FBI – O istorie secretă

Mă gândeam uneori – nu știu cum să spun – că, de fapt, el se temea să stabilească legături prea personale cu oamenii.

Stone a depus jurământul pe 8 aprilie 1924 și a petrecut următoarea lună bătând coridoarele Departamentului Justiției, stând de vorbă cu oamenii și luând notițe. Însemnările ne arată că a găsit Biroul de Investigații „mirosind foarte urât… plin de oameni cu dosare proaste… mulți condamnați pentru fapte penale… o organizație fără nici o lege… numeroase activități fără nici o autorizare conform regulamentelor federale… agenți angajați în multe practici brutale și tiranice până la extrem”.

I-a concediat pe șarlatani și incompetenți, reducând efectivul Biroului până când a rămas cu mai puțin de 300 de agenți speciali de încredere. A interzis consumul de alcool în timpul serviciului și după, în lumina legilor Prohibiției. În timp a introdus rapoarte regulate privind infracțiunile, a format un laborator criminalistic modern, a construit o academie de pregătire și a alcătuit o arhivă națională de amprente.

Hoover avea 587 de agenți. A propus să mai fie angajați încă 5.000. El avea să preia serviciile vamale și pe cele de imigrație. De asemenea, avea să conducă și Comisia Federală de Comunicații, care controla rețelele naționale și internaționale de radio, sistemele de telefonie și telegrafie.

În următorii cinci ani, Hoover i-a trimis lui FDR un flux constant de informații politice și de insinuări malițioase despre oamenii care se opuneau politicilor președintelui. Printre țintele supravegheate de FBI s-au numărat Lindberg, coaliția conservatoare America First, anticomuniștii și reacționarii prohitleriști, dar și trei senatori ai Statelor Unite pe care Hoover îi suspecta de simpatii progermane, inclusiv vechiul său inamic din anii 1920, Burton Wheeler din Montana; congresmenul din orașul natal al lui FDR, vânătorul de comuniști Hamilton Fish; și sute de alți oameni care pur și simplu îl urau pe Roosevelt și respingeau tot ceea ce reprezenta acesta.

O linie telefonică directă lega acum Casa Albă de locuința lui Hoover. Eisenhower suna doar ocazional, dar Nixon telefona de două ori pe zi, o dată dimineața devreme și apoi seara târziu.

Hoover își extinsese influența în fiecare colț al tot mai vastului aparat de securitate națională. După cum i-a raportat Hoover noului președinte, pe 26ianuarie 1953, agenții FBI lucrau acum „zi de zi în contact direct” la Casa Albă, Pentagon, biroul secretarului apărării, Statul-Major Interarme, Agenția de Securitate Națională, CIA, Departamentul de Stat, Congres, șase ambasade americane, bazele din Germania și Austria ale serviciului de informații al armatei, precum și în circa alte 12 centre ale puterii globale americane.

„Uneori este nevoie să intrăm pe ascuns acolo unde am fotografiat ocazional documente secrete ale comuniștilor”, i-a spus Hoover președintelui. Toți cei din cameră au înțeles că „pe ascuns” însemna împotriva legii.

Puterea informației secrete era o armă pe Care Hoover o ținea întotdeauna încărcată. O scotea din toc atunci când își simțea puterea amenințată – sau când îi făcea plăcere.

Pe 22 martie 1962, directorul onora una dintre rarele invitații la masă la Casa Albă. Conversația i-a dat președintelui motive să se teamă că Hoover îi cunoștea cele mai ascunse secrete. Nu s-a păstrat nici o înregistrare a întâlnirii, dar există dovezi circumstanțiale puternice referitoare la cele întâmplate.

Dovezile sugerează că Hoover i-a dat de înțeles președintelui că era la curent cu interacțiunile dintre CIA, procurorul general, comploturile ce continuau pentru uciderea lui Castro, participarea șefului mafiot Sam Giancana și distracția președintelui cu amanta lui Giancana, Judith Campbell.

Pe 22 noiembrie 1963, Hoover a avut ultima discuție importantă cu Robert Kennedy. A fost scurtă și brutală. Hoover i-a telefonat lui Kennedy ca să-l anunțe că fratele lui fusese împușcat. „Am niște vești pentru tine”, a spus Hoover – nu vești proaste, doar vești. Trei sferturi de oră mai târziu, Hoover i-a spus lui RFK că fratele lui era mort.

Investigația FBI privitoare la asasinarea lui Kennedy a fost la fel de bruscă: Lee Harvey Oswald a făcut-o. Caz închis. Hoover nu avea să încurajeze varianta unei conspirații.

Ca și Casa Albă, Biroul nu a putut stăvili dezvăluirea publică a secretelor lui. După căderea de la putere a președintelui Nixon, în vara anului 1974, cererile pentru de-secretizarea dosarelor FBI au început să se adune în Congres și în tribunalele federale. Procurorul general Saxbe i-a ordonat greu încercatului director FBI, Clarence Kelley, să treacă în revistă arhivele Biroului în căutarea unor dovezi că agenții lui Hoover încălcaseră litera și spiritul legii americane.

Pe 19 august 1976, FBI și-a percheziționat propriul sediu central. Două echipe de agenți FBI, conduse de anchetatori de la Divizia pentru Drepturi Civile a Departamentului Justiției, au căutat prin birourile de la Washington. O echipă separată a scotocit sediul din New York al Biroului. Agenții au descoperit o ascunzătoare cu documente pe care nu le mai văzuse nimeni din exterior, niciodată. Sistemul de îndosariere „Nu se arhivează” al lui Hoover, creat înainte de cel de-al Doilea Război Mondial, era gândit astfel încât să țină ascunse pentru totdeauna dovezile intrărilor prin efracție și ale microfoanelor plantate ilegal. Hoover le cerea agenților să distrugă rapoartele originale ale investigațiilor lor secrete. Dar chiar și el făcea din când în când o greșeală, în chestiuni de siguranță națională. A păstrat în biroul lui un registru cu eticheta „acțiuni clandestine”, care conținea o descriere în detaliu a regulilor sistemului „Nu se arhivează”.

Controversa s-a întors în timp până la începuturile Statelor Unite. „Siguranța în fața pericolului extern este principalul element care determină comportamentul național”, scria Alexander Hamilton în 1787. „Chiar și dragostea arzătoare de libertate va ceda, după un timp, dictatului ei. Distrugerea violentă a vieții și proprietății în caz de război, efortul continuu și alarma asociate unei stări de pericol continuu vor obliga națiunile cele mai atașate de libertate să recurgă, pentru dihnă și securitate, la instituții care au tendința de a le distruge drepturile civile și politice. Ca să fie în siguranță, ele devin, pe termen lung dispuse să-și asume riscul de a fi mai puțin libere.”

Robert Hanssen era un polițist la a treia generație din Chicago, care a intrat în FBI în 1976 și a rămas 25 de ani în serviciul Biroului. Devenit spion al Moscovei, a furat o gamă uluitoare de secrete americane și a fost detectat de FBI abia la începutul secolului următor.

Fără un procuror general, el ar fi putut cu greu să îl demită pe șeful FBI. La trei săptămâni după începerea administrației lui, în data de 11 februarie 1993, Clinton a făcut opțiunea finală: Janet Reno, procurorul general din Miami. Aceasta a devenit prima femeie procuror general și persoana care a rămas cel mai mult în această funcție în secolul XX. La fel ca președintele ei, și ea avea să găsească în FBI o sursă constantă de îngrijorare.

„De îndată ce am preluat funcția, am aflat că FBI nu știa ce are”, a mărturisit mai târziu Reno. „Dreapta nu știa ce face stânga.” Agenți în zorii erei Internetului trăiau într-o lume de 64 de kilobytes. Când FBI a instalat, în sfârșit, o nouă tehnologie digitală, aceasta era deja depășită. Reno a fost șocată când a descoperit că FBI nu putea să facă o căutare elementară în baza de date. Biroul nu putea să înregistreze dosarele de caz într-un sistem computerizat, pentru a stoca și a găsi informații. Agenții de teren lucrau izolați unii de ceilalți și de cartierul general, fără nici o modalitate de a se conecta unii cu alții. Chiar și în grupele operative antiteroriste de elită, dosarele cu hârtii erau adunate unele peste altele pe podele, transcrieri ale înregistrărilor unor convorbiri care puteau avea un conținut devastator zăceau necitite, din lipsă de traducători, tipare de acțiune ale teroriștilor rămâneau nedetectate.

„Uneori, aveam senzația că am făcut progrese, dar apoi descopeream altceva ce nu știusem că nu aveam”, spunea Reno. „A fost dificil pentru FBI să rezolve problema.”

Directiva Prezidențială 39 a lui Clinton ordonase Biroului să analizeze informațiile secrete referitoare la amenințările teroriste și să creeze strategii ca să-i oprească și să-i distrugă pe teroriști înainte să lovească din nou. Freeh promisese să repartizeze un detașament de specialiști în analiză strategică pentru această misiune. Analiza strategică era cheia, puterea de a ști ce gândește inamicul tău. Nu era vorba de ce s-a întâmplat cu cinci minute în urmă, ci de ceea ce avea să se întâmple cinci luni de acum încolo; și nu era vorba să ghicești la noroc, ci de prelucrarea rafinată a informației. Altfel, orice acțiune era de obicei la nimereală.

Watson se uita în jur, prin sediul central, și se minuna: unde erau toți analiștii? În 1995 și 1996 fuseseră angajați încă vreo 50, mulți dintre ei în funcții importante. Dar au fost șocați de starea în care se afla domeniul informațiilor la FBI. Unde erau computerele? Unde erau datele? Cei mai mulți dintre specialiștii proaspăt angajați au plecat în mai puțin de un an. Se simțeau tratați ca o mobilă, nu ca niște anchetatori federali. În anul 2000, FBI avea un singur analist care se ocupa de al-Qaeda.

Pe 4 decembrie 1998, titlul informării zilnice a președintelui, cel mai secret document din Guvernul Statelor Unite, a fost: „Bin Laden pregătește deturnarea unor avioane americane și alte atacuri”. Era un raport la mâna a doua, procurat de CIA de la serviciile secrete egiptene, dar nimeni nu mai văzuse vreodată așa ceva. „Bin Laden ar putea implementa planurile de deturnare de avioane înainte de începerea Ramadanului, pe 20 noiembrie”, spunea avertismentul.

Bush a mers la sediul central al FBI ca să prezinte o listă a celor mai căutați teroriști, conținând 22 de nume. „Prindeți-i pe răufăcători”, le-a spus el agenților strânși la Clădirea Hoover. „Războiul nostru este împotriva Răului.”

Vicepreședintele lui, Dick Cheney, știa unde erau ținute armele. Servise patru ani ca secretar al Apărării sub președinția lui Bush tatăl și ca șef de cabinet la Casa Albă sub Ford. Atacurile l-au transformat în comandantul imperial al securității naționale americane.

Sub conducerea lui Cheney, Statele Unite au trecut la refacerea puterii informațiilor secrete, care înfloriseră vreme de 55 de ani sub J. Edgar Hoover. În discursurile publice, președintele, vicepreședintele și procurorul general au reînvigorat spiritul raidurilor împotriva Roșilor. În ordine strict secrete, ei au readus în practică tehnicile de supraveghere folosite de FBI în războiul împotriva comunismului.

În primele opt săptămâni de după atacuri, FBI a arestat peste 1.200 de persoane. Cele mai multe erau străini și musulmani. Atât cât s-a putut stabili, nici unul dintre ei nu era membru al-Qaeda. Unii au fost bătuți și abuzați în timpul „detenției continue, în condiții aspre”, după cum avea să raporteze ulterior inspectorul general al Departamentului Justiției. Sute de persoane au stat după gratii luni de zile, în baza politicii „reține până la stabilirea nevinovăției”, impusă Biroului de procurorul general Ashcroft. Această politică nu a fost nici scrisă, nici dezbătută. Nimeni nu i-a spus lui Mueller despre ea. Unul dintre avocații specializați în terorism ai lui Ashcroft, conștient că oameni nevinovați erau ținuți în închisori, a scris că directorul FBI ar trebui „să știe că pe teren problema nu e e rezolvată… suntem toți strânși cu ușa pentru că agenților speciali responsabili nu li s-a spus în mod explicit că trebuie să exonereze sau să furnizeze dovezi pentru reținerea acestor oameni și să li se dea un termen-limită până la care să facă asta”. Mueller a aflat după șase luni despre această politică și despre problemele pe care le-a creat.

Președintele și vicepreședintele voiau ca FBI să facă percheziții în secret, evitând constrângerile standardelor legale și constituționale impuse de Curtea pentru Supravegherea Informațiilor Externe. Răspunsul a fost așa-numitul program Vânt Stelar. NSA urma să tragă cu urechea la americanii și străinii de pe teritoriul Statelor Unite, fără motiv prealabil sau mandat. Urma să cerceteze și să evalueze registrele electronice pentru milioane de convorbiri la telefon – atât apelant, cât și apelat – și milioane de antete de e-mail, inclusiv nume și adrese de internet. Informațiile prelucrate urma să le transmită apoi Biroului, pentru a lua măsuri.

Era pe cale să se întâmple ceva și mai important: FBI urma să primească acces la deținutul numărul Unu.

Saddam Hussein și George Piro au început prima din cele 25 de discuții ale lor între zidurile cu sârmă ghimpată de la Camp Cropper, închisoarea puternic iluminată a armatei americane de la marginea aeroportului internațional din Bagdad, puțin după ora 7 dimineața, pe 7 februarie 2004.

Piro își începuse cariera la FBI căutând urmele rețelei al-Qaeda în Phoenix, Arizona, cu cinci ani în urmă. Acum, era unul din cei peste zece agenți FBI vorbitori nativi de arabă și se afla pentru a doua oară la Bagdad. Se născuse și crescuse la Beirut, iar vocea lui avea un ritm specific libanez, care-i plăcea lui Saddam. Curând își spuneau pe numele mic.

Piro se născuse cam pe vremea când Saddam a ajuns pentru prima dată la putere în Irak. Avea 34 de ani, și era un bărbat înalt, slab, cu o privire strălucitoare și intensă. Fusese ofițer de poliție în Turlock, California, un oraș la 150 km este de San Francisco, găzduind de decenii întregi o comunitate importantă de creștini asirieni din Orientul Mijlociu. părinții lui se mutaseră aici în 1982, când el avea 12 ani, ca să scape din războiul ce măcina Beirutul.

Piro s-a pregătit șase săptămâni ca să-l chestioneze pe Saddam. Rapoartele lui de interogatoriu arată cum relația pe care a stabilit-o și rigoarea întrebărilor lui au produs revelații care au șocat Casa Albă. Saddam a spus că a folosit telefonul doar de două ori și că rareori a dormit în același pat două nopți la rând, de la începutul primului război dus de americani împotriva Irakului, în 1991. El îl disprețuia pe Osama bin Laden, pe care îl considera un fanatic sunnit. Acum era pregătit să moară în mâinile celor care îl capturaseră.

După șase zile de discuții, Piro l-a întrebat cu insistență pe Saddam despre evazivul arsenal chimic și biologic al Irakului, justificarea președintelui Bush pentru invazie.

Unde erau armele de distrugere în masă? a întrebat el. Existau măcar? Nu, nu existau, a spus Saddam. Fusese o cacealma de lungă durată, o dezinformare menită să-i țină la respect pe iranieni, pe israelieni și pe americani.

„Le-am distrus. V-am spus asta”, i-a spus Saddam lui Piro, pe 13 februarie 2004. „Pentru numele lui Dumnezeu, dacă aveam astfel de arme, le-aș fi folosit în lupta împotriva Statelor Unite!” Spunea adevărul.

FBI aducea – și nu era pentru prima dată când se întâmpla asta – dovezi care subminau președinția. „Nimeni nu a fost mai șocat și mai furios decât mine”, a scris Bush în memoriile lui. „Aveam o senzație de rău fizic de câte ori mă gândeam la asta. Și o mai am și acum.”

Patriot Act, o lege scrisă rapid și într-o stare de teamă, mărea considerabil forța scrisorilor de securitate națională, o tactică folosită rareori înainte de 9/11. Scrisorile ordonau băncilor, birourilor de credit, companiilor telefonice și furnizorilor de servicii Internet să predea FBI-ului documente referitoare la clienții lor. Ele îi obligau totodată pe cei care le primeau să păstreze tăcerea – nu puteau spune nimănui, nici măcar unui avocat. Scrisorile aveau puterea combinată a unei citații și a unui ordin de tăcere. FBI trimitea în jur de o mie de astfel de scrisori pe săptămână; mai mult de jumătate dintre ținte erau cetățeni americani. Agenții FBI spuneau că scrisorile erau instrumente indispensabile în investigații, crema contraterorismului în Statele Unite. Dar scrisorile, la fel ca interceptările fără mandat, erau tot o formă de violare a proprietății. Un supervizor de la FBI le putea scrie fără ordinul unui judecător sau a cererii unui procuror.

Mueller și Mudd au studiat atent corelarea forțelor în războiul împotriva terorismului în primăvara și în vara lui 2006. Administrația Bush se clătina. Încercările făcute de administrație de a folosi spioni și soldați pentru a captura și a interoga suspecți de terorism începeau să se năruie. Tortura compromitea mărturiile împotriva suspecților, făcând aproape imposibilă condamnarea lor de către tribunalele americane. Iar Curtea Supremă a decis că președintele nu avea autoritatea de a înființa tribunale pentru crime de război la Guantánamo.

„Știu, de asemenea, că unele lucruri au rămas neschimbate”, a spus el coborând vocea. „Domnia legii – aceasta este fundația pe care s-a construit America. Acesta este țelul care ne-a călăuzit întotdeauna puterea. Și acesta este motivul pentru care trebuie să respingem ca falsă alegerea între securitate și idealurile noastre.

Pe frontul de acasă, americanii s-au obișnuit cu obiectivele camerelor de supraveghere cu circuit închis, cu mâinile înmănușate ale gărzilor din aeroporturi și cu zecile de polițiști și agenți de securitate în echipament de luptă. Mulți au renunțat de bună voie la libertăți, pentru promisiunea securității. Poate că nu îl iubesc pe Big Brother, dar știu că el face de-acum parte din familie.

Și totuși a existat un semn că legile constituționale ar putea guverna contraterorismul, în anii ce vor urma. Pe 7 noiembrie 2011 a apărut un nou set de linii directoare pentru investigațiile de informații ale FBI. A decurs dintr-un deceniu de dispute privind modul în care să fie folosite uriașele puteri acordate Biroului în războiul împotriva terorismului și din trei ani în care s-a încercat repararea răului făcut sub administrația Bush în numele securității naționale.

Noile reguli ale FBI stabilesc limite legale specifice la percheziții și confiscări în operațiuni de informații, la interceptări și plantări de microfoane, căutare de date și supraveghere electronică, interceptarea e-mail-urilor și a telefoanelor mobile. Manualul de 460 de pagini, făcut public cu cenzurarea unor paragrafe importante, părea să fie ceva nou în secolul XXI. Era ca și cum guvernul american făcea eforturi, cu bună-credință, ca să împace libertatea cu securitatea.

…

S-ar putea ca FBI să fi creat acum primul manual realist pentru operarea unui serviciu secret de informații într-o democrație deschisă. Noile reguli spun, în concluzie, că „spunerea riguroasă față de principiile și garanțiile constituționale este mai importantă decât rezultatul oricărui simplu interogatoriu, căutare de dovezi sau investigație”. Ele spun foarte clar că FBI nu poate investiga oameni „pentru că se opun războiului sau politicii externe, pentru că promovează anumite convingeri religioase”, ori pentru că sunt străini sau anarhiști sau americani de origine arabă. Pentru dezlănțuirea puterilor nelimitate ale FBI de a face percheziții, confiscări sau supravegheri fără mandat este nevoie acum mai degrabă de o declarație de război a Congresului decât de un ordin prezidențial secret. Aceste principii poate că au fost odată evidente, dar FBI le-a încălcat în repetate rânduri, în trecut.

Vom renunța la libertate în viitor, dacă nu ne citim istoria. „O guvernare populară fără informarea populației sau fără mijloacele de a o realiza nu este decât un prolog la o farsă sau o tragedie, sau poate la ambele”, scria James Madison la începutul luptei continue duse de națiunea noastră pentru crearea unei republici libere. cunoașterea va guverna întotdeauna ignoranța, iar un popor care vrea să se conducă singur trebuie să se înarmeze cu puterea pe care o dă cunoașterea.