Recenzumat

Recenzie

Deși în esență este o carte de popularizare a științei, datorită caracterului său istoric, lucrarea are ritmul unui roman. Pe scenă apar nu doar noțiunile științifice (a căror prezentare e menținută totuși la un nivel minimal), ci și eroii: oamenii de știință, cu personalitățile și caracteristicile lor individuale, cu modul lor de lucru. Și apar conflicte, opinii contrare, lupte de idei. Și toate astea, alături de noțiunile științifice prezentate, ne oferă un adevărat spectacol care face la lumea savanților să nu ni se (mai) pară una aridă, ci pulsând de viață, suculentă și atractivă. Mai mult, contribuția filosofului (Robert Crease) este cea care umanizează mult prezentarea unei tematici atât de specifice rarefiatei lumi a fizicii teoretice. Capitolele dedicate introducerii în limbajul cotidian a noțiunilor specifice fizicii cuantice, cu exemplele din lumea artei și ale lingvisticii sunt un adevărat deliciu.

Filosoful Robert P. Crease și fizicianul Alfred Scharff Goldhaber reiau o poveste absolut fascinantă: cea a modului in care cuantica a făcut saltul din lumea fizicienilor spre cultura populară! Înțelegerea și aprecierea imagisticii cuantice, folosirea ei în moduri justificate, eliminându-le pe cele abuzive, fac parte din ceea ce ar trebui să însemne a fi un om educat în secolul XXI. Rezultatul colaborării filosofului cu fizicianul s-a concretizat într-o adevărată sărbătoare a limbajului, la granița dintre fizică și cultură, o sărbătoare ce va fi cu siguranță apreciată de cei atrași de gama variată a ideilor.

Respectând cronologia evenimentelor, cartea pornește de la începuturile teoriei cuantice și duce cititorul spre culmile implicațiilor sale filosofice majore – un drum uimitor, cu o priveliște fascinantă. contrar unor tentative de a lega lumea cuantică de misticism, autorii arată spre altă direcție: pentru ei, mecanica cuantică a acționat ca un apel deșteptător care a scos umanitatea din iluzia unui determinism perfect și din previzibilitatea matematică ce a modelat universul newtonian vreme de două secole și jumătate.

Rezumat

Lesne de intuit, scrisă de un filosof (Robert P. Crease) și un fizician (Alfred Scharff Goldhaber), cartea se încadrează printre cele dedicate popularizării științei. Un pic surprinzător, cartea e lipsită de un cuprins, cel pe care încerc să-l structurez aici:

• Introducere
• 1. Momentul newtonian
• Interludiu: Marele plan
• 2. O lume în pixeli
• Interludiu: Max Plank ne prezintă cuanta
• 3. Salturi cuantice
• Interludiu: Niels Bohr se folosește de salturi cuantice pentru a justifica funcționarea atomilor
• 4. Întâmplarea
• Interludiu: Albert Einstein arată cum joacă Dumnezeu barbut
• 5. Problema identității: un pantof cuantic care nu a căzut
• Interludiu: Wofgang Pauli și principiul excluziunii, Satyendra Bose și bosonii
• 6. Rechini și tigri: schizofrenie
• Interludiu: Harta lui Ervin Schrödinger/Harta lui Werner Heisenberg
• 7. Incertitudinea
• Interludiu: Principiul incertitudinii
• 8. Realitatea fracturată: Cubism și complementaritate
• Interludiu: Complementaritate, obiectivitate și experimentul cu fanta dublă
• 9. Nu joacă barbut!
• Interludiu: John Bell și teorema sa
• 10 Pisica lui Schrödinger
• Interludiu: Război de graniță
• 11. Vizuina iepurelui: Setea de lumi paralele
• Interludiu: Multiversuri
• 12. Salvarea fizicii
• Concluzie

Momentul newtonian

Deși prin „moment”, în limbajul obișnuit se înțelege o perioadă (scurtă) de timp, fizicienii i-au alocat și o semnificație tehnică, asociată rotației: o forță de răsucire sau de torsiune, sau rezistența unui corp la o astfel de torsiune. Dar, unii istorici i-au mai atribuit un sens: perioada de timp în care s-a conturat o nouă descoperire radicală, sau perioada mai îndelungată în care o astfel de descoperire și-a exercitat efectele în percepția societății umane. Așa se face că putem azi vorbi despre „momentul newtonian” și despre „momentul cuantic”…

Înainte apariția noțiunii de cuantă, lumea fizicii newtoniene era bazată pe simplitate și eleganță, fiind o lume complet inteligibilă. Mai mult, era un tot unitar, Pământul și Cerul nefiind separate, ci părți ale unui univers cu spațiu și timp, bazat pe legi unice și uniforme. Acest univers se caracteriza prin omogenitate, iar lucrurile ce-l compuneau aveau identități distincte, aflându-se la un anumit moment, într-un anumit loc. Lumea, ca scenă cosmică, era alcătuită din lucruri supuse acțiunii unor forțe. Lumea newtoniană era sigură, și predictibilă, pentru prima dată în istorie, oamenii putând considera lumea ca fiind consistentă și unitară.

În plus, lumea newtoniană putea fi modelată matematic, înțelegerea ei putând ignora acțiunile umane. Newton a explicat mișcările corpurilor doar în termeni de forțe și mase, în lumea lui singurele lucruri în mișcare fiind masele, iar singurele lucruri ce le pun în mișcare fiind forțele.

Cum era lumea secolului al XVII? Europa însăși era o lume a confruntărilor armate, a terorii și degringoladei. Anglia s-a confruntat cu trei războaie civile doar între 1642 și 1651! Oamenii acelei perioade considerau că lumea funcționa în mod misterios, fiind sub puterea unor forțe oculte ce provocau evenimente enigmatice. Majoritatea populațiilor înțelegeau prea puțin din lume, o lume ce părea un organism supranatural, cu o distincție foarte clară între Cer și Pământ, ce păreau a avea comportamente diferite. Cerul cu eternitatea sa, iar Pământul cu o continuă schimbare ce nu avea explicație.

Transformarea înțelegerii unei astfel de lumi a fost făcută posibilă de către Isaac Newton, un om născut în anul primului război civil englez, de Crăciun. Copil studios, disprețuind distracțiile, își dedica timpul construirii de instalații mecanice. A învățat singur filosofie fizică și matematică, pentru ca în 1665, când Londra a fost lovită de Marea Ciumă, să se retragă la ferma mamei sale, acolo unde, vacanța forțată i-a oferit răgazul unui studiu neîntrerupt ce s-a concretizat în germinarea ulterioarelor lui descoperiri fundamentale din fizică, astronomie, optică și matematică. În același timp, s-a dedicat și unor subiecte mai puțin „științifice” precum alchimia și piatra filosofală.

Una din marile sale realizări a fost calculul infinitezimal, o descriere precisă a situațiilor în care adăugarea sau scăderea a ceva dintr-o cantitate x, indiferent cât de mare sau de mic, are ca rezultat scăderea, respectiv adăugarea a ceva dintr-o altă cantitate. Folosind acest calcul, a elaborat cele trei legi ale mișcării, cele ce au fundamentat viziunea sa despre imaginea lumii ca fiind una unificată, deschisă și inteligibilă, guvernată de forțe total previzibile.

Astfel, lumea expusă de Newton părea o uriașă mașinărie ce nu avea nevoie de Dumnezeu pentru a merge înainte, a cărei funcționare putea fi înțeleasă de oricine. Principala operă a lui Newton, „Principiile matematice ale filosofiei naturale” (1687) a schimbat lumea, a declanșat un „moment istoric”!

Practic, opera lui Newton oferea răspunsuri la cele trei întrebări filosofice fundamentale pe care le punea (mai târziu) Immanuel Kant: ce putem ști?; cum trebuie să acționăm?; ce putem spera?.

Momentul newtonian a durat cam 250 de ani, până când fizicienii au intrat într-o ambuscadă. Iar ambuscada presupune surpriză. O surpriză apărută din studiul unui domeniu îngust al fizicii, optica! S-a constatat că observațiile din acest domeniu nu pot fi altfel explicate decât prin introducerea unei idei noi și ciudate: cuanta! Acest proces s-a derulat în două faze:

• 1900 – 1925 → noțiunea de cuantă nu părea a-și găsi locul în lumea newtoniană, intrând în conflict cu cele de spațiu, timp și cauzalitate; sigur că, inițial, exista speranța unei căi de a-i găsi cuantei un loc potrivit în elegantul univers newtonian;
• 1925 – 1927 → speranțele de „îmblânzire” a cuantei s-au spulberat prin introducerea unei teorii noi, botezată mecanica cuantică, diferită fundamental de cea clasică: această teorie avea drept cheie de boltă principiul incertitudinii.

S-a ajuns astfel la acceptarea existenței a două lumi: una „cuantică”, a domeniului microscopic, și cea newtoniană, clasică. Din păcate, părea că cele două teorii păreau a se referi la teritorii complet diferite, guvernate de legi diferite! Unitatea explicării lumii se făcuse țăndări!

Lumea microscopică era un teritoriu nu doar nou, ci și exotic, de-a dreptul magic. Dar îi lipseau eleganța și simplitatea fizicii newtoniene, prezentând – prin contrast –, specificități de-a dreptul supărătoare:

• diferența dintre scările de mărime (a se vedea ordin de mărime): se aplicau legi diferite în micro-lume și în macro-lume;
• era lipsită de omogenitate: unele lucruri se prezintă diferit de altele;
• discontinuitatea: valorile unor proprietăți precum spațiul și timpul nu decurg lin, unele din altele;
• incertitudinea: unele din proprietățile universului newtonian, precum poziția și momentul cinetic, nu pot fi stabilite concomitent; mai mult, se pune sub semnul întrebării realitatea lor;
• imprevizibilitatea;
• dispariția obiectivității: incapacitatea observatorului de a se extrage din anumite tipuri de măsurători; chiar și existența unor proprietăți ale unor fenomene ale microcosmosului păreau a fi condiționate de procesul măsurării lor.

A trecut deja peste un secol, și iată că noi, oamenii, rămânem încă la stadiul de emigranți în Patria Cuanticii, nu am devenit „nativi cuantici”.

O lume în pixeli

Așadar, fizicienii ajunseseră să constate că „blânda geometrie a lumii newtoniene, stabilă și atrăgătoare timp de peste două secole, să fie perforată de goluri, inconsistențe, deformări și bule”…

Cel ce a introdus noțiunea de cuantă a fost Max Plank (1858-1947), unul din cei mai conservatori oameni, care, inițial, nu avea nici o intenție de a fi revoluționar. Dimpotrivă, provenind dintr-o familie de preoți și avocați, oameni responsabili, învățând să nu iasă în evidență, a supraviețuit războiului, trecând prin imense drame personale (fiul cel mare i-a fost ucis în Primul Război Mondial, al doilea i-a fost ucis de naziști, iar casa i-a fost distrusă de un bombardament al Aliaților). Domeniul științei l-a atras, ca fiind o lume absolută, ce stătea departe de acțiunile oamenilor, și-i oferea refugiul din amenințătoarea lume înconjurătoare. Concentrându-se inițial pe termodinamică, a ajuns ulterior, ca funcționar public la Biroul German al Standardelor, să se ocupe de radiația corpului negru, pentru a găsi o formulă care să descrie „spectrul normal”. Plank a constata că ar putea elabora o formulă dacă presupunea că materialele absorb și emit lumină selectiv, doar în multipli întregi ai unei cantități de energie numită de el hν, în care h e o constantă ce-i poartă numele, constanta lui Plank, iar ν, frecvența radiației.

[katex]E=h \nu[/katex]

O presupunere făcută din „pură disperare”, conform spuselor lui Plank, un simplu artificiu matematic făcut cu speranța că ulterior s-ar putea renunța la el, a fost validat după doar cinci ani, de un tânăr angajat la biroul de patente: Albert Einstein, cel care a explicat că energia luminoasă însăși vine în multipli de h. Abia ulterior, cuantele de energie luminoasă au fost denumite fotoni. Cuanta nu era doar un truc matematic, ci o realitate fizică! Dar, n-au fost prea mulți cei ce l-au luat în serios pe Einstein, el avea doar douăzeci și șase de ani…

Prin 1910 totuși, încercările de eliminare sau de reconciliere a cuantei cu fizica newtoniană eșuaseră, cuanta răsărind peste tot, de la teoria moleculară, la conductivitatea termică, dar și în alte domenii. După fiecare colț al lumii subatomice, savanții găseau energia în multipli de hν și doar în multipli hν!

Și totuși, noțiunea de cuantă rămânea folosită doar în comunitatea fizicienilor, marele public rămânând străin de bătălia recunoașterii acestui concept. Abia încet-încet, cuvântul a început să-și facă loc în limbajul cotidian. Prin 1959, Ian Fleming publica într-o revistă povestirea (ecranizarea n-a mai păstrat decât titlul!) „Quantum of Solace” (tradus în română ca „Partea lui de consolare”).

Între 1920 și 1930, numele lui Plank era pomenit doar ocazional, dar azi e vedetă a culturii populare, un simbol al unei lumi în pixeli, fiind primul care a identificat fracturile lumii newtoniene. Ecuația lui Plank a fost celebrată, apărând pe căni de cafea, pe tricouri și în multe alte locuri. Plank și-a legat viața de noua vedetă a fizicii, cuanta. Implicat în problematică, Albert Einstein l-a confirmat pe Plank:

Imaginea de mai sus prezintă cele trei legi propuse pentru radiația corpului negru, exprimată în strălucire (sau intensitate) în raport cu frecvența.

Salturi cuantice

Un alt savant ce și-a legat numele de teoria cuantică a fost Niels Bohr, o adevărată legendă a fizicii.

Încercând să explice de ce electronii din modelul Rutherford unui atom nu se prăbușeau pe o traiectorie în spirală în nucleu, s-a folosit de seria lui Balmer pentru a lega cuanta de acțiune și liniile spectrale, ceea ce reprezenta o amprentă a structurii cuantice a atomului.

Și, fără a folosi cuvintele „salt” sau „săritură”, modelul lui Bohr arăta că electronii pot avea doar anumite valori de energie și că nu puteau trece lin de la o locație atomică la alta, fiind necesare treceri instantanee, adică salturi…

Întâmplarea

Prin 1916-1917, lucrările lui Einstein se concentrau pe o mică nișă a fizicii, pe tranzițiile atomice. Dar ele au reprezentat puncte de inflexiune datorită introducerii probabilității în esența naturii. Abia odată cu funcția de undă a lui Schrödinger și a principiului incertitudinii, lucrurile se vor schimba dramatic. Iată ce spunea astronomul britanic Arthur Eddington în „Natura lumii fizice”:

Einstein a tratat lumina ca fiind formată din particule, cel puțin în lucrările sale din 1916-1917.

Datorită exprimării șocante, nu poate fi ignorată expresia folosită de Einstein într-o scrisoare către Born, conform căreia nu putea să creadă că Dumnezeu joacă barbut! Vezi „Dumnezeu nu joacă zaruri”…

Problema identității

Încă de la grecii antici am conștientizat că identitatea și individualitatea sunt concepte foarte profunde. Trecând din domeniul naturii umane la domeniul cuantic, caracteristica identitară a particulelor este una ce ține de bizar, chiar dacă există doar două posibilități: obiecte identice ce se pot amesteca (bosoni) și obiecte identice ce nu se pot amesteca (fermioni). Bosonii respectă o regulă matematică cunoscută ca statistica Bose-Einstein, iar fermionii respectă statistica Fermi-Dirac.

În anii ’20 ai veacului trecut, unul din cei mai influenți fizicieni a fost Wolfgang Pauli, în special prin critica practicată:

Încă tânăr, la doar 25 de ani, Pauli a formulat principiul ce-i poartă numele, cel al „excluziunii”, pentru care a fost recompensat cu Premiul Nobel în 1945.

Sunt de-a dreptul bizare implicațiile principiului excluziunii pentru identitate și individualitate:

Grație lucrărilor unui fizician din Bengal, Satyendra Nath Bose, a apărut o idee nouă: doi, sau cincizeci, sau un miliard de fotoni pot fi, toți, pe aceeași lungime de undă. Ei par să încalce intuiția faptului că nu pot ocupa simultan același volum, suprapuși. Când există un miliard, sau mai mulți fotoni, în aceeași lungime de undă, există o altă modalitate de a-i percepe, anume aceea a unei unde electromagnetice clasice. Sau altfel spus, pare că toate acele particule identice „se contopesc” unele cu altele, calitatea lor de particule devine aproape invizibilă, formând în schimb o undă sau un câmp electric oscilant, detectat prin forța pe care o exercită asupra particulelor încărcate electric.

A doua revoluție cuantică

Până la a doua revoluție cuantică, situația era în ceață. Sir William Brag scria:

1925-1927… Au apărut doi cartografi: Werner Heisenberg și Erwin Schrödinger! Ei n-au încercat însă să adapteze harta clasică, au pornit de la zero. Astfel, în 1925, Heisenberg a pornit pe drumul descrierii cuantelor doar în termenii matematicii proprietăților observate, ca mecanică matriceală, ajungând la o limită specifică a ceea ce se putea ști despre poziția și momentul cinetic al particulelor observate. În ce-l privește pe Schrödinger, acesta a descris cuanta ca pe un tip ciudat de undă ce evolua în timp continuu și predictibil, dar ceea ce oferea această undă nu erau coordonate spațiale, ci informații despre probabilitățile să apară particule. Aceste descoperiri au declanșat a doua revoluție științifică cuantică, ajungându-se la denumirea de „mecanică cuantică”, pentru a fi deosebită de teoria cuantică anterioară.

Incertitudinea

Principiul incertitudinii a fost considerat „proba A” în favoarea ideii că între lumea newtoniană și cea cuantică nu poate exista un pod. Iată glume asociate:

Și iată cum descria Arthur Eddington esența principiului incertitudinii:

Realitatea fracturată

Iată ce scria James Jeans în „Universul misterios” (The Mysterious Universe):

În plus, în observarea fenomenelor cuantice a mai apărut o problemă: cea a observatorului. Ea a fost sintetizată în ceea ce a devenit cunoscută ca „interpretarea Copenhaga”. Niels Bohr a introdus principiul complementarității. Autorii au considerat necesar să sublinieze importanța experimentului fantei duble, ca unul ce a fost votat drept „cel mai frumos experiment din știință, în 2002.

Nu joacă barbut!

Pe măsură ce caracteristicile cuantice (discreție, salturi, întâmplare, identitate, schizofrenia undă-particulă, principiul incertitudinii, unde probabilistice și complementaritate) au început să apară, eminenți savanți au avut reacții alergice, opunându-se acestor ciudățenii. Printre cei mai cunoscuți opozanți a fost Albert Einstein, care avea două motive. În fizica newtoniană, principiile sunt de două tipuri, respectând reguli simple:

• Dacă faci asta, se va întâmpla aceea; sau, altfel spus, nu poți face asta, fără aceea.
• Asta nu se poate întâmpla; sau nu poți face asta deloc.

Exemple: cele trei legi ale termodinamicii, prima afirmând că energia nu poate fi creată sau distrusă, a doua că, spre exemplu, căldura nu poate fi transferată de la un corp mai rece la unul mai cald (entropia unui sistem închis crește întotdeauna) și a treia că nu poți ajunge la temperatura de zero absolut.

În acest context, merită amintite așa-numitele „postulate ale neputinței” de care vorbea Edmund Whittaker, care afirmă „imposibilitatea de a realiza ceva, chiar dacă ar exista un număr infinit de căi de a încerca să realizezi acel ceva”.

Foarte devreme și adeseori, Einstein și-a exprimat opoziția:

Fără a fi un „negaționist”, Einstein a contestat cu onestitate mecanica cuantică, confruntarea esențială fiind dusă cu Bohr, ea derulându-se până în 1955, la moartea lui Einstein.

Dar lupta nu s-a terminat aici, fiind preluată de noile generații. John Bell a început ca opozant al teoriei cuantice, pentru ca, spre propria-i consternare să ajungă un fel de guru cuantic… Pornind de la un hobby, l-a luat în serios. În 1960 a începu să lucreze la CERN, iar ulterior, a scris două lucrări: „Despre problema variabilelor ascunse în mecaniza cuantică”, neputând evita concluzia că teoriile variabilelor ascunse trebuie să fie non-localizate; „Despre paradoxul Einstein-Podolsky-Rosen”, ajungându-se astfel la Teorema lui Bell.

Pisica lui Schrödinger

Deși a fost doar un experiment mental, uneori a fost considerat paradox, „pisica lui Schrödinger” a făcut furori nu doar în lumea științifică, ci și printre artiști și chiar printre oamenii obișnuiți.

„Interpretarea Copenhaga” a mai fost numită și „mecanica cuantică dogmatică”, fiind elaborată în special de Bohr și Heisenberg, în jurul anului 1930. Această interpretare considera lumea scindată în două: un domeniu cuantic și unul clasic, newtonian, cele două fiind guvernate de legi complet diferite.

Principalul opozant al acestei interpretări a fost Einstein. El a fost cel ce i-a declanșat lui Schrödinger ideea cu pisica din cutie:

Cert este că pisica lui Schrödinger continuă să fascineze într-o lume plină de identități pluraliste, amestecate și incomplete, sau – cum spun autorii –, „abstractă și concretă, orientală și occidentală, creștină și necreștină, hetero și homosexuală, masculină și feminină, etc.”.

O controversă (nerezolvată încă) a fost aceea a stabilirii graniței dintre domeniul clasic și cel cuantic. Bohr a fost cel ce a făcut primii pași prin introducerea „principiului corespondenței”: pe măsură ce mărimile și dimensiunile acțiunii devin mai mari în comparație cu h (constanta lui Plank), va deveni tot mai exactă o descriere clasică a mișcării.

Vizuina iepurelui

Autorii fac o succintă trecere în revistă a unor opere culturale ce prezintă fie lumi alternative (ideea că lumea noastră e singura reală, dar că putea fi altfel dacă s-ar fi urmat alte opțiuni) sau lumi paralele (ideea coexistenței a numeroase lumi la fel de reale), enumerând „Vizuina iepurelui” (David Lindsay-Abaire), „Un alt Pământ”, „Aventurile lui Allice în Țara Minunilor” (Lewis Carrol), sau „Oameni ca zeii” (H. G. Wells), „Grădina potecilor ce se bifurcă” (J. L. Borges) și altele. E doar un pretext pentru a-i face intrarea în scenă lui Hugh Everett, un individ cu o viață nu doar scurtă, dar și zbuciumată, un excentric supraponderal și alcoolic, fără „valori emoționale”, ce căuta maximizarea distracției. Everett, nemulțumit de interpretarea Copenhaga, prin teza de doctorat din 1957, a găsit o cale de a explica nu doar „problema de măsurare”:

O astfel de interpretare „repune în drepturi cauzalitatea și elimină colapsul funcției de undă, făcând praf însăși ideea de realitate; ea postulează un număr infinit de lumi «reale» care se bifurcă la infinit și care sunt «reale» doar pentru o intuiție divină.” Problema e că „singura modalitate imaginabilă de a «vedea» lumile alternative, astfel încât formalismul funcției de undă să le corespundă, ar fi să stai în afara lor, cu o viziune asemănătoare celei a lui Dumnezeu – să ai o intuiție a acestor lumi, fără să «observi» vreuna.”

De fapt, Everett nu crea noi predicții, ci presupunea că ramificațiile păstrează lumi întregi și elimina o problemă cu prețul postulării existenței multor-multor lumi pe care nu le putem detecta. Era deja o încălcare a briciului lui Occam, un principiu ce stipulează că explicația cea mai simplă este, de obicei, cea mai bună. Oricum, cert este că interpretarea lui Everett a deschis o cutie cu daruri și oportunități noi pentru artiști și scriitori, cei care folosind ideea lumilor paralele au putut imagina tot felul de năzdrăvănii.

Revenind la „realitate”, relativ noua noțiune de „multiversuri” susține că, dincolo de posibilitățile noastre de observare, ar trebui să existe multe alte universuri cu proprietăți mult diferite de al nostru, proprietăți determinate aleator.

Salvarea fizicii

Apariția mecanicii cuantice a provocat o reală criză filosofică. Încă din 1929, cineva afirma: „Concepția despre lume s-a prăbușit.” S-a conștientizat necesitatea ca studenții la fizică să înțeleagă aspectele epistemologice bizare ale acestei teorii, ei fiind îndemnați să-și „perfecționeze propriul răspuns filosofic”, ca necesitate a educației. Din păcate, a doua conflagrație mondială a eliminat filosofia din fizică (sau cel puțin din fizica americană). Programa școlară s-a concentrat pe rezolvarea problemelor, trecându-se la o „pedagogie de cu mare productivitate”, chiar dacă un filosof știe că dacă nu reușești să tratezi aspectele filosofice la momentul potrivit, ele nu dispar. Și chiar dacă au fost încercări de a lega mecanica cuantică de misticismul oriental (a se vedea Fundamental Fysics Group și misticismul cuantic), importantă a fost dezbaterea.

Practic, un punct de vedere obiectiv nu înseamnă că nu vede nimeni un lucru sau că-l vede de niciunde, ci că lucrul respectiv poate fi văzut de oricine.

Concluzie

În loc de concluzie, un capitol al cărții ce merită savurat, iată doar un citat elocvent:

Învățăminte/Concluzii/Acțiune

Ce am putea spune că ne aduce nou citirea acestei cărți? Desigur, având în vedere caracterul de „popularizare a științei”, un prim câștig este acela al fixării unor informații de natură științifică, fie ele și la nivel superficial. Domeniul cuantic nu poate rămâne doar apanajul savanților!

Prezentul recenzumat încearcă să facă mai mult decât o simplă rezumare a cărții, oferind link-uri utile către detalii ale noțiunilor/personajelor prezentate, mai ales pentru cei ce vor să treacă la un alt nivel de cunoaștere a cuantei. Mai mult, filmulețele incluse vor aduce mai multă claritate noțiunilor.

Deși arta (cărți și filme SF, pictură, sculptură) a transfigurat viziuni termeni și semnificații, un om educat va face efortul interiorizării noilor concepții.

• Despre
• Ultimele Postari

SaM

Nimic de spus. Doar pasiunea lecturii.

Ultimele postari ale lui SaM (vezi toate)

• Memorabil - 12 martie 2022
• În sfârșit, problemă rezolvată… - 23 februarie 2022
• În atenția abonaților! - 27 decembrie 2021