Warning: Undefined array key "series_post_list_box_selection" in /home/deepdesi/public_html/citesc/wp-content/plugins/organize-series/orgSeries-template-tags.php on line 189
Warning: Undefined variable $maximum_items in /home/deepdesi/public_html/citesc/wp-content/plugins/organize-series/addons/post-list-box/classes/PostListBoxRenderer.php on line 54
Notă:
Educat la un colegiu iezuit, similar altora asemenea, René Descartes (1596-1650) și-a dezvoltat o viguroasă capacitate de reflecție.
Discurs asupra metodei
Considerată printre cele mai cunoscute lucrări în istoria filosofiei, „Discurs asupra metodei” este publicată în 1637. De reținut că Descartes a publicat-o, contrar modei vremurilor sale, în limba franceză și nu în latină. Este lucrarea de graniță marcând începutul gândirii moderne. Iar pentru autor, modelul ideal spre care trebuie să tindă gândirea este modelul matematic.
Jeanne Hersch deplânge fuga contemporanilor noștri de matematici, o fugă ce ne împiedică să mai trăim experiența intelectuală a gânditorilor acelei epoci.
„Opinia este aproximativul; cunoștința științifică era certitudinea integrală, fără nici o umbră de îndoială. Aceasta e claritatea pe care o găsim la Descartes.”
Tocmai dorința de a evita îndoiala îl va împinge pe Descartes la un demers spiritual de o temeritate nemaiîntâlnită până la el.
„Descartes meditează: am avut numeroase experiențe, am citit mult, am întâlnit o seamă de oameni celebri și am beneficiat de învățătura lor; am călătorit mult. Până la urmă, ce-am aflat? Extraordinara diversitate a opiniilor și concepțiilor. Cărțile nu sunt de acord unele cu altele; ca de altfel nici oamenii, popoarele. Atunci, cum pot fi sigur că există ceva adevărat? Cum pot dobândi o certitudine aidoma celei din matematică?”
Ajuns la auto-interogare, a folosit îndoiala metodică în fața oricărei pretenții de cunoaștere. Pentru a avea garanția unei cunoașteri, trebuie să trecem prin îndoială.
„Aplicarea acestei îndoieli metodice Descartes o începe de la periferia spre centrul a ceea ce crezuse până atunci că știe, urmând un fel de spirală ce se înfășoară în jurul lui însuși ca subiect gânditor. El se îndoiește mai întâi de ceea ce a învățat din cărți sau prin preluare de la alții; se îndoiește apoi de propriile experiențe sensibile. Poate că aceste experiențe sunt aidoma celor din vise, astfel că nu facem decât să ne înșelăm întruna. Se îndoiește de tot; nu există nimic cert. Avusese, de altfel, în vedere din capul locului posibilitatea ca îndoiala metodică să nu-l conducă la nici o certitudine; în acest caz, ar avea totuși cel puțin una – aceea de a nu putea ști nimic cu certitudine. Se pregătise pentru această eventualitate.”
Și totuși, aplicarea acestei metode l-a condus pe Descartes la o anumită certitudine…
„Există ceva ce poate să rostească fiind sigur că nu se înșală, și anume «mă îndoiesc». Nu se poate îndoi că există un «eu» care se îndoiește. Și aici intervine celebra formulă a lui Descartes: «Mă îndoiesc, gândesc, exist.»” Cine se îndoiește gândește. Iar cine gândește există. De unde: «Gândesc, deci exist.» cogito ergo sum.
Pentru a putea continua pe tărâmul certitudinilor, Descartes a formulat o exigență: aceea a conceptelor clare și distincte.
„Un concept este clar atunci când e perfect definit, adică net delimitat față de alte concepte. Iar distinct este un concept atunci când comprehensiunea sa se înfățișează minții cu o desăvârșită transparență.”
Trecând la o încercare de caracterizare a filosofiei lui Descartes în ansamblul ei, autoarea afirmă:
„filosofia lui Descartes este hotărât dualistă: tot ce există se reduce la două realități fundamentale, ireductibile una la alta:întinderea și gândirea, res extensa și res cogitans. Gândirea este activă și se pune singură, spontan, în mișcare. Întinderea e pasivă, aici orice mișcare se transmite din afară.”
Cu ce rămânem de la Descartes? Iată ce ne spune autoarea:
„Este, așadar, suficient ca omul să vadă clar, pentru a acționa bine. Recunoaștem și aici claritatea spirituală a lui Descartes și simțul său pentru viața reală: nu din scrieri filosofice se învață judecata corectă. Această judecată este mai cu seamă o obișnuință: omul trebuie să-și exerseze spiritul, să-l angreneze, să-i dea exigența necesară pentru o gândire și o judecată sănătoase.”
„Drumul filosofiei e fără sfârșit…”
Voi continua să ofer conținut interesant (cel puțin în opinia mea 😛 )!
Dacă suntem pe aceeași lungime de undă, poate ai vrea să mă susții:
- Schimbare de soluție - 17 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (16) - 10 octombrie 2024
- Pseudoștiința medicală (15) - 9 octombrie 2024