai istoriei, ai celor care au dorit să continue un mod de viață clasic, dar nu și-au imaginat că o religie dogmatică precum creștinismul va fi și intolerantă cu acel mod de viață. Și vorbim de o intoleranță violentă, plină de crime și schingiuiri…
Oportunitate și actualitate
Secolul XXI ar trebui să permită și ascultarea acelor voci ale unor lumi dispărute în confruntări ale intoleranței. Și când vorbim de lumea ideilor, oportunitatea unei astfel de cărți e cu atât mai evidentă. Fără a se dori un atac la adresa creștinismului, e totuși necesar ca cineva să spună unele adevăruri, chiar dacă ele pot fi considerate dureroase. La fel de dureros trebuie să fi fost pentru învățații lumii clasice greco-romane să accepte că nu mai au voie să vorbească, să gândească liber și să trăiască în concordanță cu propriile principii de viață.
Interiorizare
Ceea ce aș considera că trebuie reținut este faptul că ar trebui să evităm în viață orice sistem dogmatic, să evităm sintagme de tipul „crede și nu cerceta”, să ne ferim de a impune altora propriul nostru mod de gândire și să refuzăm la rându-ne să acceptăm să ni se impună asta. Este lecția care, aplicată, ne va feri de suferință, pe noi, sau pe alții…
- Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024
Sandu's books
